Regula coparticipării procesuale. Excepţii de la aceasta şi consecinţa neaplicării lor asupra raporturilor juridice dintre părţi. Obligaţia instanţei şi dreptul la un proces echitabil

Regula coparticipării procesuale. Excepţii de la aceasta şi consecinţa neaplicării lor asupra raporturilor juridice dintre părţi. Obligaţia instanţei şi dreptul la un proces echitabil

art.243 şi 269 din codul muncii;

art.8 şi 24 din Legea nr.130/1996.

art.129 alin.4 cod pr.civ

Indiferent de întinderea efectelor nulităţii invocate, asupra întregului act juridic sau asupra unor clauze ale acestuia, acţiunea în constatarea nulităţii poate fi intentată de oricare dintre părţi sau de orice persoană interesată, nulitatea putând fi constatată şi din oficiu fiindcă operează de plin drept, în puterea legii, în principiu este imprescriptibilă, putând fi exercitată oricând, însă cadrul procesual în care se desfăşoară judecata trebuie să cuprindă obligatoriu părţile actului juridic  deoarece coparticiparea lor procesuală devine obligatorie, prin excepţie de la regula coparticipării procesuale facultative, nefiind cu putinţă ca un act juridic să fie declarat nul sau anulabil, după caz faţă de o parte şi să rămână valabil faţă de alta.

(Decizia nr.745 din 13 aprilie 2010 a Secţiei Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale-Curtea de Apel Ploieşti)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul tribunalului reclamanţii în calitate de foşti salariaţi, disponibilizaţi prin concediere colectivă au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC”U” SA Târgovişte, constatarea nulităţii parţiale a clauzei cuprinse în  art. 178 (1) din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, şi eliminarea din textul acesteia, a sintagmei„ de încadrare” care nu este conţinută de art. 32(1), litera a,b,c din O.U.G. nr. 98/1999, la care se impune a fi adaptată  şi care stabileşte drepturi  mai favorabile, prin aceea că „ salariul mediu pe unitate „, spre deosebire de „ salariul de încadrare mediu net pe unitate”, include  componentele prevăzute de art. 22 (2), litera a-g  din Normele Metodologice aprobate  prin HG nr. 624/1999, să se constate nulitatea actului adiţional nr.2/21.01.2009 înregistrat la D.M.I.S. Dâmboviţa sub nr. 2/97/2.02.2009, care modifică art. 178 (1), din CCM, în sensul plăţii compensaţiei  băneşti,  în rate lunare, la nivelul a şase salarii de încadrare medii nete pe unitate- 4,5 salarii  de încadrare medii nete  pe unitate şi 1,5 salarii de încadrare medii pe unitate, deci la jumătate din cuantumul  stabilit la data încheierii  CCM şi  obligarea pârâtei  de a le achita integral,  la data concedierii şi nu în rate lunare, compensaţia bănească  prevăzută de art. 32 (1), litera a,b,c,  din OUG nr. 98/1999 şi art. 178 (1), cu clauză adaptată  textului din respectivul  act normativ,  în condiţiile stabilite la art. 24  alin 1,2,4  din Legea nr. 130/1996.

În motivarea acţiunii s-a arătat că OUG nr. 98/1999 aprobată prin Legea nr. 312/2001 constituie legea cadru în materie şi care la art. 22 stabileşte  că salariaţii disponibilizaţi prin concedieri colective, de societăţile comerciale ce aplică  programe de restructurare,  după privatizare, beneficiază de măsurile de protecţie prevăzute de această ordonanţă de urgenţă, cu respectarea condiţiilor  şi prevederilor  stabilite la art. 8,9,11 cum este şi cazul societăţii pârâte, aşa cum reiese din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 3/3.02.2009, compensaţia bănească suportându-se din fondul de salarii.

Astfel, clauza din art. 178 (1) s-a negociat  cu încălcarea art. 8 din Legea nr. 130/1996 ce prevede că la încheierea CCM, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor  au caracter minimal.

