Limitele investirii instanţei de recurs - în propria cale de atac recurentul nu îşi poate înrăutăţi situaţia.

Limitele investirii instanţei de recurs - în propria cale de atac recurentul nu îşi poate înrăutăţi situaţia.

Art.315 Cod procedură civilă

Într-adevăr, aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii dată de către instanţa de recurs, obligatorie în condiţiile art.315 Cod procedură civilă instanţei de trimitere sub aspectul dezlegării în drept, limita în care prima instanţă de fond a fost reinvestită a constituit-o un singur capăt al contestaţiei adresată iniţial de către recurent.

Acest capăt este cel privind sfera persoanelor îndreptăţite a culege moştenirea pentru imobilul pentru care s-a formulat notificarea în condiţiile Legii nr.10/2001.

Această cerere a fost tranşată de către Tribunalul A., este drept cu încălcarea dispoziţiei obligatorii fixată de instanţa de casare, în sensul de a cita şi persoana a cărei îndreptăţire este contestată.

Recurentul însă nu a înţeles să formuleze un astfel de motiv de recurs, aşa încât, deşi a beneficiat de sprijinul instanţei, în sensul de a i se indica modalitatea de învestire a instanţei în sensul chemării în judecată şi a terţei persoane, acesta nu a înţeles să o respecte, asumându-şi riscul pronunţării unei hotărâri inopozabilă persoanei a cărei îndreptăţire o contestă.

Faţă de limitele investirii ca instanţă de recurs, în propria cale de atac neputându-se înrăutăţi situaţia recurentului, sub acest aspect, Curtea nu a examinat soluţia pronunţată de tribunal.

(Decizia civilă nr. 1090/24.04.2012)

Prin sentinţa civilă nr.40/23 februarie 2010, Tribunalul A. a respins acţiunea prin care N.E. a contestat dispoziţia nr.110/5 mai 2009 dată de Primăria C. pe de o parte, sub aspectul greşitei introduceri între persoanele îndreptăţite la retrocedare a numitei  N.I.R., beneficiară a unui legat cu titlu particular, care nu priveşte terenul şi construcţiile preluate de stat, pe de altă parte, pentru greşita stabilire doar a despăgubirilor pentru teren, iar nu şi a celor pentru construcţie.

În motivare, instanţa a constatat că, întrucât autoarea proprietară a terenului şi construcţiilor a beneficiat deja de despăgubirea în condiţiile Legii nr.112/1995 pentru construcţia preluată de către stat, în mod corect, la notificarea adresată Primarului municipiului C., în temeiul Legii nr.10/2001, i s-a răspuns numai în privinţa valorii terenului pe care această construcţie s-a aflat.

În plus, s-a reţinut că, pentru diferenţa de valoare între cea primită în condiţiile Legii nr.112/1995 şi cea apreciată a se cuveni în condiţiile Legii nr.10/2001, autoarea contestatorului, P.M., a formulat notificare separat, adresată Prefectului Judeţului A., asupra acesteia încă nefiind formulat un răspuns.

Prin decizia civilă nr.64/A/7 mai 2010, Curtea de Apel P. a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul N.E. împotriva acestei sentinţe, reţinând ca acesta a criticat hotărârea pentru neindicarea cuantumului despăgubirii în sensul că el trebuie să fie preţul pieţii, pentru imobilul casă, corectă fiind soluţia primei instanţe de fond întrucât, prin notificarea adresată Primarului Municipiului C. şi soluţionată prin dispoziţia atacată, cererea a fost formulată de către autoare exclusiv cât priveşte terenul, iar nu şi construcţiile despre care s-a arătat în notificare că au suportat procedura despăgubirii în condiţiile Legii nr.112/1995.

Referitor la stabilirea preţului de circulaţie al terenului, instanţa a constatat că valoarea se stabileşte de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII al Legii nr.247/2005, aşa încât soluţia este corectă sub acest aspect.

