Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare. Condiţii

Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare. Condiţii.

C. pr. pen., art. 300

La momentul analizării regularităţii actului de sesizare instanţa trebuia să se circumscrie în mod strict prevederilor art. 263 -264 Cod procedură penală cu raportare la art. 317 Cod procedură penală, şi nu să privească, în  mod singular şi rupt din context, o parte a actelor materiale infracţionale, pentru care fiecare inculpat a fost deferit justiţiei şi probele avute în vedere la fundamentarea acuzaţiei de către parchet pentru fiecare dintre aceştia.

La data de 25.06.2011, Tribunalul Mureş pronunţă sentinţa penală nr.93 prin care:

În temeiul art. 300 alin. 2, teza finală, din Codul de procedură penală, a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare, a respins ca neîntemeiată cererea de revenire cu încă o adresă la D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial Tg-Mureş pentru a proceda la înlăturarea neregularităţilor actului de sesizare şi a dispus, în temeiul art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală, a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare de acesta în cauză.

Pentru a hotărî în acest mod instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:

Cu privire la excepţia neregularităţii actului de sesizare şi la cererea de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii acestuia s-a reţinut că la termenul de judecată din data de 11 martie 2011, s-a admis excepţia neregularităţii actului de sesizare a instanţei, ridicată de inculpaţii S.L.C., C.M., I.D.M. şi D.D., iar în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, s-a dispus ca D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Tg-Mureş, să înlăture toate neregularităţilor consemnate în încheierea de şedinţă, până la termenul de judecată din data de 23 martie 2011, urmând ca, în caz de neconformare, să se dispună restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare.

La termenul de judecată din data de 23 martie 2011, procurorul de şedinţă a solicitat acordarea unui nou termen pentru a se putea proceda la înlăturarea neregularităţilor actului de sesizare, cerere admisă.

La data de 13 mai D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Tg-Mureş a comunicat instanţei punctul său de vedere, admiţând că, într-adevăr, privitor la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale s-a omis precizarea alineatului 1 al art. 288 din Codul penal, iar cu privire la celelalte aspecte nu împărtăşeşte opinia instanţei, în sensul că rechizitoriul nu cuprinde nici o neregularitate, motiv pentru care nu se impunea vreo modificare a acestuia.

S-a precizat, în adresă, că, la momentul emiterii rechizitoriului, procurorul de caz a avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, care cereau ca actul de sesizare al instanţei să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute de art. 203 din Codul de procedură penală, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică dată acestei fapte, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă şi durata acesteia precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.

În raport cu răspunsul dat de procuror, instanţa a apreciat că, având în vedere neregularităţile actului de sesizare enumerate în încheierea de şedinţă din data de 11 martie 2011, neregularităţi pe care procurorul nu le-a îndreptat în vreun fel, dimpotrivă a considerat că nu există, se impunea restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii rechizitoriului, soluţie întemeiată pe prevederile art. 300 alin. 2, teza finală, din Codul de procedură penală.

La formularea acestei concluzii s-au avut în vedere următoarele:

În primul rând, de notat că la baza măsurii ce urma a fi dispusă de instanţă stau unele dispoziţii legale, dispoziţii a căror analiză a fost făcută în cele ce urmează, atât din punct de vedere doctrinar, cât şi din punct de vedere jurisprudenţial.

Potrivit art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a apreciat că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea instanţei” are în vedere încălcarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriul), „sesizarea suplimentară” (extinderea acţiunii penale, extinderea procesului penal) şi „sesizarea de trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenţei, regulatorul de competenţă, strămutarea). Doctrina şi jurisprudenţa erau, într-o covârşitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanţei, conform art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriu), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare şi respectării art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Potrivit art. 317 din Codul de procedură penală judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare al instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta sau persoana la care se referă extinderea.

Pentru a satisface cerinţele art. 317 din Codul de procedură penală este necesar ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu în toate elementele ce prezintă relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, pentru a înlătura orice îndoială că fapta face obiectul judecăţii, creându-se astfel posibilitatea inculpatului să se apere şi instanţei să se pronunţe asupra acestei fapte. 

Pentru sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu era suficientă descrierea acesteia, în expunerea făcută în rechizitoriu; sesizarea instanţei era considerată  legală numai în cazul, în care, în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului era menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică.

Referirea incidentă la o faptă prevăzută de legea penală nu ar satisface exigenţele cerute de art. 317, cu atât mai puţin când fapta nu a făcut obiectul cercetării penale, deoarece nu crea certitudinea sesizării instanţei cu judecarea unei asemenea fapte.

Potrivit art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute de art. 203, printre altele, fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia.

În privinţa limitelor instituite de dispoziţia legală menţionată mai sus, nu se putea dispune trimiterea în judecată pentru o faptă pentru care inculpatul nu a fost învinuit şi ascultat, în vederea exercitării dreptului la apărare.

Rechizitoriul procurorului, ca act de sesizare a instanţei, trebuia să aibă, potrivit art. 263 din Codul de procedură penală, un anumit conţinut pentru a contura obiectul judecăţii. Între elementele pe care trebuia să le cuprindă rechizitoriul se înscria şi încadrarea juridică a faptei.

Descrierea faptei în rechizitoriu trebuia să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod scop în care a fost săvârşită fapta, dacă acestea au avut consecinţe asupra încadrării faptei reţinute. Dacă urmărirea s-a desfăşurat cu privire la mai multe infracţiuni sau la mai multe persoane, expunerea trebuia să cuprindă descrierea tuturor faptelor reţinute şi forma de participare a tuturor inculpaţilor, cu rolul fiecăruia în săvârşirea faptelor.

În practica instanţei supreme s-a statuat că instanţa de judecată se va putea considera, legal, sesizată cu judecarea unei infracţiuni, care nu a fost menţionată în partea dispozitivă a rechizitoriului, cu condiţia ca fapta să fie precis determinată – sub aspectul tuturor elementelor ce au relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni – în partea expozitivă a acestuia, în aşa fel încât să rezulte cu certitudine caracterul ei penal şi voinţa neechivocă a procurorului de a-l trimite în judecată pe inculpat şi pentru acea faptă.

În ceea ce priveşte descrierea faptei, aceasta trebuia să cuprindă actul, acţiunea, inacţiunea, atitudinea făptuitorului, astfel încât să rezulte, cu certitudine, actele reţinute în sarcina sa, iar, în cazul infracţiunilor sub formă continuată, trebuia descris fiecare act material, în parte, în aceeaşi manieră menţionată anterior.

Faptul că în rechizitoriu trebuie precizate concret actele materiale ale infracţiunii sub formă continuată, atât din punct de vedere al stării de fapt, cât şi din punct de vedere al numărului, exact, al acestora reieşea şi din conţinutul dispoziţiilor art. 335 din Codul de procedură penală.

Potrivit dispoziţiei de mai sus, dacă în cursul judecăţii se descoperă, în sarcina inculpatului, date cu privire şi la alte acte materiale care ar intra în conţinutul infracţiunii, pentru care a fost trimis în judecată, instanţa va dispune, prin încheiere, extinderea acţiunii penale, cu privire şi la aceste acte şi va proceda la judecarea infracţiunii în întregul ei.

Pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 335 din Codul de procedură penală, trebuia să se plece de la o sesizare a instanţei, cu o faptă concretă sub formă continuată, în componenţa căreia ar intra un număr, determinat, de acte materiale, pentru că numai aşa, la o eventuală descoperire de noi acte materiale ce ar intra în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-ar putea face extinderea acţiunii penale. Dacă numărul actelor materiale iniţiale nu s-ar cunoaşte sau ar fi vag atunci operaţiunea de extindere a acţiunii penale va deveni deosebit de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, instanţa neavând certitudinea asupra actelor materiale, vizate de actul de sesizare şi asupra noilor acte materiale descoperite ulterior.

Pentru satisfacerea cerinţelor legale arătate mai sus devenea necesar a se ţine seama şi de separaţia funcţiunilor juridice, în sensul că procurorul este cel care trebuie să consemneze, în rechizitoriu, toate aceste elemente, legate de fapta reţinută şi de încadrarea ei juridică şi astfel să-şi exprime voinţa, iar nu instanţa să fie cea care să stabilească ce acuze se aduc inculpatului.

Satisfacerea exigenţelor art. 6, paragraful 1 din CEDO, în sensul dreptului la un proces echitabil, paragraful 3 litera a, în sensul că orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi paragraful 3 litera b, în sensul dreptului la apărare, presupune şi o descriere adecvată, în rechizitoriu, a naturii şi cauzei acuzei ce i se aduce, determinarea precisă a persoanei şi a faptei, pe ce probe este bazată acuzaţia; încadrarea în drept, respectiv încadrarea juridică a fiecărei fapte şi persoane.

Satisfacerea aceloraşi exigenţe presupunea că, legat de probe, în rechizitoriu trebuiau indicate probele, pentru fiecare învinuire în parte, de unde ar fi rezultat acea stare de fapt. Nu era suficientă înşiruirea la sfârşit a probelor şi lăsată instanţa să stabilească ce probă atestă, care anume faptă. Rolul instanţei era acela de a arăta dacă probele sunt temeinice sau nu. Pe de altă parte, potrivit art. 66 alin. 2 din Codul de procedură penală, acuzatul are dreptul de a demonstra lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie. Dar dacă acesta nu cunoaşte, pe ce probe se întemeiază acuzaţia, nu are cum să demonstreze lipsa de temeinicie a acestora.

Aşadar, aspectul încadrării juridice a faptei, reţinute în rechizitoriu, în sarcina inculpatului, era esenţial în ceea ce privea respectarea dreptului la apărare, pentru că inculpatul trebuia să cunoască, în raport cu ce fapte sau acte materiale, trebuie să-şi pregătească apărarea şi chiar dacă nerespectarea acestor dispoziţii legale nu a fost prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, inculpaţii menţionaţi, la început, au invocat încălcarea, în termenul prevăzut de lege, iar vătămarea ce li s-a produs şi li s-ar produce, în cazul în care nu s-ar arăta, concret, pentru care anume fapte, au fost acuzaţi (inclusiv pentru care anume acte materiale componente ale infracţiunii sub formă continuată) devenea lesne de dedus.

Aplicând toate aceste consideraţii teoretice şi practice la speţa de faţă s-a constatat că:

1. Potrivit rechizitoriului, în sarcina inculpatului S.L.C. s-a reţinut (în partea descriptivă a rechizitoriului) şi a fost trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii următoarelor infracţiuni:

- sprijinirea unui grup infracţional organizat - prevăzută şi pedepsită de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că, inculpatul, în perioada 2002-2004, şi-a adus aportul, în calitate de falsificator, la activităţile infracţionale desfăşurate de grupul infracţional organizat condus de inculpatul C.M. (până în iunie 2004 când a fost reţinut 24 ore şi i s-a adus la cunoştinţă faptul că este urmărit penal), cunoscând că acest grup, ce era format din mai multe persoane, care a existat o anumită perioadă şi, în care s-a acţionat în mod coordonat, sub comanda inculpatului C.M., în scopul comiterii mai multor infracţiuni grave (contrabandă, înşelăciuni etc.), pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.

- fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată - prevăzută şi pedepsită de art. 288 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, constând în aceea că inculpatul, în perioada 2002-2004, a falsificat mai multe înscrisuri oficiale (unele de provenienţă străină), prin contrafacerea scrierii şi subscrierii, în scopul producerii de consecinţe juridice (punctele 1, 2, 3, 4, 5, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 17, 19, 20, 21, 22 din rechizitoriu).

Referitor la cea de-a doua infracţiune, cea de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 288 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, s-a observat că nu a fost indicat şi alineatul de la art. 288, deşi articolul respectiv are două alineate, primul incriminând forma simplă a faptei, iar cel de-al doilea forma agravată, cu limite ale pedepsei diferite.

Pe de altă parte, prin indicarea punctelor (1, 2, 3, 4, 5, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 17, 19, 20, 21, 22 din rechizitoriu) s-ar fi putut deduce, la prima vedere, că ar fi vorba de tot atâtea acte materiale câte puncte erau indicate, respectiv un număr de 17.

Verificând rechizitoriul s-a constatat că:

- la punctul nr. 1 se făcea vorbire de un singur act (înscris), afirmativ falsificat de către inculpatul S.L.C., respectiv certificatul Eur 1 aferent autoturismului FIAT PUNTO, serie şasiu ZFA 18800005147228;

- la punctul 2 se făcea vorbire despre un singur act (înscris), afirmativ falsificat de inculpatul S.L.C., respectiv certificatul Eur 1 aferent autoturismului OPEL CORSA, cu nr. şasiu WOLOXCF6816074790;

- la punctul 3 se făcea vorbire despre un singur act (înscris), afirmativ falsificat de inculpatul S.L.C., respectiv certificatul Eur 1 aferent autoturismului VW PASSAT, cu nr. şasiu WVWZZZ3BZ1E232727;

- la punctul 4 se făcea vorbire despre un singur act (înscris), afirmativ falsificat de inculpatul S.L.C., respectiv certificatul Eur 1 aferent autoturismului BMW 320, cu nr. şasiu WBAAS71040FY09341;

- la punctul 5 se făcea vorbire despre un singur act (înscris), afirmativ falsificat de inculpatul S.L.C. respectiv certificatul Eur 1 aferent autoturismului FIAT DUCATO, cu nr. şasiu ZFA 23000006183879;

- la punctul 9 se făcea vorbire despre două acte (înscrisuri), afirmativ falsificate de inculpatul S.L.C., respectiv un talon austriac cu nr. SD-43-LS şi o carte verde pentru autoturismul FIAT MULTIPLA,cu nr. şasiu ZFA 18600002023262;

- la punctul 10 se făcea vorbire despre actele maşinii NISSAN TERANO având seria şasiu WMIWNYD21U0008009, fără a se specifica care anume acte, afirmativ falsificate, de inculpatul S.L.C., precum şi  despre faptul că, cu ocazia vânzării acestui autoturism, cumpărătorilor le-ar fi fost oferite şi alte acte falsificate,prin intermediul aceluiaşi falsificator, în speţă o carte verde cu seria A 08775712889, o procură specială în limba germană şi o traducere după această procură, legalizată în fals la BNP V. Onea;

- la punctul 11 se făcea vorbire despre o procură specială din partea lui Jude Zaharie, pentru autoturismul AUDI 80, cu nr. şasiu WAUZZZ89ZJA119241, iar la finalul punctului că „...actele se găsesc depuse la dosarul cauzei vol...., iar modelul după care au fost falsificate actele pentru acest caz, de către inculpatul S.L.C., se găseşte...”;