Actul adiţional la CCM  este lovit de nulitate,  au arătat reclamanţii, în măsura în care este contrar şi clauzei înscrise la art. 16(1),  din CCM nr. 710/18.01.2008 încheiat la nivelul ramurii de construcţii de maşini pe anii 2007-2010 potrivit căreia părţile contractante se obligă pe perioada de aplicare a CCM  să nu promoveze proiecte  de acte normative sau  reglementări interne a căror  adoptare ar conduce la diminuarea drepturilor ce decurg din contractele colective de muncă,  oricare ar fi nivelul la care acestea  au fost încheiate,  iar SC UPET  Târgovişte este  nominalizată la CCM nr. 710/18.01.2008 ca beneficiară a dispoziţiilor contractului.

Prin Directiva Consiliului Europei nr.98/1998 s-a instituit armonizarea legislaţiei statelor membre  cu privire la concedierile colective şi luarea  măsurilor de atenuare a  consecinţelor  acestora.

Totodată, au mai precizat reclamanţii că art. 38 din Legea nr. 53/2003 interzice salariaţilor  să renunţe  la drepturile  ce le sunt recunoscute prin lege.

Ulterior, s-au făcut şi precizări la acţiune în sensul că prin modificările art.178 (1) din CCM s-au încălcat şi prevederile art.41  din Constituţia României,ale Directivei nr.2002/14/CE/2002 privind dreptul de informare  şi consultare a lucrărilor, a Directivei nr.91/533/1991, iar actul adiţional nr.2/2009,  nu a fost semnat la data înregistrării decât de un număr de 5 membrii din  totalul de 40, ce compun comisiile de negociere cu încălcarea art.25 (1), din Legea nr.130/1996.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, tribunalul prin sentinţa civilă nr. 1734 din 14.10.2009, a respins cererea formulată de reclamanţi precum şi cererile de intervenţie în interes propriu astfel cum au fost precizate.

Totodată, s-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că cererea de constatare a nulităţii  parţiale  a clauzei cuprinsă în art. 178 (1), din CCM încheiat  la nivel de unitate a fost întemeiată pe prevederile art. 32 (1), literele a,b,c,  din OUG nr. 98/1999, care stabileşte drepturi mai favorabile şi care constituie cadrul  general în materie  aplicabil şi art. 22  din  acesta, clauza din acest articol, prin inserarea adaosului „de încadrare” încălcând  şi dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 130/1996.

Problema ce s-a impus a fi lămurită în legătură cu acest capăt de cerere, a fost aceea dacă sintagma „de încadrare” cu referire  la salariul mediu net pe unitate putea fi menţionată de părţi  în contractul colectiv de muncă  încheiat la nivel de unitate şi dacă  respectă  dispoziţiile legale de care trebuie să se ţină seama la încheierea unui astfel de contract.

Potrivit  disp. art. 8 alin 2 şi 4 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, contractele  colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiat la nivel superior, iar prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal la încheierea contractului colectiv de muncă . Totodată  art. 24 alin 1 şi 2 din aceeaşi lege menţionează că nulitatea clauzelor negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 nulitate se constată de autoritatea judecătorească competentă.

Prin urmare, părţile atunci când negociază clauzele unui contract colectiv de muncă trebuie să ţină cont atât de prevederile contractelor încheiate la nivel superior, cât şi de cele legale referitoare la drepturile salariaţilor, acestea reprezentând punctul de pornire  al acestor negocieri.

Art. 178 (1) din CCM încheiat la nivel  de societate pe perioada 2008- 2009 prevede că în situaţia în care concedierea se face  din motive neimputabile  salariatului, atunci când sunt îndeplinite  condiţiile  concedierii colective, acesta va primi o compensaţie bănească  de concediere în funcţie de vechimea în muncă,  în cuantum de 3,6,9 sau 12 salarii  de încadrare medii nete pe unitate.

Prin actul adiţional nr.2 /21.01.2009 la Contractul Colectiv de Muncă al SC UPET  Sa Târgovişte,  înregistrat la DMPS Dâmboviţa,  sub nr. 97/6.06.2008, pe baza  Protocolului din 15.05.2001, art. 178  alin 1  s-a modificat în sensul  că în cazul concedierilor  colective  din motive neimputabile salariaţilor, aceştia vor primi  în rate lunare egale: 1,2,3,4,5 sau 6 salarii de încadrare medii nete, pe unitate.