Sub aspectul cuprinderii, între persoanele îndreptăţite la despăgubire, şi a numitei N.I.R., instanţa constată că aceasta beneficiază de certificat de legatar, aşa încât, nu este fondată cererea de excludere din categoria acestor persoane.

Prin decizia nr.1036/9 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul declarat de N.E., a casat atât decizia, cât şi sentinţa, în principal pentru faptul că, deşi instanţa ia în discuţie eventuala lipsă de îndreptăţire a unei persoane, nu a înţeles să o citeze şi pe aceasta sau să pună în vedere contestatorului să formuleze o cerere de chemare în judecată a acestei persoane.

Se examinează, în continuare, conţinutul legatului instituit de către autoarea ce a formulat notificarea, constatându-se că, în favoarea terţei persoane N.I.R. a fost legată exclusiv cota de 1 dintr-un apartament situat în B., în vreme ce „sumele de bani, terenuri în natură sau echivalent sau alte măsuri compensatorii ce vor fi soluţionate în urma notificărilor depuse de defunct în temeiul Legii nr.10/2001, privind imobilul (casă+teren) din C.M., str.N.V. nr.24 [...] vor reveni, în diviziune şi cote părţi egale lui N.E., J.N.C. şi M.A.”.

Din acest conţinut, reţine Înalta Curte de Casaţie, rezultă voinţa testatoarei de a gratifica cu beneficiul bunului litigios inclusiv eventualele forme alternative de despăgubire, doar pe N.E. reclamant, J.N.C. şi M.A., în vreme ce terţa persoană a fost instituită beneficiar exclusiv asupra cotei de jumătate din apartamentul testatoarei.

Or, printr-o altă dispoziţie, purtând nr.189/2004 emisă de aceeaşi entitate, iniţial, nu a fost recunoscută şi această persoană între cele îndreptăţite, în vreme ce, prin dispoziţia contestată, având nr.110/2009, a fost şi aceasta inclusă, alături de ceilalţi legatari ai defunctei.

Calitatea de persoană îndreptăţită în accepţiunea Legii nr.10/2001 însă, contestată de către reclamantă trebuia analizată în contradictoriu cu persoana vizată.

Sub acest aspect, recursul a fost admis şi soluţiile casate, în scopul respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Astfel, reluând judecata, Tribunalul A. prin decizia civilă nr.410/28 noiembrie 2011, a admis, în parte, contestaţia şi a anulat dispoziţia nr.110/5 mai 2009, în sensul înlăturării, în art.2, a numitei N.I.R. din rândul persoanelor îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii potrivit Legii nr.10/2001 ca moştenitor al defunctei P.M., menţinând în rest dispoziţia.

În considerente, se reţine că aceasta nu are calitate de persoană îndreptăţită faţă de legatul cu titlu particular ce-i creează beneficiul moştenirii exclusiv pentru cota de 1 dintr-un apartament ce nu face obiectul prezentei notificări.

În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de către contestator pentru construcţiile ce s-au aflat pe terenul pentru care s-a stabilit îndreptăţirea la primirea despăgubirilor, instanţa a constatat că potrivit deciziei de casare, sub acest aspect soluţia nu a fost desfiinţată, neexistând critici aduse prin recurs în această parte a hotărârilor.

Ca atare, judecata nu s-a putut relua decât asupra calităţii de persoană îndreptăţită a legatarei cu titlu particular, celelalte chestiuni asupra cărora contestatorul a insistat ca instanţa să dispună suplimentarea probatoriului neputând fi reluate, faţă de limitele deciziei de casare.