- la punctul 12 se făcea vorbire despre acte false (schein, brief şi carte de identitate, precum şi actele româneşti, respectiv talon şi CIV pe numele Parohiei Reformate din Luduş) referitoare la autoturismul marca VW GOLF, cu serie şasiu WVWZZZ19ZJW406385, afirmativ falsificate de inculpatul S.L.C.;

- la punctul 13 se făcea vorbire despre mai multe acte (înscrisuri), afirmativ falsificate de inculpatul S.L.C., respectiv un talon, verificare tehnică şi procură specială, emise de autorităţile din Republica Moldova pentru autoturismele AUDI 80 cu nr. şasiu WAZZZZ89ZJA166853 şi VOLVO S 440 având seria şasiu XLBKY703ERC493412;

- la punctul 14 se făcea vorbire despre actele autoturismului VW GOLF, având seria şasiului WVWZZZ1GZKB143698, afirmativ falsificate de inculpatul S.L.C., respectiv cartea de identitate, cartea verde, procura în limba germană şi traducerea acesteia în limba română;

- la punctul 15 se făcea vorbire despre actele autoturismului VW GOLF II, având seria şasiu WVWZZZ19ZJB041546, afirmativ falsificate de inculpatul S.L.C., fără a se indica câte şi care erau acestea;

- la punctul 17 se făcea vorbire despre actele autoturismului CITROEN PICASSO, având seria şasiu VF/SNFX1357531021, afirmativ falsificate de inculpatul S.L.C., fără a se indica câte şi care erau acestea;

- la punctul 19 se făcea vorbire despre actele autoturismului KIA CARNIVAL, având seria şasiu KNEUP75231604 2101, afirmativ falsificate de inculpatul S.L.C., fără a se indica câte şi care sunt acestea;

- la punctul 20 se făcea vorbire despre actele autoturismului FIAT DUKATO, având seria şasiu ZFA23000006062009, afirmativ falsificate de inculpatul S.L.C., respectiv o carte de identitate, în formă intermediară de prelucrare, pe numele M.C., certificatul de înmatriculare seria 002166792;

- la punctul 21 se face vorbire despre o procură, afirmativ falsificată de inculpatul S.L.C.;

- la punctul 22 se făcea vorbire că inculpatul ar fi realizat o serie de falsuri, atât a actelor de identitate, ale autoturismelor în discuţie, cât şi de alt gen, indicându-se, cu titlu de exemplu, numele unor persoane care ar fi uzat la falsificarea unor actele de identitate, precum şi despre faptul că inculpatul S.L.C. a mai falsificat, pentru gruparea condusă de C.M., un număr mare de documente cum erau: taloane denumite schein, germane, austriece, italiene, moldoveneşti, cărţi de identitate pentru autovehicule denumite brief, procuri speciale în limbile germană, italiană, traduceri ale unor asemenea procuri cu autentificare la notar, semnături, ştampile notariale, acte de comodat etc., fiind exemplificat cazul unui autoturism VW GOLF, cu nr. de înmatriculare germane NE-ZW-241, oprit în trafic, ocazie cu care s-a constatat, că actele de identitate ale autoturismului, erau false;

Apoi, verificând, de pildă, despre ce acte era vorba, în cazul punctului 9 s-a constatat că, în volumul XVI, la filele 76-80, se găseau un număr de 5 acte, însă nici unul în limba germană sau reprezentând un talon austriac cu nr. SD-43-LS, în condiţiile în care în rechizitoriu se făcea vorbire despre două acte, afirmativ falsificate de inculpatul S.L.C., respectiv un talon austriac cu nr. SD-43-LS şi o carte verde pentru autoturismul FIAT MULTIPLA, cu nr. şasiu ZFA 18600002023262, iar la fila 17 a volumului XIII se găsea un înscris în care erau înşiruite unele date, posibil unele numere de telefoane, fără a fi descrisă, în vreunul din documentele menţionate, modalitatea de falsificare a lor sau de ce s-a considerat că sunt false.

Efectuând acelaşi tip de verificări s-a constatat că, referitor la punctul 10, în volumul XVI, la filele 108-111, există un număr de 4 înscrisuri, printre care o carte verde cu seria A 08775712889 (fila 108), o procură specială în limba germană şi o traducere, după această procură legalizată la BNP V. Onea (fila 112); în volumul XII, la fila 77 verso se afla un înscris în limba germană, iar la fila 136, un alt înscris în limba germană. În volumul XIV la fila 38 se află o copie a aceluiaşi înscris, aflat la fila 112 vol. XVI dar fără semnături şi ştampile, iar la fila 48 un înscris în limba germană. Nu a rezultat că vreunul din înscrisurile menţionate era fals şi care a fost modalitatea de falsificare.

Întrucât situaţiile erau similare şi la celelalte puncte unde se menţiona despre mai multe acte, nu s-a mai impus a le repeta.

În plus, s-a mai constatat că, şi la punctele 6, 7 din rechizitoriu, s-a menţionat (la finalul acestora) că: „... actele se găsesc depuse la dosarul cauzei, vol...., iar modelul după care a fost falsificat certificatul Eur 1, de către inculpatul S.L.C., se găseşte în procesele-verbale de realizare a percheziţiilor asupra mediilor de stocare a datelor informatice ridicate de la inculpat, în vol. ...”.

Ca atare, s-a constatat că, în considerentele rechizitoriului, au fost descrise, în fapt, mai multe acte materiale decât numărul punctelor din rechizitoriu consemnate, la rubrica încadrarea în drept (numele inculpatului S.L.C. fiind menţionat şi la punctele 6 şi 7, în condiţiile în care, din enumerarea punctelor din rechizitoriu, unde s-ar găsi acuzele aduse acestui inculpat, lipseau aceste cifre), iar în dispozitivul rechizitoriului nu era menţionat, nici măcar numărul actelor materiale ale infracţiunii, sub formă continuată.

În concluzie, s-a constatat, deci, că în rechizitoriu nu au fost arătate, cu exactitate, numărul actelor materiale ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale şi nici în ce ar consta, concret, fiecare din acestea, singura referire la cele 17 puncte, din rechizitoriu, nefiind suficientă, în opinia instanţei, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, la unele din puncte erau menţionate mai multe înscrisuri, iar la altele s-a menţionat doar expresia „acte”, fără a se indica natura şi numărul lor. Ca atare, nu se putea şti dacă era vorba de 17 acte materiale sau era vorba de un număr de acte materiale, egal cu numărul înscrisurilor falsificate, despre care se făcea vorbire la toate cele 17 puncte din rechizitoriu. Aceasta deoarece, dacă la punctele 1, 2, 3, 4, 5, 11 şi 21 se indica doar câte un înscris, la celelalte puncte se indica fie mai multe înscrisuri - cu indicarea lor concretă, fie se indicau „actele autoturismului” la modul generic, fără a se arăta câte şi care sunt acestea.

Nelămurirea devenea şi mai accentuată, dacă se făcea referire la punctul 22, unde s-a arătat că era vorba de o serie de falsuri, atât a actelor de identitate ale autoturismelor, în discuţie, cât şi de alt gen, precum şi că inculpatul S.L.C. a mai falsificat pentru gruparea condusă de C.M., un număr mare de documente cum erau (şi urmează o înşiruire de denumiri de înscrisuri specifice achiziţionării şi înmatriculării autovehiculelor). Prin descrierea de la punctul 22 s-a deschis o listă nesfârşită de acte (înscrisuri), denumite doar generic, care, afirmativ, ar fi fost falsificate de inculpatul S.L.C., fără a se cunoaşte, concret, care erau aceste acte şi dacă inculpatul era acuzat şi în raport cu ele.