Acest act este semnat atât de SC UPET SA, cât şi de Alianţa Sindicală  UPET Târgovişte, respectiv sindicatul „solidaritatea” iar ceea ce face obiectul cauzei este atât sintagma „salarii de încadrarea medii nete pe unitate”, cât şi analizarea legalităţii modificării contractului colectiv de muncă  încheiat la nivel de unitate, în sensul scăderii numărului de salarii şi posibilităţii achitării acestora în rate lunare egale şi nu într-o sigură tranşă.

Raportându-se la prevederile art.178 alin.1 din ambele acte (atât contractul colectiv iniţial, cât şi actul adiţional) la clauzele contractului colectiv încheiat la nivel superior, respectiv la contractul unic la nivelul ramurii construcţiilor de maşini pe anii 2008-2010, nr.710/2008, publicat în Monitorul Oficial, partea V, nr.2 din 01.02.2008 şi care este aplicabil şi SC UPET SA Târgovişte(unitate menţionată la poziţia 408) respectiv la disp.art.181 alin.4, se constată că pragul minim sub care nu se putea negocia la disponibilizarea salariaţilor, datorată concedierilor colective, este de un salariu mediu pe unitate.

Deşi acest din urmă contract nu utilizează sintagma „salariu de încadrare mediu net pe unitate”, ci pe aceea de„salariu mediu pe unitate” ceea ce interesează este cuantumul acestor drepturi.

În acest sens, instanţa a solicitat relaţii de la societatea pârâtă, care prin adresa nr.18/16.06.2009(fila 62 din vol. II), a arătat că salariul de încadrare mediu net pe unitate aferent plăţilor compensatorii pentru luna martie 2009 este de 760,84 lei, iar salariul mediu pe unitate aferent lunii martie 2009 este de 1.109,44 lei cel mai mic salariu de încadrare mediu net pe unitate, plătit în caz de concediere, potrivit art.178 alin.1 şi art.178 alin. 1 modificat a fost de 1141,26 lei (adică 1,5 salarii de încadrare medii nete), ceea ce este superior valorii salariului mediu pe unitate, de 1.109, 44 lei, stabilit conform art.181 alin.4 din CCM la nivel de ramură. Această adresă nu a fost contestată de reclamanţi în privinţa cuantumului transmis de către societatea pârâtă.

Astfel, atât contractul colectiv pe anii 2008-2009, cât şi actul adiţional la acest contract cu nr.2/21.01.2009 respectă prevederile art.181 din CCM unic la nivel de ramură, precum şi ale art.8 alin.2 şi 4 din Legea nr.130/1996, precum şi pe cele ale art. 38 din Codul Muncii.

Mai mult, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile O.U.G. nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, întrucât art.40 şi 55 din această ordonanţă de urgenţă statuează că resursele financiare pentru finanţarea plăţilor compensatorii prevăzute de art.32 se suportă din fondul pentru plata ajutorului de şomaj, ceea ce nu este cazul în speţă, aceste sume suportându-se din fondul de salarii al SC UPET SA Târgovişte.

Prin urmare, OUG nr.98/1999 nu poate constitui dreptul comun în materie de concedieri colective, ci aceasta reglementează doar anumite situaţii specifice, între care nu se încadrează disponibilizarea reclamanţilor .

Instanţa de fond a mai reţinut că art.11 din CCMU 2008-2009 dă posibilitatea părţilor contractante să modifice în orice moment, conform legii, clauzele contractului, ori, aşa cum s-a arătat atât contractul colectiv de muncă iniţial, cât şi modificarea acestuia, respectă legile aplicabile în această materie.

Art.17 din CCMU se referă la raportul dintre drepturile salariaţilor, prevăzute în acesta şi drepturile recunoscute anterior prin negociere, nu şi drepturile ulterioare, care pot să facă obiectul unor modificări, ce fac parte integrantă din CCMU conform art.12.

Totodată, prima instanţă a socotit valabilă modificarea CCMU, câtă vreme actul adiţional este semnat de toate părţile contractante, iar cele două organizaţii sindicale semnatare au reprezentativitatea conferită de lege pentru a negocia şi a semna astfel de contracte (reprezentativitate conferită prin hotărâri judecătoreşti) la negocierea privind modificarea CCMU participând 37 de membri din cei 40 ce compun comisiile paritare, astfel că s-a îndeplinit condiţia de adoptare a unor hotărâri valabile, de 3/4 conform pct.4 din Regulamentul de funcţionare - anexă la CCMU(fila 480 din dosar vol. I) şi art.41(1) din Constituţia României.

Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au  declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenţii reclamanţi au susţinut în esenţă că sentinţa este dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incidente cazurile de recurs prev.de art.304 pct.7 şi 9 cod pr.civ.

Astfel, recurenţii au reiterat susţinerile din acţiunea precizată şi au arătat că prin deciziile de încetare a contractelor individuale de muncă emise de SC UPET SA Târgovişte, în temeiul art. 65, 68-72 din CM, au fost disponibilizaţi prin concediere colectivă, un număr de 569 salariaţi, din totalul de 1159.

SC UPET SA Târgovişte constituită în anul 1991, şi înregistrată la Registrul Comerţului tot în anul 1991, sub nr. J/32o/1991, conform actului constitutiv anexat, este nominalizată în anexa 2 la OUG 98/1999, la nr. crt.  3, Zona RICOP 3, al cărui personal, în caz de concediere colectivă, beneficiază de „ plăţile compensatorii", stabilite la art. „32(1), din acest act normativ, conform celor stabilite la art. 60, indice 1 şi 2 .

Documentul de poziţie, prezentat de Guvernul României (emitent al OUG 98/1999), la Conferinţa interguvernamentală pentru aderare la UE, act oficial, cu valoare de înscris autentic, reprezentând garanţia faptului că „ Directiva 98/59/CE, este transpusă în legislaţia română prin prevederile sale esenţiale, prin OUG 98/1999, care oferă un cadru unitar, nediscriminatoriu, pentru aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din toate sectoarele de activitate, indiferent de forma de proprietate şi de modul de organizare a activităţii" confirmă incidenţa în cauză a prevederilor art. 22, din OUG 98/1999, justificând înscrierea SC UPETSA Târgovişte, în anexa 2, la OUG, cu lista unităţilor incluse în Programul RICOP.

Dreptul la plăţile compensatorii la nivelul celui prevăzut de OUG 98/1999, a fost transpus anual prin art.178(2) în Contractul Colectiv de Muncă, inclusiv în cel încheiat pentru anul 2008, în aplicarea dispoziţiilor art 8(4), din L130/1996 şi art.238(9) din Codul muncii, potrivit cărora la încheierea CCM, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor, au un caracter minimal.

 Prin clauza de la art.178(2) angajatorul şi-a asumat obligaţia acordării plăţilor respective în condiţii derogatorii de la procedura stabilită prin art. 31 şi regula stabilită prin art. 33 din OUG 98/1999, care instituia în sarcina sa, transmiterea către AJOFM a listelor persoanelor disponibilizate în trei zile de la desfacerea CIM, cu eşalonare, în rate lunare, egale, a sumelor necesare efectuării plăţilor, din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj, conform art. 55.

Cu toate acestea, la data de 15.I.2009, SC UPET. SA Târgovişte, prin adresa nr. 70, a propus modificarea art. 178(1) din CCM, în sensul reducerii la jumătate a cuantumului plăţilor compensatorii la acelaşi moment la care a  iniţiat demersuri pentru aplicarea măsurii de concediere colectivă iar ca efect al acestui demers, şi sub presiunea timpului scurt fixat pentru întrunire comisiile paritare s-au întâlnit la data de 19.01.2009 şi au semnat procesul verbal nr. 72, pe baza căruia s-a întocmit Actul adiţional la CCM, nr. 2/2.02.2009.

La data de 2.02.2009, membrii comisiilor paritare sindicale, cu excepţia a patru persoane, pentru a lipsi de efecte o opţiune exprimată în alte condiţii decât cele prevăzute la art.7(1) din Legea nr.130/1996, nu au semnat şi Actul adiţional lăsând voit să producă efecte, un act ce se abate de la dispoziţiile 25 din Legea nr. 130/1996 şi care stabileşte fără derogări, semnarea  de toţi reprezentanţii părţilor la

negociere, angajatorul SC UPET SA Târgovişte a încălcat legea iar instanţa de fond cu o motivare contradictorie, a respins integral acţiunea şi cererile de intervenţie.

Soluţia instanţei este nemotivată, negând aplicabilitatea textului art. 32(1) din OUG 98/1999, cu argumentul că art. 181(4) din CCM pe ramură, nu stabileşte a se acorda un număr egal de salarii cu cel prevăzut în art. 32(1), ci un singur  salariu mediu pe unitate pentru persoanele disponibilizate colectiv.

 Fiindcă nu toate unităţile din ramura construcţiilor de maşini sunt nominalizate în anexa 2 la OUG 98/1999, cu cele incluse în programul RICOP, nu se poate stabili un nivel egal al drepturilor cu acest titlu pentru toţi salariaţii disponibilizaţi prin concediere colectivă.

Curtea Constituţională, în Decizia nr.223/7.03.2006, respingând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.121 şi 122 din OUG 98/1999, sesizată că textul respectiv ar institui privilegii în favoarea celor concediaţi din unităţi prevăzute în anexa 2 la OUG 98/1999, a reţinut că legiuitorul dispune de o marjă de  apreciere, în stabilirea măsurilor de protecţie socială, diferenţiate, pe categorii de salariaţi.

Recurenţii au mai susţinut că dreptul stabilit prin art. 32(1)din OUG 98/1999 şi menţinut prin L 312/2001 în considerarea calităţii de salariaţi ce şi-au desfăşurat activitatea în unităţile nominalizate în anexa 2 a fost greşit înlăturat de prima instanţă ca nefiind aplicabil şi a stabilit incidenţa unui alt text de lege-art. 181(4) din CCM pe ramură-care este străin de situaţia de fapt din dosar.

Este adevărat că art.11 din CCMU, prevede posibilitatea modificării  clauzelor, în orice moment, prin acordul părţilor, însă, în acest caz nu se aplică principiul „ unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă", fiindcă nu e vorba de „o lege ce nu distinge", ci de o convenţie, ce trebuie să respecte condiţiile legii.

În mod greşit, pe baza unei situaţii de fapt ce nu corespunde realităţii, instanţa de fond a reţinut  în motivarea soluţiei, că Actul adiţional nr. 2 la CCM, este semnat de toate părţile contractante (37 de membrii din totalul de 40) în realitate, acesta fiind semnat de 4 persoane din partea sindicatelor şi o persoană din partea angajatorului.

Reţinând o situaţie de fapt ce se dovedeşte a fi nereală, în raport de data înregistrării acţiunii la grefa instanţei (22.04.2009), tribunalul a constatat greşit că deciziile de concediere în care plăţile compensatorii s-au stabilit în cuantum redus la jumătate n-au fost atacate de salariaţi, în termenul prevăzut de lege. Chiar dacă cererea la instanţă nu s-a intitulat „ contestaţie" şi s-a solicitat prin acţiune, în cadrul termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziilor, a se constata nulitatea Actului adiţional la CCM, pe baza căruia a operat reducerea la jumătatea plăţilor compensatorii, deciziile de concediere emise trebuiau socotite atacate în termen legal, aplicând regula de drept în virtutea căreia anularea actului iniţial, atrage anularea actului subsecvent.

În plus, în lipsa oricărei dovezi s-a reţinut de prima instanţă înregistrarea la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Dâmboviţa, a Actului adiţional la CCM„ pe baza Protocolului din 15.05.2001" deşi actul cu această menţiune lipseşte din dosar.

S-a solicitat, inclusiv prin note scrise admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă SC UPET SA Târgovişte a formulat întâmpinare(filele 69-85) prin  care reluând apărările făcute la instanţa de fond, a solicitat respingerea recursului.

La termenul de judecată din 26 ianuarie 2010 au avut loc dezbaterile asupra cauzei, iar prin încheierea pronunţată la 9 februarie 2010, Curtea a dispus repunerea pe rol în temeiul art.151 cod pr.civ.pentru a pune în discuţia părţilor admisibilitatea acţiunii în raport de coparticiparea procesuală obligatorie impusă de obiectul cererilor, pentru lămurirea cadrului procesual.

Recurenţii-reclamanţi şi-au expus poziţia procesuală sub acest aspect prin concluzii scrise.

Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurenţi, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 cod pr.civ. a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Din examinarea cererii de chemare în judecată, inclusiv precizarea acesteia, rezultă fără putinţă de tăgadă că reclamanţii în calitatea lor de salariaţi disponibilizaţi au chemat în judecată societatea angajatoare pentru a se constata nulitatea absolută a unei clauze contractuale dar şi a Actului adiţional modificator al acestei clauze.

Actele juridice a căror nulitate parţială ori totală s-a cerut sunt contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2008, denumit în continuare CCM-în concret art.178 din acest contract şi respectiv Actul adiţional nr.2 din 21 ian. 2009 iar drept temei juridic au fost invocate  între altele, prevederile art.243 şi 269 din codul muncii, art.8 şi 24 din Legea nr.130/1996.

Nulitatea, înţeleasă ca sancţiune civilă constând în desfiinţarea cu efect retroactiv(de la data încheierii sale) a unui act juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor legale, constituie în acelaşi timp şi un mijloc juridic de adaptare a actelor juridice la cerinţele obligatorii cuprinse în acte normative prin declararea nulităţii doar a acelor clauze potrivnice legii şi înlocuirea lor cu clauze conform dispoziţiilor legale iniţial încălcate şi edictate cu scopul precumpănitor de a ocroti un interes general.

Indiferent de întinderea efectelor nulităţii invocate, asupra întregului act juridic sau asupra unor clauze ale acestuia, acţiunea în constatarea nulităţii poate fi intentată de oricare dintre părţi sau de orice persoană interesată, nulitatea putând fi constatată şi din oficiu fiindcă operează de plin drept, în puterea legii, în principiu este imprescriptibilă, putând fi exercitată oricând, însă cadrul procesual în care se desfăşoară judecata trebuie să cuprindă obligatoriu părţile actului juridic  deoarece coparticiparea lor procesuală devine obligatorie, prin excepţie de la regula coparticipării procesuale facultative, nefiind cu putinţă ca un act juridic să fie declarat nul sau anulabil, după caz faţă de o parte şi să rămână valabil faţă de alta.

În cauza de faţă este neîndoielnic că atât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2008 depus la filele 440-554 vol.I dosar fond ce conţine clauza articolului 178(1) cât şi Actul adiţional nr.2/2009(fila 439 vol.I dosar fond) sunt acte juridice bilaterale (contracte) ce produc efecte între părţile contractante în virtutea principiului relativităţii efectelor contractului.

 Părţile contractante ale acestor două acte juridice sunt, conform art.1 al Legii nr.130/1996 patronul sau organizaţia patronală pe de o parte şi salariaţii, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, adică reprezentanţii împuterniciţi a constitui comisiile celor două părţi, astfel cum sunt prevăzuţi în Anexa 1 la CCM.

 Pentru salariaţii SC „U” SA Târgovişte atât CCM 2008/2009 cât şi Actul adiţional nr.2/2009 clauzele de negociere, încheiere, executare şi modificare cuprinse în aceste acte juridice au fost semnate de două organizaţii sindicale respectiv: Alianţa Sindicală UPET Târgovişte şi Sindicatul Solidaritatea Târgovişte, prin reprezentanţii împuterniciţi de salariaţii membri ai acestor organizaţii sindicale.

 Cu toate acestea, cadrul acţiunii promovate de reclamanţi nu cuprinde niciuna din aceste organizaţii sindicale, ca parte contractantă distinctă, care în realitate a negociat şi convenit atât drepturi în numele şi pentru salariaţii care le sunt membri cât şi obligaţii impuse cu putere de lege angajatorului, deşi potrivit art.236(4), art.243 din codul muncii şi art.7 alin.2 rap.la art.30 din Legea nr.130/1996 şi art.28(1)din Legea nr.54/2003, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi.

Numai într-un cadru procesual în care figurează ambele părţi contractante, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să solicite constatarea nulităţii actelor juridice semnate de acestea iar cele două organizaţii sindicale să expună motivele pentru care au acceptat modificarea unor clauze contractuale referitoare la cuantumul şi modalitatea de plată a indemnizaţiilor de concediere în defavoarea salariaţilor disponibilizaţi membri de sindicat.

 Instanţa de fond, constatând lipsa din cadrul procesual a uneia dintre părţile ce obligatoriu trebuia chemată în judecată în acţiunea în nulitate, la termenul de judecată din 3 iunie 2009  şi-a îndeplinit obligaţia stabilită  în sarcina sa prin art.129 alin.4 cod pr.civ. de a stărui prin orice mijloace pentru prevenirea oricărei greşeli şi pentru soluţionarea corectă a litigiului, fără a încălca în acelaşi timp principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil şi a pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în proces a sindicatului „ca parte în CCM şi Actul adiţional” .

 Reclamanţii au fost reprezentaţi pe tot parcursul judecăţii la instanţa de fond prin apărători aleşi care s-au opus expres introducerii în cauză a organizaţiilor sindicale, deşi potrivit excepţiei de la regula coparticipării procesuale facultative, avea obligaţia ca în temeiul principiului disponibilităţii să atragă în proces părţile pe care a omis să le cheme în judecată.

 Soluţionarea unitară a litigiului se impunea fiind în interesul salariaţilor ca pentru toţi coparticipanţii la negocierea şi semnarea CCM şi a Actului adiţional modificator, să se pronunţe o singură hotărâre, susceptibilă de executare silită pentru debitorii obligaţiilor de executat şi apte să asigure pentru viitor siguranţa şi stabilitatea circuitului civil.

 De altfel, în instanţa de control judiciar (filele 232-235, 349, 354 şi 366-368 ) chiar reclamanţii au semnalat practica neuniformă dată de pronunţarea unei hotărâri contrare celei recurate deşi vizează o situaţie similară a altor zeci de salariaţi disponibilizaţi de acelaşi angajator, fără a se putea stabili  cărei organizaţii sindicale îi aparţin şi nici motivul pentru care au solicitat separat de cei de faţă, constatarea nulităţii actelor juridice aflate în disputa juridică a părţilor.

 În lipsa unei cereri sau achiesări a reclamanţilor la solicitarea făcută de organul judiciar pentru atragerea în proces a unor terţi nechemaţi în judecată, instanţa nu poate introduce din oficiu în cauză alte persoane şi nici nu poate iniţia cereri pe seama părţilor din proces, astfel că administrarea justiţiei va continua în cadrul procesual fixat de reclamanţi, instanţa fiind obligată să judece acţiunea  numai în limita învestirii.

 În circumstanţele de mai sus, instanţei de fond nu i se poate reproşa nerespectarea obligaţiilor procesuale pe care le impune principiul rolului activ, însă  sentinţa pronunţată este greşită fiindcă sancţiunea care intervine în cazul unei acţiuni din care lipsesc persoane ce în mod obligatoriu trebuiau chemate în judecată, fiind părţi contractante în actele juridice  ce s-a solicitat a fi constatate nule absolut parţial sau total este inadmisibilitatea, ca excepţie procesuală dirimantă având drept efect împiedicarea judecăţii fiindcă această apărare de fond constituie un fine de neprimire al acţiunii dar asigură în acelaşi timp posibilitatea unei noi acţiuni formulate în condiţii de admisibilitate căreia nu i se va putea opune autoritatea de lucru judecat pe de o parte, iar pe de alta, respectă dreptul de acces la justiţie ca parte componentă a dreptului la apărare consfinţit atât de legea fundamentală cât şi de art.6 din  Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 

Din această perspectivă, soluţia respingerii acţiunii şi cererilor de intervenţie ca inadmisibile este compatibilă şi cu jurisprudenţa CEDO în materia dreptului de acces la instanţă, care nu este unul absolut fiind prin însăşi natura sa susceptibil de anumite limitări( cauza Golder contra Marii Britanii).Pentru a fi concordante cu dispoziţiile art.6 din CEDO, aceste limitări trebuie să fie impuse de atingerea unui scop legitim şi să fie proporţionale cu acesta.

Curtea constată ambele cerinţe îndeplinite în această cauză fiindcă obligativitatea coparticipării procesuale consacrată de doctrină şi jurisprudenţă este clară, accesibilă şi previzibilă, vizează un scop legitim constând în pronunţarea unei soluţii unitare apte să asigure siguranţa şi stabilitatea raporturilor juridice civile şi este proporţională cu scopul urmărit, pentru că nu reprezenta pentru reclamanţi o sarcină  exorbitantă sau insurmontabilă.

În egală măsură, Curtea mai reţine că prin analogie cu hotărârea Derşcariu contra României a instanţei de contencios european, aplicarea excepţiei coparticipării procesuale obligatorii nu contravine prin sine însăşi dreptului la un proces echitabil, o asemenea încălcare intervenind doar dacă excepţia ar fi opusă în mod automat reclamanţilor, adică imposibilitatea atragerii terţilor în proces are cauze

pur obiective(nu pot fi identificaţi terţii, refuză manifest şi nejustificat să ia parte la procedură, etc).

În situaţia în care, dimpotrivă, nu raţiuni obiective ci atitudinea procesuală culpabilă a reclamanţilor este cea care determină derularea procesului într-un cadru procesual incomplet, în sensul că deşi instanţa a identificat părţile lipsă din proces, aceştia omit sau refuză să le solicite să se alăture demersului lor procesual, exigenţele unui proces echitabil incluzând şi respectarea dreptului de acces sunt îndeplinite.

Reclamanţilor li s-a dat posibilitatea reală şi efectivă la instanţa de fond să solicite printr-unul din mijloacele procesuale legale să ceară atragerea organizaţiilor sindicale în proces, iar în instanţa de recurs, după invocarea excepţiei, au formulat ample concluzii scrise, prin apărători aleşi în care au confirmat atât cunoaşterea regulii şi excepţiei de la aceasta referitor la coparticiparea procesuală cât şi sancţiunea impusă constant şi unitar de jurisprudenţă în materie, aşa încât sub aspectul accesibilităţii şi previzibilităţii dispoziţiei aplicabile, exigenţele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin cauza Lupaş contra României sunt în totalitate respectate.

În acelaşi timp, constatarea greşitei soluţionări a cauzei în fondul său de către instanţa de fond, făcând incident cazul de recurs prevăzut de art.304, pct.9 cod pr.civ., nu semnifică agravarea situaţiei recurenţilor în propria cale de atac, deoarece soluţionarea pricinii pe cale de excepţie constituie o soluţie mai favorabilă decât cea a respingerii acţiunii ca neîntemeiate, cea dintâi permiţând titularilor dreptului subiectiv să promoveze o nouă acţiune similară dar în condiţii de admisibilitate pe când cea referitoare la fondul dreptului paralizează orice altă acţiune ulterioară datorită incidenţei excepţiei de fond absolute a autorităţii de lucru judecat, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului lor de acces la justiţie printr-o dezlegare greşită dată litigiului în fondul său.

Pentru toate considerentele care preced, Curtea a admis recursul exercitat în cauză şi în temeiul art.312 rap.la art.304, pct.9 cod pr. civ. a modificat în tot sentinţa civilă nr.1734 pronunţată la 14 octombrie 2009 de  tribunalul cu consecinţa admiterii excepţiei invocate din oficiu şi a respingerii acţiunii şi cererilor de intervenţie în interes propriu ca fiind inadmisibile.

Domenii speta

Spete similare