Clauze abuzive în contractele de credit. Competenţa materială a instanţei

Prin sentinţa civilă nr. 1454 din 17 decembrie 2010, Judecătoria Vatra Dornei, jud. Suceava, admiţând excepţia necompetenţei materiale, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii L.E., L.I.E. şi B.A., în contradictoriu cu pârâta SC „VOLKSBANK ROMÂNIA” SA – Sucursala Vatra Dornei, în favoarea Tribunalului Suceava – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal.

În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că, în cauză, reclamanţii au  pretins încălcarea anumitor obligaţii comerciale de „a face”, atât contractuale, cât şi legale, solicitând concursul instanţei pentru restabilirea raporturilor juridice încălcate de pârâtă, respectiv obligarea acesteia la eliminarea clauzelor contractuale 5.a (Codiţii Speciale) şi 3.5 (Condiţii Generale) din contractul de credit nr.0124719/07.09.2007 şi din planul de rambursare anexă şi, în consecinţă, obligarea pârâtei la modificarea acestui plan, la respectarea unui grafic de rambursare corect, în raport de dobânda fixă, la eliminarea din actul adiţional a art.3, pct.5.1b (privind comisionul de administrare credit) şi modificarea art. 6 pct.9.f, act adiţional, în sensul că ”lipsa răspunsului nu constituie acceptarea tacită”, precum şi obligarea pârâtei la sistarea perceperii sumelor aferente ”comisionului de administrare credit”, introdus unilateral în iunie 2010 şi inclus în actele adiţionale, obligaţii care deşi, în esenţă, sunt patrimoniale, sunt neevaluabile în bani, din punct de vedere fiscal, altfel spus, Legea nr.146/1997, privind taxele judiciare de timbru, a instituit pentru acţiuni care au un astfel de obiect o taxă fixă, sau scutirea de la plata acesteia, conform art.13.

A mai reţinut prima instanţă că, prin acţiune, folosul practic urmărit de reclamanţi l-a constituit reglementarea raportului juridic comercial cu pârâta, în temeiul legislaţiei aplicabile contractelor de credit bancar, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, situaţie în care instanţa este chemată să oblige pârâta să îndeplinească corespunzător sau să nu îndeplinească anumite obligaţii de a face, care se întemeiază pe contractul de credit nr. 0124719/07.09.2007, astfel că dispoziţiile Deciziei nr. XXXII/9.06.2008, privind soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată de Î.C.C.J., invocate de reclamanţi, nu se aplică soluţionării cauzelor care au ca obiect obligaţia comercială de a face.

Cum prezenta cauză are ca obiect obligaţia comercială de a face, în raport de disp. art. 2 pct. 1 lit. a) teza ultimă  Cod proc. civ., fiind vorba despre o cerere în materie comercială al cărei obiect este neevaluabil în bani,  s-a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Suceava.

Prin sentinţa nr. 1847 din 14 martie 2011, Tribunalul Suceava – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal, admiţând excepţia necompetenţei materiale, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei şi a sesizat Curtea de Apel Suceava cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, reţinând în motivare, în esenţă, că litigiul comercial are un obiect patrimonial, evaluabil în bani,inferior pragului  de 100.000 RON, fapt ce atrage competenţa judecătoriei.

Analizând conflictul  negativ de competenţă  dedus judecăţii,  constatând că a fost legal investită, în conformitate cu prevederile în art. 20 alin. 2 raportat la art.22 alin.2  din Codul de proc. civ., Curtea de Apel Suceava – Secţia  Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal prin sentinţa nr.219/03.06.2011, a admis sesizarea şi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei, în raport de cele ce urmează:

Indiscutabil, ambele instanţe au căzut de acord asupra naturii comerciale evidente a cauzei,  fundamentată pe contractul de credit bancar pentru persoane fizice  nr.0124719/7.09.2007, care este unul comercial pentru banca pârâtă SC „Volksbank Romania” SA – prin Sucursala Vatra Dornei, în aplicarea prevederilor art.3 şi art.56  din Codul Comercial.

Acţiunea comercială poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept, ori interes - nesocotit, contestat sau încălcat – fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri, sau şi prin plata unei asemenea despăgubiri.

Dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia.

Altfel spus, dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie „transferă” caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.

În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară, aspecte de altfel reţinute şi în considerentele Deciziei nr. 32/9 iunie 2008, pronunţată în interesul legii de ÎCCJ – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 830/10.12.2008, obligatorie potrivit ART. 329 alin. 3 Cod proc. civ.

Astfel, procedând la calificarea acţiunii, Curtea constată că, în baza contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 0124719/7.09.2007,  au luat naştere pentru ambele părţi contractante (actualele părţi litigante), drepturi şi obligaţii patrimoniale corelative, reclamanţilor revenindu-le printre altele, dreptul şi obligaţia de a achita  diferite  sume de bani,  cu un anumit titlu.

Aşadar, dreptul a cărui valorificare este urmărită de reclamanţi prin acţiunea întemeiată pe un act juridic cu efecte patrimoniale, nu poate fi  integrat drepturilor personale nepatrimoniale.

Altfel spus, acţiunea comercială cu a cărei soluţionare  reclamanţii au învestit instanţa, este una în realizarea dreptului personal, patrimonial, de creanţă, dobândit în baza contractului de credit, cu obligarea pârâtei la respectarea acestui drept,  estimat după propria preţuire  sub pragul valoric de 100.000 lei.

A pretinde că acţiunea reclamanţilor, care practic urmăreşte contracararea lipsirii de efecte a contractului de credit iniţial, generator de consecinţe patrimoniale, nu ar avea caracter evaluabil în bani, echivalează cu ignorarea naturii a însuşi dreptului pe care aceasta se fundamentează, care este un drept personal, cu conţinut economic.

Pe de altă parte, natura patrimonială, evaluabilă în bani, a acţiunii reclamanţilor se justifică şi prin cauza acesteia.

Astfel, dacă temeiul juridic al acţiunii – cauza dreptului (causa debendi) – îl constituie contractul de credit încheiat între părţi, cauza acţiunii (causa petendi) este reprezentată de scopul către care se îndreaptă voinţa reclamantului şi care a determinat partea să acţioneze (complexul de circumstanţe care determină şi întreţin voinţa părţii de a reclama).

Ori şi din această perspectivă, este evident că motivul promovării acţiunii de către reclamanţi este acela de a obţine un avantaj patrimonial.

Faţă de cele ce preced, procedând în temeiul art.22 alin.5 Cod pr.civilă la soluţionarea  conflictului, Curtea, a admis sesizarea, stabilind în temeiul art. 1 pct.1 rap. la art.2 pct.1  lit.a) Cod pr.civilă, competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei.

Domenii speta

Spete similare