În această situaţia nu era clară deloc intenţia procurorului, respectiv dacă a dorit să-l trimită în judecată, pe inculpat şi pentru aceste presupuse fapte sau nu, pentru că referirea incidentă la o faptă prevăzută de legea penală nu satisfăcea exigenţele cerute de art. 317, cu atât mai puţin când fapta nu a făcut obiectul cercetării penale, deoarece nu crea certitudinea sesizării instanţei cu judecarea unei asemenea fapte, iar pentru a satisface cerinţele art. 317 din Codul de procedură penală era necesar ca fapta să fie prezentată, în rechizitoriu, în toate elementele ce prezenta relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, pentru a înlătura orice îndoială că fapta făcea obiectul judecăţii, creându-se astfel posibilitatea inculpatului să se apere şi instanţei să se pronunţe asupra acestei fapte.

Neclarităţile în privinţa intenţiei procurorului de a-l acuza pe inculpatul S.L.C., proveneau şi din faptul că, deşi la încadrarea juridică a faptei de fals material în înscrisuri oficiale erau indicate, aşa cum s-a mai arătat, 17 puncte din rechizitoriu care l-ar viza pe acest inculpat, referiri la acesta şi la faptul că ar fi falsificat unele înscrisuri se găseau şi la punctele 6 şi 7 din rechizitoriu, puncte neincluse pe lista celor 17.

Un alt aspect foarte important care a fost relevat era acela că nu este descrisă, la nici unul din acte, modalitatea de realizare a falsului, sau de ce s-a considerat că actul era fals ori cine ar fi fost autorul falsului.

S-a reţinut a fi adevărat că, în volumul VII, filele 17-29, exista un raport de constatare tehnico-ştiinţifică, din concluziile căruia a rezultat că certificatul de înmatriculare şi cartea de identitate ale autoturismului marca FIAT DUCATO, înmatriculat pe numitul M.C., sub nr. TM-07-EMU erau false, însă nu a fost identificat autorul falsificării.

De asemenea, în cauză, s-au dispus şi efectuat şi alte constatări tehnico-ştiinţifice, care s-au soldat cu concluzia că, şi alte acte supuse examinării erau contrafăcute, alterate etc. însă nu s-a făcut nici o legătură între actele respective şi posibilele persoane responsabile de realizarea falsurilor.

Legat de acest ultim aspect al descrierii în rechizitoriu a tuturor elementelor ce prezentau relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, s-a apreciat că rechizitoriul nu era regulat întocmit şi pentru faptul că, aşa cum s-a arătat, detaliat, în încheierea de şedinţă din data de 11 martie 2011, în cazul niciunui act material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, nu s-a indicat în ce consta falsul, modalitatea concretă de falsificare, care a fost conţinutul înscrisului înainte de falsificare şi care era conţinutul acestuia după falsificare etc., iar aceste aspecte nu puteau fi lămurite, nici de instanţă, în urma judecăţii, pentru că parte din înscrisurile la care se făcea referire nici nu puteau fi identificate (s-a indicat, de exemplu, comentariul referitor la punctul 9 din rechizitoriu, punct la care s-a arătat că au fost falsificate două, acte, respectiv un talon austriac şi o carte verde, indicându-se filele dosarului de urmărire penală unde s-ar găsi cele două acte, iar la filele respective se găseau cu totul alte înscrisuri).

2. În sarcina inculpatului C.M., s-a reţinut (în partea descriptivă a rechizitoriului) şi a fost trimis în judecată, printre altele, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de contrabandă sub denumirea de „folosire de acte falsificate” în formă continuată.

S-a constatat că nu a fost indicat numărul actelor materiale componente.

De asemenea, s-a constatat că, doar în dispozitivul rechizitoriului s-a menţionat că acesta a fost trimis în judecată în stare de recidivă, indicându-se art. 37 din Codul penal, fără a se indica litera, adică care ar fi modalitatea recidivei în care se află.

Referitor la individualizarea formei recidivei, de menţionat că prin precizările prin care le-a făcut procurorul de şedinţă din data de 18.02.2009, acest aspect a fost clarificat.

În acest context primul aspect menţionat mai sus, respectiv faptul că, la fel ca şi în cazul inculpatului S.L.C., nu s-au indicat numărul şi natura actelor materiale, în cazul infracţiunii sub formă continuată de care era acuzat inculpatul C.M. (indicându-se doar la modul general punctele din rechizitoriu în care aceste acte materiale ar fi descrise – 4, 5 şi 7), au determinat instanţa să aprecieze, ca şi în cazul inculpatului S.L.C., că actul de sesizare a instanţei ar conţine neregularităţi, legate de rigurozitatea descrierii stării de fapt şi de încadrarea juridică a fiecărei fapte identificate şi puse în sarcina inculpatului.

Spre exemplu, la punctul 4 din rechizitoriu s-a menţionat despre autoturismul marca BMW 320, dat la schimb numitului B.R., autoturism despre care inculpatul C.M. a afirmat că l-a adus în ţară, în decembrie 2002. Din descrierea stării de fapt a rezultat că numitul B.R. a fost cel care a achitat taxa vamală, fără a se preciza dacă a fost prezent şi inculpatul C.M. şi cine a prezentat actele maşinii pentru vămuire. S-a mai menţionat la acest punct că, ulterior, noul proprietar a aflat că autoturismul era furat. De asemenea că, în România, autoturismul ar fi fost introdus la data de 24.11.2002 prin PF Nădlac de către trei cetăţeni italieni.

În concluzie, aceleaşi omisiuni prezintă rechizitoriul, aşa cum s-a mai arătat, şi în cazul inculpatului C.M. (nefiind menţionată la încadrarea juridică a faptei de contrabandă sub denumirea de „folosire de acte falsificate” în formă continuată, numărul actelor materiale şi în ce ar consta concret fiecare).

3. Chiar dacă inculpaţii G.C. şi M.C., cărora li s-a adus aceeaşi acuză de contrabandă, sub denumirea de „folosire de acte falsificate” în formă continuată, nu au invocat excepţia neregularităţii actului de sesizare, tot ceea ce s-a menţionat în prezenta hotărâre în cazul inculpatului C.M. devenea valabil şi în cazul lor.

4. Referitor la inculpatul I.D.M. s-a constatat că, în sarcina acestuia, s-a reţinut (în partea descriptivă a rechizitoriului) şi a fost trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii următoarelor infracţiuni:

- aderare la un grup infracţional organizat - prevăzută şi pedepsită de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că învinuitul, în perioada  2002-2004, si-a adus aportul în calitate de falsificator şi complice  la unele activităţi  infracţionale, desfăşurate de grupul infracţional organizat, condus de inculpatul C.M., grup ce era format din mai multe persoane,  care a existat o anumită perioadă, şi  în care s-a acţionat în mod coordonat, sub comanda inculpatului C.M., în scopul comiterii mai multor infracţiuni grave (contrabandă, înşelăciuni etc.), pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.

- complicitate la înşelăciune în formă continuată - prevăzută şi pedepsită de art. 26 din Codul penal raportat la art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, constând în aceea că, în perioada  2002-2004, cu intenţie, a ajutat la inducerea în eroare de către inculpaţii C.M., M.C. şi  P.S.S.C., a mai multor părţi vătămate şi martori (punctele 6, 7, 8) prin prezentarea, ca adevărate, a unor situaţii şi acte nereale, cu prilejul încheierii tranzacţiilor privind autoturismele deţinute de inculpaţi,  în scopul de a obţine pentru sine şi pentru ceilalţi inculpaţi un folos material injust, creând  prin acestea pagube părţilor vătămate, care, fără a fi induse în eroare, nu ar fi încheiat contractele respective.

- fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată - prevăzută şi pedepsită de art. 288 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal; uz de fals - prevăzută şi pedepsită de art. 291 din Codul penal (deşi la încadrarea în drept din partea descriptivă a rechizitoriului s-a reţinut forma continuată, fiind indicat art. 41 alin. 2 din Codul penal) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată - prevăzută şi pedepsită de art. 290 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, constând în aceea că, în perioada 2002-2004, cu intenţie, a falsificat înscrisuri oficiale (cele mai multe provenind de la autorităţile străine) prin contrafacerea scrierii şi subscrierii şi a unor înscrisuri sub semnătură privată, pe care apoi le-ar folosit în scopul producerii de consecinţe juridice (punctele 6, 7, 8).

- fals în declaraţii - prevăzută şi pedepsită de art. 292 din Codul penal constând în aceea că s-a prezentat, în faţa unui organ al statului, în speţă S.E.I.P., declarând date necorespunzătoare adevărului, declaraţie care a fost de natură să producă efecte juridice, pentru grupul infracţional organizat, condus de inculpatul C.M. (punctul 8).

Din cele de mai sus s-a observat că, şi în situaţia acestui inculpat, în cazul acuzelor referitoare la săvârşirea unor infracţiuni sub formă continuată, s-au indicat doar punctele din rechizitoriu, dându-se de înţeles că ar fi vorba de tot  atâtea acte materiale câte puncte erau menţionate, respectiv câte trei pentru fiecare infracţiune.

Cu toate acestea, în urma verificării considerentelor rechizitoriului, s-a constatat că:

- la punctul 6 numele inculpatului I.D.M. nu figura deloc.

- la punctul 7 s-a menţionat că inculpatul C.M. i-ar fi dat o procură inculpatului I.D.M., prin care l-ar fi delegat, pe acesta, să se ocupe de înmatricularea unei maşini, iar de falsificarea certificatului Eur 1 este învinuit numai inculpatul S.L.C..

- la punctul 8 s-a menţionat că, împreună cu inculpatul C.M. şi la cererea acestuia, inculpatul I.D.M., profitând de neatenţia lucrătorului de la ghişeul SEIP, ar fi înmatriculat, pe numele său, un autoturism fără a prezenta vreun document vamal sau declaraţie notarială, iar actul translativ de proprietate era întocmit, în fals, între proprietarul belgian al maşinii şi inculpatul I.D.M., în sensul că purta o dată ulterioară înmatriculării. Apoi inculpatul I.D.M. a participat la revânzarea maşinii către D.S.L., iar ulterior cumpărătorul, răzgândindu-se şi dorind să ia legătura cu fostul proprietar, adică cu inculpatul I.D.M., acesta i-a indicat, de fiecare dată, să ia legătura cu C.M., pentru că el conducea afacerea şi lua decizii.

În concluzie, nici în cazul acestui inculpat nu au fost menţionate, concret, actele materiale ale fiecăreia din infracţiunile sub formă continuată, respectiv complicitatea la înşelăciune, fals material în înscrisuri oficiale şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, singurele referiri în rechizitoriu despre activitatea presupus infracţională a inculpatului fiind cele menţionate mai sus. S-au menţionat doar punctele unde ar fi descrise actele materiale (punctele 6, 7 şi 8), fără a se preciza, concret, dacă era vorba de tot atâtea acte materiale câte puncte erau. Mai grav, inculpatul a fost acuzat de fapta de la punctul 6 unde numele său nu era menţionat.

În plus faţă de inadvertenţa relevată mai sus, între încadrarea în drept a infracţiunii de uz de fals, în partea descriptivă a rechizitoriului şi în dispozitiv, într-un loc reţinându-se forma continuată, iar în alt loc forma simplă, a mai existat o altă inadvertenţă legată de aceeaşi acuză, constând în aceea că, la descrierea stării de fapt s-a indicat că s-au falsificat mai multe înscrisuri, care apoi s-au folosit în scopul producerii de consecinţe juridice, fără a se arăta care anume folosire ar constitui elementul material al infracţiunii de uz de fals. Distincţia era necesară, cu atât mai mult cu cât era cunoscut faptul că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, absorbea, în conţinutul său, uzul de fals şi trebuia ştiut, atunci, care anume “folosiri de înscrisuri” erau înglobate în conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi care formau elementul material al infracţiunii de sine stătătoare, uzul de fals, în concurs cu falsul material în înscrisuri oficiale.

În legătură cu infracţiunea de fals în declaraţii a fost indicat punctul 8 din rechizitoriu, dar deşi, aşa cum s-a arătat mai sus, nu există alte referiri la activitatea infracţională a inculpatului, probabil că procurorul a avut în vedere, la reţinerea acestei infracţiuni, faptul că inculpatul a predat actele, afirmativ false, la S.E.I.P., pentru înmatricularea unei maşini, cumpărată pe numele său, de la un cetăţean belgian.

Ca atare, în cazul acestui inculpat, pe lângă faptul că nu se putea ştii care erau actele materiale, concrete, ale infracţiunilor sub formă continuată, de care era acuzat, mai exista şi impedimentul că unele infracţiuni nu erau descrise deloc (gen falsul în declaraţii).

5. Referitor la inculpatul D.D. s-a constatat că, în sarcina acestuia (în partea descriptivă a rechizitoriului), la rubrica încadrarea în drept a faptelor, s-a reţinut:

- sprijinirea unui grup infracţional organizat - prevăzută şi pedepsită de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că, în perioada 2002-2004, a ajutat, sub forma unor acte de fals şi înşelăciune, la activităţile infracţionale desfăşurate de grupul infracţional organizat, condus de inculpatul C.M., grup ce era format din mai multe persoane, care a existat o anumită perioadă, şi în care s-a acţionat, în mod coordonat, sub comanda inculpatului C.M., în scopul comiterii mai multor infracţiuni grave (contrabandă, înşelăciuni etc.), pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.

- complicitate la înşelăciune în formă continuată - prevăzută şi pedepsită de art. 26 din Codul penal raportat la art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal, constând în aceea că, în perioada 2002-2004, cu intenţie, a ajutat la inducerea în eroare, de către  inculpaţii C.M., M.C. şi P.S.S.C., a mai multor  părţi vătămate şi martori (pct. 16) prin prezentarea ca adevărate a unor situaţii şi acte nereale, cu prilejul încheierii tranzacţiilor privind autoturismele deţinute de inculpaţi,  în scopul de a obţine pentru sine şi pentru ceilalţi inculpaţi un folos material injust, creând,  prin acestea, pagube părţilor vătămate, care, fără a fi induse în eroare, nu ar fi încheiat contractele respective.

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată - prevăzută şi pedepsită de art. 290 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal; uz de fals în formă continuată - prevăzută şi pedepsită de art. 291 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, constând în aceea că, în octombrie 2002, cu intenţie, a falsificat înscrisuri sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii şi subscrierii, pe care apoi le-a folosit în scopul producerii de consecinţe juridice (pct. 16).

- fals în declaraţii - prevăzută şi pedepsită de art. 292 din Codul penal, constând în aceea că acesta s-a prezentat, în faţa unui organ al statului, în speţă S.E.I.P., declarând date necorespunzătoare adevărului, declaraţie care a fost de natură să producă efecte juridice, pentru grupul infracţional organizat condus de inculpatul C.M. (pct.16).

La punctul 16 din rechizitoriu s-a menţionat că inculpatul D.D. a făcut, la data de 3 octombrie 2002, în faţa notarului public Stela Bălgărădean, o declaraţie, pe proprie răspundere, în sensul că el era cel care, la data de 1 octombrie 2002, a introdus în ţară (pe şlep), prin Vama Borş, autoturismul Fiat Scudo, cu seria şasiu ZFA22000012840781, deşi acesta fusese introdus la data de 28 septembrie 2002, de cetăţeanul italian C.L., prin P.F. Nădlac. Acelaşi inculpat apărea pe actele de solicitare a înmatriculării provizorii a maşinii, care a primit nr. MS 04510. Printre actele depuse figura şi un contract de vânzare-cumpărare, între cetăţeanul italian P. A. şi inculpat, în calitate de cumpărător, precum şi traducerea legalizată a contractului, în condiţiile în care cetăţeanul italian nu figura ca fiind în România, în acea perioadă. Inculpatul a declarat că ar fi acţionat la solicitarea inculpatului C.M.. Nu s-a specificat foarte clar dacă inculpatul a participat, mai departe, la vânzarea autoturismului către numitul P.K.

Potrivit concluziilor raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din data de 20.02.2004 (filele 61-79 vol. VII), doar semnătura de pe documentul “Act de vânzare-cumpărare”, din data de 27.10.2002, prin care inculpatul D.D. a vândut autoturismul, marca FIAT SCUDO, fundaţiei O.I. Gheorgheni, aparţinea acestuia, semnăturile de pe celelalte documente supuse constatării  neputând fi stabilit cui aparţin.

Cu toate că, aşa cum s-a arătat, în cazul faptelor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, s-a reţinut la încadrarea în drept şi art. 41 alin. 2 din Codul penal, în dispozitiv nu s-a mai menţionat acest articol sau că faptele ar fi sub formă continuată. Referitor la acuza săvârşirii infracţiunii de complicitate la înşelăciune, deşi la încadrarea în drept s-a menţionat că ar fi vorba de forma continuată a faptei, când s-au indicat articolele din lege, nu s-a menţionat şi art. 41 alin. 2 din Codul penal, iar în dispozitiv nu s-a mai menţionat că ar fi vorba de o faptă sub formă continuată.

Ca atare, referitor la aceste infracţiuni, s-a constatat o neconcordanţă între încadrarea lor, în drept, în partea descriptivă a rechizitoriului şi dispozitivul aceluiaşi rechizitoriu.

În plus s-a observat că, fiind vorba şi de infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ar fi trebuit descris în ce a constat uzul de fals, ştiut fiind că falsul în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe în conţinutul său constitutiv, în mod necesar, uzul de fals.

Revenind la adresa D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Tg-Mureş înregistrată la Tribunalul Mureş la data de 13 mai 2011, de menţionat şi următoarele:

Referitor la indicarea numărului actelor materiale ale infracţiunilor, sub formă continuată se putea accepta, eventual, că rechizitoriul a fost corect întocmit doar în situaţia în care s-ar fi descris toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod, scop în care a fost săvârşită fapta (fiecare act material) pentru că numai aşa s-ar fi putut observa, dacă, nu cumva, unele din înscrisuri au fost falsificate de aceeaşi persoană, în aceleaşi împrejurări şi în acelaşi timp, situaţie în care ar fi fost vorba de un singur act material şi nu de atâtea acte materiale câte înscrisuri sunt.

Teza de mai sus a fost însă contrazisă chiar de afirmaţia din răspunsul D.I.I.C.O.T., de la fila 5, potrivit căreia dacă la punctul 15 „sunt descrise şi denumite clar patru acte ce au fost falsificate, prin urmare sunt 4 acte materiale”.

În aceste împrejurări era clar că nu se putea considera că au fost reţinute atâtea acte materiale, câte puncte din rechizitoriu erau indicate la fiecare acuză, întrucât erau puncte la care se făcea referire la mai multe înscrisuri, iar în unele situaţii nici nu se mai indicau care erau acele înscrisuri.

S-a arătat a fi însă adevărat că rechizitoriul conţine parte din capitolele prevăzute de art. 263 alin. 1 din Codul penal, însă instanţa a sesizat ca neregularităţi ale actului de sesizare o lipsă totală sau o insuficientă descriere a unor dintre faptele de care erau acuzaţi unii din inculpaţi şi o lipsă totală sau o insuficientă descriere a actelor materiale ale infracţiunilor sub formă continuată, nefiind precizat nici măcar numărul acestora, pentru ca instanţa să poată proceda la identificarea lor.

Deci, nu era vorba de un stil sau mod aparte de descriere a faptelor sau a actelor materiale, ci, pur şi simplu, de lipsa sau de prea vaga descriere a lor, ori de formularea unor acuze împotriva unor inculpaţi, fără a fi fost arătată participarea sau partea lor de contribuţie la săvârşirea faptei (actului material), ceea ce venea în contradicţie cu cerinţele art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Nu era vorba nici de suficienta sau insuficienta probare a faptelor, pe care instanţa să o fi analizat şi să fi pronunţat soluţia corespunzătoare, pentru că degeaba ar exista probe dacă nu se poate ştii la ce faptă sau act material se refereau acestea.

Ca atare, în urma analizării probelor administrate, în cursul urmăririi penale, instanţa nu putea complini lipsurile constatate, pentru că prevederile art. 317 limitau obiectul judecăţii, iar administrarea de noi probe, în cursul judecăţii trebuia circumscrisă aceleiaşi limitări, instanţa nefiind abilitată să administreze noi probe în vederea descoperirii de noi infracţiuni, acesta fiind a tributul exclusiv al organelor de urmărire penală (art. 335, 336 şi 337 referindu-se la situaţia în care, în urma administrării probelor circumscrise obiectului judecăţii, limitat potrivit art. 317 din Codul de procedură penală, se descoperă alte acte materiale, fapte prevăzute de legea penală sau participanţi).

S-a constatat a fi existat chiar şi o confirmare, din partea procurorului, în sensul celor constatate de instanţă, atunci când a afirmat în adresa trimisă instanţei că: „Într-adevăr există acte care au fost falsificate de către unii dintre inculpaţi, dar care nu s-au mai regăsit în fapt, în materialitatea lor, însă din activitatea de urmărire penală rezultă clar existenţa acestora la momentul înmatriculării autoturismelor sau la momentul vânzării lor, şi apoi au fost descoperite la percheziţia informatică în unul din mediile de stocare a datelor informatice verificate, fapt ce a dus la învinuirea persoanei pentru acel fals”. În această situaţie, dacă înscrisul falsificat nu a mai putut fi identificat, în materialitatea lui, se punea întrebarea dacă falsul nu ar fi trebuit descris în întregul său mecanism de producere, cu arătarea rezultatului şi a efectelor, pentru a fi perceptibil atât pentru inculpat, în vederea organizării apărării, cât şi pentru instanţă, pentru a cunoaşte limitele sesizării.

La observaţiile concrete ale procurorului din aceeaşi adresă au fost făcute următoarele observaţii:

La punctul 15 din rechizitoriu s-a menţionat că partea vătămată F.A. a primit actele în limba germană (talonul, cartea de identitate, cartea verde) şi un contract de vânzare-cumpărare, apoi că actele predate, cu ocazia vânzării autoturismului,  au fost falsificate de către inculpatul S.L.C., iar la final că actele pentru acest autoturism se găsesc depuse la dosarul cauzei în vol. XVI  fil. 167-169, iar modelul după care au fost falsificate actele pentru acest caz, de către inculpatul S.L.C., se găsea în procesele-verbale de realizare a percheziţiilor, asupra mediilor de stocare a datelor informatice, ridicate de la inculpat, în vol. XIV fil. 60.

În opinia instanţei, din modul de descriere a stării de fapt nu a rezultat modalitatea şi împrejurările săvârşirii falsurilor, pentru a putea ştii dacă se avea de-a face cu un singur act material sau cu tot atâtea acte materiale câte înscrisuri sunt.

Dacă, în pofida observaţiei de mai sus, s-ar accepta că starea de fapt în cazul acestui punct a fost descrisă, totuşi, corespunzător, trebuiau amintite alte puncte, la care procurorul nu a făcut referire.

Astfel, la punctul 17, s-a menţionat că martorul A.Z., a primit, de la inculpaţi, certificatul de înmatriculare italian, certificatul de proprietate italian, asigurare italiană şi cartea verde. Observând că asigurarea şi cartea verde erau expirate, martorul i-a întrebat pe inculpaţi cum vor rezolva acest fapt, aceştia oferindu-se să-l însoţească pe martor la ASIROM, unde a încheiat o poliţă RCA pe numele său. De fapt, inculpaţii au fost cei care au fost în sediul firmei de asigurări, cu actele martorului, după care i-au adus asigurarea făcută. Copii după actele de identitate ale martorului şi actele maşinii au rămas la inculpaţi, care se angajaseră să rezolve înmatricularea maşinii pe numele martorului. În dec.2003, martorul şi cei doi inculpaţi s-au deplasat la R.A.R. unde s-a făcut verificarea în vederea omologării. Şi aici inculpatul C.M. a fost cel care a luat maşina şi a intrat cu ea la verificări, după 10 minute ieşind şi spunând că urmează să aştepte actele întocmite de R.A.R. În luna ianuarie 2004, inculpaţii l-au căutat, din nou, pe martor la locul de muncă pentru a-i preda o procură de circulaţie, pe timp de 1 an de zile, în limba italiană, motivând că procedura înmatriculării durează mai mult. Cu ocazia prelungirii poliţei R.C.A., martorul a aflat de la funcţionarul respectiv că, fiind vorba despre maşină străină, taxa este de 3 mil. lei/lunar. În acel moment, martorul a luat legătura cu inculpaţii, solicitându-le acestora restituirea banilor şi încetarea convenţiei dintre ei. Martorul le-a precizat inculpaţilor că era de acord şi cu o plată eşalonată a celor 9000 E. Întrucât inculpaţii îl amăgeau pe martor şi nu-i restituiau banii, acesta a apelat la un avocat, care, pe calea somaţiei, a reuşit recuperarea banilor de cei doi inculpaţi. Singurele acte care au mai rămas la martor au fost puse la dispoziţia organelor de urmărire penală. Cu privire la acest autoturism, actele se găseau depuse la dosarul cauzei în vol. XVII  fil. 2; 3; 7, iar modelul după care au fost falsificate actele pentru acest caz, de către inculpatul S.L.C., se găsea în procesele-verbale de realizare a percheziţiilor, asupra mediilor de stocare a datelor informatice, ridicate de la inculpat, în vol. XII fil. 100 şi vol. XIII fil. 94;139.

Din modalitatea de descriere a stării de fapt nu se putea afla care înscrisuri au fost falsificate şi, ca atare, care era numărul actelor materiale, întrucât, pe de o parte, dacă la început se făcea referire la patru înscrisuri, primite de martor (certificatul de înmatriculare italian, certificatul de proprietate italian, asigurare italiană şi carte verde), la final s-au menţionat filele 2, 3 şi 7 din vol. XVII, file la care se găseau cartea verde, asigurarea italiană şi o autorizaţie în limba italiană, fila 100 din vol. XII, filă la care se găsea o copie a înscrisului de la fila 7 vol. XVII, şi filele 94, 139 din vol. XIII, file la care se găseau copia unei procuri speciale în limba italiană şi un înscris intitulat Raport EnCase, care avea pe verso modelul unei cărţi de identitate a vehiculului în alb,  iar pe de altă parte, nu a fost descris falsul material, adică care anume elemente din conţinutul lor au fost contrafăcute sau alterate şi modalitatea de falsificare.

La punctul 19 din rechizitoriu s-a menţionat că partea vătămată C.M., împreună cu soţia sa, au cumpărat, la data de 19 octombrie 2003, autoturismul KIA CARNIVAL, serie şasiu KNEUP75231604 2101 şi numărul de înmatriculare SFP-332, de la inculpaţii C.M. şi P.S.S.C., precum şi faptul că, cu privire la acest autoturism, actele se găsesc depuse la dosarul cauzei în vol. XVII filele 78-79; 82-84, iar modelul după care au fost falsificate actele pentru acest caz, de către inculpatul S.L.C., se găseau în procesele-verbale de realizare a percheziţiilor, asupra mediilor de stocare a datelor informatice, ridicate de la inculpat, în vol. XIII filele 65-66.

Din modalitatea de descriere a stării de fapt nu se putea afla care înscrisuri s-au folosit la vânzarea-cumpărarea autoturismului şi la înmatricularea acestuia, respectiv care înscrisuri au fost falsificate şi, ca atare, care era numărul actelor materiale, întrucât singurele referiri la unele înscrisuri au fost  acelea că, după achitarea sumei restante, inculpaţii au condus partea vătămată la notarul public Stela Bălgărădean, unde i s-a spus că va semna un contract de comodat,  cu proprietarul străin, precizându-i-se acesteia că şi cetăţeanul străin s-ar fi aflat la notar, fără însă a i se face cunoştinţă sau a fi pusă în legătură cu acesta şi că, ulterior, împreună cu inculpaţii, partea vătămată s-a deplasat la un birou de copiat acte, unde au încheiat o înţelegere, în care se stipula suma achitată ca avans şi faptul că urma să se achite restul banilor, până la 9000 Euro, până la data de 31.01.2004, precum şi alte menţiuni, iar la final s-au menţionat filele 78-79; 82-84 din vol. XVII, file la care s-ar fi găsit copia contractului de comodat autentificat şi copiile unor înscrisuri, în limba germană (carte de identitate, talon) şi filele 65-66 din vol. XIII, file la care s-ar fi aflat alte exemplare ale copiilor după aceleaşi înscrisuri aflate la filele 82 şi 83 din vol. XVII. Nici în acest caz nu a fost descris falsul material, adică care anume din elementele din conţinutul înscrisurilor menţionate mai sus sau al altor înscrisuri nemenţionate (pentru că la înmatricularea unui autovehicul mai trebuiau şi alte înscrisuri) au fost contrafăcute sau alterate şi modalitatea de falsificare.

Nu în ultimul rând, de menţionat faptul că instanţa, încă de la termenul de judecată din data de 17 decembrie 2008 (filele 175-177 vol. I dos. instanţei), a pus în vedere reprezentantului Ministerului Public să aducă lămuri actului de sesizare sub aspectul numărului actelor materiale de contrabandă reţinute în sarcina inculpaţilor G.C., M.C. şi C.M., solicitare la care parchetul nu a dat curs până la momentul punerii în discuţie a incidenţei art.300 alin.2 Cod procedură penală.

S-a mai precizat că la termenul de judecată din data de 18 februarie 2009, procurorul de şedinţă a comunicat că numărul actelor materiale era precizat, în rechizitoriu, pentru fiecare inculpat în parte (“în paranteză numărul actelor materiale şi ce reprezintă fiecare în parte”), însă, de remarcat, aşa cum s-a tot arătat, în aceste considerente, că în rechizitoriu (şi numai în partea descriptivă), s-au indicat doar numerele punctelor din rechizitoriu, în care ar fi fost descrisă starea de fapt, nicidecum numărul actelor materiale, iar din dispozitiv lipsea şi această indicare a punctelor.

Soluţia restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare ar fi putut fi criticată, pe de o parte pentru momentul în care a survenit (la peste 2 ani de la sesizarea instanţei), iar pe de altă parte, pentru că în privinţa infracţiunilor de fals şi uz de fals s-ar putea împlini, nu peste mult timp, termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale, situaţie în care restituirea nu ar mai produce vreun efect.

Referitor la primul aspect, instanţa a apreciat că trecerea unui timp, relativ îndelungat, de la momentul sesizării instanţei nu avea nicio relevanţă, în condiţiile în care excepţiile nu au putut fi puse în discuţie şi soluţionate decât la primul termen cu procedura completă (prima zi de înfăţişare), condiţie care s-a realizat abia la data de 11 martie 2011.

Referitor la cel de-al doilea aspect de menţionat că, fiind vorba de fapte de fals şi uz de fals, pretins comise în perioada 2002-2004, devenea posibilă împlinirea termenului prescripţiei speciale a răspunderii penale, însă neregularităţile actului de sesizare priveau şi alte infracţiuni, pretins comise de unii din inculpaţi, precum contrabandă sau complicitate la înşelăciune, infracţiuni pentru care legea prevedea termene ale prescripţiei speciale mult mai lungi, astfel că restituirea nu ar fi fost lipsită de efect.

Pe de altă parte, nimic nu împiedica procurorul, atenţionat din timp, să îndrepte neregularităţile menţionate mai sus, sau să procedeze de îndată la refacerea actului de sesizare, astfel încât să poată avea loc judecata în fond în cel mai scurt timp.

În raport cu toate cele menţionate mai sus, au fost admise cererile inculpaţilor şi, în temeiul art. 300 alin. 2, teza finală, din Codul de procedură penală, s-a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare.

Ca urmare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revenire cu încă o adresă la D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial Tg-Mureş pentru a proceda la înlăturarea neregularităţilor actului de sesizare.

În temeiul art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză au rămas în sarcina acestuia.

Analizând recursul astfel declarat prin prisma prev. art.3859 pct.172 Cod procedură penală se constată că acesta are caracter fondat, impunându-se a fi admis pentru următoarele considerente:

Legiuitorul român, a prevăzut, în mod imperativ, faptul că investirea instanţei cu soluţionarea speţelor de natură penală (în mod principal) se face prin rechizitoriu, la ora actuală, ca urmare a modificărilor legislative survenite în plan procesual penal,  dispărând posibilitatea sesizării acesteia prin plângerea prealabilă a părţii vătămate. Desigur există posibilitatea ca sesizarea instanţei să se facă şi într-o manieră derivată, respectiv prin hotărârea de declinare a competenţei, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, prin strămutare, prin extinderea procesului penal pentru alte fapte, sau cu privire la alte persoane,  etc. În speţa de faţă instanţa a fost sesizată în mod originar prin rechizitoriul, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Tg.Mureş, la data de 22.09.2008, în dosarul nr.32/D/P/2004. Astfel cum rezultă din menţiunea ce figurează în colţul din dreapta sus al primei pagini a  acestui rechizitoriu, acest act a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei sale de către procurorul şef, de serviciu, procuror ierarhic superior celui care a întocmit în cauză acest act.

Analizând cu maximă atenţie aspectele reţinute de către judecătorul fondului, în sentinţa penală criticată, se reţine că acesta a făcut o analiză a probelor avute în vedere de către procuror la întocmirea actului de investire al instanţei şi prin aceasta o evaluare a unora dintre actele materiale infracţionale, pretins săvârşite de către inculpaţii din prezenta cauză, în intervalul de timp în care se susţine că aceştia şi-ar fi desfăşurat activitatea infracţională pentru care au fost deferiţi justiţiei. Dacă s-ar fi analizat cu evidentă imparţialitate prev. art.263, 264 Cod procedură penală s-ar fi observat, la mai bine de 30 de luni de la sesizarea instanţei, că acest act se circumscrie prevederilor legale anterior menţionate. Din  lecturarea rechizitoriului întocmit în dosarul nr.32/D/P/2004 al Serviciului Teritorial Tg.Mureş din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se observă faptul că în cuprinsul acestuia erau arătate, în mod concret, faptele care făceau obiectul trimiterii în judecată pentru fiecare inculpat în parte, încadrarea juridică a fiecăreia dintre aceste fapte, intervalul de timp  în care inculpaţii şi-ar fi desfăşurat activitatea infracţională imputată, probele avute în vedere la întocmirea, acestui rechizitoriu, faţă de fiecare inculpat, mijloacele asigurătorii şi cele preventive, faţă de toate persoanele care au calitatea de inculpaţi în cauză. Actul analizat la nivelul instanţei de fond corespunde exigenţelor legiuitorului român, astfel cum sunt acestea expuse în art.263 rap.la art.260 Cod procedură penală, acesta fiind confirmat de procurorul ierarhic superior, celui care l-a întocmit, cu stricta respectare a disp.art.264 Cod procedură penală. Considerentele reţinute de judecătorul fondului în hotărârea pronunţată nu pot fi însuşite de această instanţă de control judiciar, în contextul în care acesta a încercat să facă o analiză a actelor materiale infracţionale, reţinute în sarcina inculpaţilor, şi a probelor administrate în faza de urmărire penală într-o modalitate ce ar putea fi circumscrisă prev.art.343 Cod procedură penală. La momentul analizării regularităţii actului de sesizare instanţa trebuia să se circumscrie în mod strict prev. art.263 -264 Cod procedură penală cu raportare la art.317 Cod procedură penală, şi nu să privească, în  mod singular şi rupt din context, o parte a actelor materiale infracţionale, pentru care fiecare inculpat a fost deferit justiţiei şi probele avute în vedere la fundamentarea acuzaţiei de către parchet pentru fiecare dintre aceştia.

Judecătorul fondului a înţeles, într-o etapă premergătoare  anchetei judecătoreşti şi care este obligatoriu a fi parcursă, să procedeze la o analiză comparativă a probelor administrate în faza urmăririi penale, în vedere verificării (eventuale) a temeiniciei acuzaţiilor reţinute în sarcina fiecărui inculpat. O asemenea analiză nu se poate realiza – în opinia acestei instanţe – decât după ce, se verifică regularitatea actului de sesizare a instanţei, şi se epuizează cercetarea judecătorească (respectiv judecata), ce trebuie să se conformeze prev.art.289, 300 şi urm. Cod procedură penală.

Pentru toate aceste considerente reţinute urmează ca în conformitate cu prev. art.38515 pct.1 lit.d Cod procedură penală să se admite recursul promovat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Târgu-Mureş împotriva sentinţei penale nr.93/23 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.2557/102/2008.

Se va casa integral hotărârea judecătorească menţionată şi se va dispune trimiterea cauzei la Tribunalul Mureş pentru continuarea judecăţii, în contextul în care rechizitoriul întocmit în cauză este unul regulat întocmit.

Domenii speta

Spete similare