Împotriva sentinţei, în termen, a formulat recurs contestatorul N.E., care adresează soluţiei critici în ceea ce priveşte neadministrarea de probe prin care să se stabilească diferenţa de valoare între cea acordată în condiţiile Legii nr.112/1995 pentru construcţia de pe teren şi valoarea actuală a acestora, arătând că notificarea adresată sub nr.310/01/6.07.2001 de către autoare Prefectului Judeţului A. a fost restituită Primăriei Municipiului C. pentru ca aceasta să o soluţioneze. De aceea, se impunea obligarea primăriei ca, într-un anumit termen, fixat de către instanţă, să trimită A.N.R.P. dosarul său completat potrivit celor indicate de către Prefect.

În opinia sa, ambele notificări trebuiau soluţionate de către Primăria C.M., printr-o singură dispoziţie, în care să fie înscrise datele necesare privind construcţiile de pe teren pentru stabilirea măsurilor reparatorii, la preţul pieţii.

Este adevărat, arată recurentul, faţă de forma iniţială a legii, au fost adresate două notificări distincte, însă, în prezent, cea referitoare la despăgubiri a fost trimisă de către persoana legal notificată, respectiv Prefectul Judeţului A., Primarului, spre rezolvare.

În aprecierea sa, a formulat critici sub acest aspect şi în recursul adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, permanent exprimându-şi poziţia în sensul că solicită ca instanţa să introducă în cuprinsul dispoziţiei atacate datele necesare stabilirii valorii despăgubirilor.

Greşită, de aceea, consideră motivarea neantamării acestui capăt de cerere în sensul că tribunalul s-a considerat învestit exclusiv cu verificarea calităţii de persoană îndreptăţită a terţei persoane.

Curtea examinând sentinţa prin prisma criticilor aduse, a constatat recursul ca nefiind fondat.

Într-adevăr, aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii dată de către instanţa de recurs, obligatorie în condiţiile art.315 Cod procedură civilă instanţei de trimitere sub aspectul dezlegării în drept, limita în care prima instanţă de fond a fost reinvestită a constituit-o un singur capăt al contestaţiei adresată iniţial de către recurent.

Acest capăt este cel privind sfera persoanelor îndreptăţite a culege moştenirea pentru imobilul pentru care s-a formulat notificarea în condiţiile Legii nr.10/2001.

Această cerere a fost tranşată de către Tribunalul A., este drept cu încălcarea dispoziţiei obligatorii fixată de instanţa de casare, în sensul de a cita şi persoana a cărei îndreptăţire este contestată.

Recurentul însă nu a înţeles să formuleze un astfel de motiv de recurs, aşa încât, deşi a beneficiat de sprijinul instanţei, în sensul de a i se indica modalitatea de învestire a instanţei în sensul chemării în judecată şi a terţei persoane, acesta nu a înţeles să o respecte, asumându-şi riscul pronunţării unei hotărâri inopozabilă persoanei a cărei îndreptăţire o contestă.

Faţă de limitele investirii ca instanţă de recurs, în propria cale de atac neputându-se înrăutăţi situaţia recurentului, sub acest aspect, Curtea nu a examinat soluţia pronunţată de tribunal.

Cât priveşte, însă, critica adusă hotărârii nou pronunţată în fond de către Tribunalul A., s-a constatat că aceasta este corectă.

Nicăieri, în cuprinsul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu se face vorbire despre existenţa unei critici vizând chestiunea refuzului instanţelor fondului de a stabili îndreptăţiri privind construcţiile aflate pe teren.

Ca atare, corect tribunalul s-a constatat investit exclusiv cu cercetarea sferei persoanelor îndreptăţite să culeagă legatul pentru bunurile preluate în mod abuziv de către stat.

Dacă recurentul consideră că ar fi atacat soluţiile primelor instanţe de fond cu recursul soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi sub acest aspect, acesta are mijloace legale pentru soluţionarea pretenţiilor sale, însă instanţa împotriva căreia s-a formulat prezentul recurs, corect şi-a verificat investirea şi nu a examinat nemulţumirile contestatorului legate de alte chestiuni ce nu au fost avute în vedere de către instanţa de casare.

Faţă de toate acestea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare