Contencios fiscal. decizie fiscală prin care se atrage răspunderea unei alte persoane juridice decât cea aflată în insolvenţă. inaplicabilitatea art. 36 din legea nr. 85/2006.

3.CONTENCIOS FISCAL. DECIZIE FISCALĂ PRIN CARE

SE ATRAGE RĂSPUNDEREA UNEI ALTE PERSOANE

JURIDICE DECÂT CEA AFLATĂ ÎN INSOLVENŢĂ.

INAPLICABILITATEA ART. 36 DIN LEGEA NR. 85/2006.

Art. 27, 28 şi 176 Cod procedură fiscală, art. 36 din Legea nr.

85/2006 privind procedura insolvenţei.

Potrivit art.27 din Codul de procedură fiscală, persoana juridică

răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil dacă este îndeplinită

una din cele trei situaţii enunţate la lit.a-c, respectiv a dobândit active

corporale de la debitor a căror valoare contabilă reprezintă cel puţin

jumătate din valoarea netă a activelor, are raporturi comerciale cu cel

puţin jumătate din clienţii sau furnizorii cu care şi debitorul are astfel de

relaţii şi raporturi de muncă cu cel puţin jumătate din angajaţii sau

prestatorii de servicii ai debitorului

Emiterea unui titlu de creanţă faţă de un codebitor solidar nu este

suspendată de faptul că celălalt codebitor se află în procedură de

insolvenţă.

Legea nr.85/2006 stabileşte reguli speciale de egalitate, dar şi de

ierarhizare pentru creditorii unui agent economic aflat în insolvenţă, dar

nu este de natură a nega dreptul acestora de a-şi îndestula creanţa de la

alţi debitori solidari.

Răspunderea la care se referă art.27 şi art.28 din

O.G.nr.92/2003 este o răspundere specială care pune în discuţie

săvârşirea unor delicte sau cvasidelict şi se stabileşte în solidar cu

contribuabilul despre care se pretinde că nu şi-a achitat datoriile fiscale şi

care are sediul în raza de competenţă a pârâtei.

(  Decizia nr.  38/F-CC/12.03.2008, pronunţată de Curtea

de Apel piteşti – s.c.c.a.f.)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la 29 ianuarie 2008,

reclamanta S.C.B. S.A. a solicitat în contradictoriu cu Administraţia

Finanţelor Publice Brăila anularea Deciziei nr.43 emisă de pârâtă la 14

martie 2007.

În motivare, reclamanta a susţinut că pârâta a încălcat

dispoziţiile art.34 din O.G.nr.92/2003, cu privire la competenţa

teritorială a organului fiscal, competenţă ce revenea celui de la domiciliul

contribuabilului, precum şi dispoziţii ale Legii nr.85/2006.

Reclamanta a arătat că Legea insolvenţei constituie o normă

specială în raport cu O.G.nr.92/2003 şi nu este permisă recuperarea

individuală numai a unei creanţe bugetare fără înscrierea în tabelul

creditorilor şi fără aplicarea prevederilor art.36 din Legea nr.85/2006.

S-a mai motivat că reclamanta s-a format prin divizarea

parţială a S.C. F.S. S.A. Brăila în anul 2003, că procesul verbal de divizare

nu a fost contestat, iar intrarea în procedura de insolvenţă s-a produs la 

15 decembrie 2006, la mai bine de 3 ani de la divizare şi după ce starea de

insolvenţă se constatase la 15 octombrie 2006.

În ceea ce priveşte tranzacţia din 31 martie 2004, materializată

în factura nr.4287578, aceasta este valabilă întrucât reclamanta a plătit

preţul şi nu i se poate imputa faptul că are aceiaşi furnizori şi clienţi, cu

cei ai SC F.S. SA, deoarece obiectul de activitate al celor două societăţi

este cel având codul CAEN 1120.

Executarea lucrărilor din obiectul de activitate al societăţii

este determinat de licitaţiile la care aceasta participă, iar în privinţa

salariaţilor angajarea se face în temeiul contractului individual de muncă

cu plata salariului neputând să fie limitat dreptul la muncă şi aceasta în

condiţiile în care nu existau litigii între S.C. F.S. S.A. Brăila şi angajaţii

acesteia.

La dosarul cauzei au fost depuse acte de care părţile au înţeles

să se servească în susţinerile lor, din a căror examinare se reţin

următoarele.

O primă observaţie care se impune este aceea că Decizia

nr.43 emisă de pârâtă la 14 martie 2007, a fost contestată administrativ de

către reclamantă, contestaţie soluţionată prin Decizia nr.159557

pronunţată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brăila la 20 iulie

2007.

Această din urmă decizie nu a fost atacată de reclamantă, deşi

prin ea s-a stabilit legalitatea Deciziei nr.43 din 14 martie 2007.

Neatacarea deciziei pronunţate cu ocazia soluţionării

contestaţiei este de natură să atragă inadmisibilitatea prezentei acţiuni

reţinându-se că, potrivit art.218 din Codul de procedură fiscală, deciziile

emise în soluţionarea contestaţiilor administrative se atacă la instanţa de

contencios administrativ, ceea ce reclamanta nu a făcut.

Reţinând însă că în ambele acte administrative problema

contestată este aceea a atragerii răspunderii solidare a reclamantei, aspect

pe care aceasta îl supune cenzurii instanţei, se apreciază că, şi trecându-se

peste excepţia mai sus amintită, susţinerile din acţiune nu pot fi primite

Aceste pretenţii privesc aşadar, contestarea de către

reclamantă a obligării sale în solidar cu S.C. F.S. S.A. Brăila la plata sumei

de 1.404.967 lei, valoare în raport de care acţiunea reclamantei este de

competenţa în primă instanţă a curţii de apel faţă de prevederile art.10

din Legea nr.554/2004.

Cu privire la încălcarea normelor de competenţă teritorială

invocate prin acţiune (dar neinvocate şi deci neanalizate în calea

administrativă de atac), urmează a se observa că dispoziţiile art.34 din

Codul de procedură fiscală, se raportează la domiciliul fiscal al

contribuabilului atunci când se stabilesc în sarcina acestuia impozite, taxe

şi alte contribuţii la bugetul general consolidat.

În cauză, actul contestat nu are în vedere o stabilire în sarcina

reclamantei a unei taxe sau a unui impozit, iar aceasta nu are poziţia de

contribuabil, întrucât răspunderea la care se referă art.27 şi art.28 din

O.G.nr.92/2003 este o răspundere specială care pune în discuţie

săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte. Răspunderea se stabileşte în

solidar cu contribuabilul despre care se pretinde că nu şi-a achitat

datoriile fiscale şi care are sediul în raza de competenţă a pârâtei.

Această formă de răspundere stabilită de Codul de procedură

fiscală nu este condiţionată în atragerea ei de formularea unei opoziţii la

divizare fiind suficient să se dovedească o îndeplinire a cerinţelor - parte

cumulative, parte alternative - prevăzute în textele de lege precitate.

În acţiune se încearcă o confuzie între procedura de

insolvenţă ce s-a deschis faţă de S.C. F.S. S.A. în condiţiile Legii

nr.85/2006 la 15 decembrie 2006 şi declaraţia de insolvabilitate care s-a

făcut prin procesul verbal din 15 octombrie 2006 în condiţiile art.176 din

Codul de procedură fiscală.

În cauză nu se pune problema aplicării dispoziţiilor art.36 din

Legea nr.85/2006 privind suspendarea tuturor acţiunilor judiciare şi

extrajudiciare prin care se tinde la realizarea creanţelor asupra debitorului

în insolvenţă.

Prin decizia contestată de reclamantă s-a atras răspunderea

unei alte persoane juridice decât aceea aflată în insolvenţă. Emiterea unui

titlu de creanţă faţă de un codebitor solidar nu este suspendată de faptul

că celălalt codebitor se află în procedură de insolvenţă.

Legea nr.85/2006 stabileşte reguli speciale de egalitate, dar şi

de ierarhizare pentru creditorii unui agent economic aflat în insolvenţă,

dar nu este de natură a nega dreptul acestora de a-şi îndestula creanţa de

la alţi debitori solidari.

Potrivit art.27 din Codul de procedură fiscală, persoana

juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil (în cauză este

vorba de declaraţia din 15 octombrie 2006), dacă este îndeplinită una din

cele trei situaţii enunţate la lit.a-c, respectiv a dobândit active corporale

de la debitor a căror valoare contabilă reprezintă cel puţin jumătate din

valoarea netă a activelor, are raporturi comerciale cu cel puţin jumătate

din clienţii sau furnizorii cu care şi debitorul are astfel de relaţii şi

raporturi de muncă cu cel puţin jumătate din angajaţii sau prestatorii de

servicii ai debitorului.

Prin acţiunea formulată nu se contestă incidenţa nici uneia

din cele trei situaţii reţinute în cauză, ci sunt criticate numai aceste

prevederi legale.

Nu se susţine că prin factura nr.4287578/31 martie 2004, nu

s-ar fi înstrăinat către reclamantă mai mult de jumătate din activele

corporale ale debitoarei insolvabile, ci doar că s-a plătit preţul şi

operaţiunea ar fi perfect valabilă. Nu se susţine că cel puţin jumătate din

clienţii sau furnizorii reclamantei nu sunt comuni şi pentru S.C. F.S. S.A.,

ci doar că situaţia se datorează unui obiect de activitate comun şi

participării la licitaţiei.

Nici în ceea ce priveşte proporţia de cel puţin jumătate din

angajaţi ca fiind comuni nu este contestată, susţinându-se numai dreptul

la muncă şi inexistenţa unor prejudicii cauzate de aceşti salariaţi

debitoarei insolvabile.

În concluzie, în limita susţinerilor de fond din acţiune, se

apreciază că decizia contestată este legală şi temeinică, iar aplicarea art.27

şi art.28 din Codul de procedură fiscală s-a făcut în litera şi spiritul legii.

În cauză s-a mai depus de către reclamantă o copie a deciziei

nr.XII/2006 a Î.C.C.J. pronunţată într-un recurs în interesul legii, dar a

cărei obiect nu are nici o legătură cu pricina de faţă, hotărârea

reglementând modalitatea de consolidare a creanţelor A.V.A.S. şi

raporturile dintre Legea nr.51/1998 şi Legea nr.64/1995 (actuala Lege

nr.85/2006), în materia reorganizării judiciare şi a falimentului.

Pentru toate aceste considerente, se apreciază că acţiunea este nefondată

şi urmează a fi respinsă.

Domenii speta

Spete similare