Extinderea efectelor recursului. Limite

Extinderea efectelor recursului. Limite.

 C. proc. pen., art. 3857

Pentru a fi incidente dispoziţiile art.3857 Cod procedură penală, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

-recursul să fie declarat în  termen;

-recursul să fie admisibil;

-recursul să fie declarat numai în favoare;

-inculpaţii să facă parte din acelaşi grup procesual.

În cazul în care doar parchetul a declarat recurs în defavoarea inculpatului, nu sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus, astfel că cererea inculpatului este nefondată.

Nu poate fi primit punctul de vedere al procurorului, care arată că o astfel de cerere este inadmisibilă, întrucât extinderea unei căi de atac poate opera doar pentru părţile care se află în acelaşi consorţiu procesual, ori procurorul nu este parte, ci doar participant în procesul penal.

Chiar dacă procurorul nu este parte în procesul penal, atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru extinderea unei căi de atac, acesta poate cere extinderea recursului declarat de el în termen  şi faţă de alte persoane decât acela la care s-a referit fără a crea acestora o situaţie mai grea, astfel că cererea nu este inadmisibilă, întrucât legea permite formularea unei astfel de cereri, ci nefondată, deoarece nu sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege pentru extinderea recursului declarat de procuror.

Prin sentinţa penală nr. 101 din data de 10 septembrie 2010, pronunţată de Judecătoria Târnăveni, s-a dispus în baza art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, condamnarea inculpatului C.I. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 81, 82 din Codul penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe o perioadă  de 3 ani.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal şi l-a obligat pe inculpat plata de  cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî cele de mai sus, prima instanţă a avut în vedere că în după amiaza zilei de 20 martie 2010, în jurul orei 21:50 inculpatul aflat la volanul autoturismului marca Suzuki Vitara, cu nr. de înmatriculare de Bulgaria, CC-8404-CB a fost oprit pentru control de un echipaj de poliţie pe DJ 142 la intrarea în localitatea Coroisânmartin. I s-au solicitat pentru control documentele personale şi ale maşinii şi a fost testat cu aparatul etilotest de către organele de poliţie a rezultat că inculpatul prezintă o concentraţie de 0,80 mg/l alcool pur în aerul expirat. Inculpatul a fost condus apoi la Spitalul municipal Târnăveni unde i s-au recoltat două probe biologice, rezultând o alcoolemie de 1,60‰, la prima probă şi 1,40‰  la a doua probă.

Prima instanţă a apreciat că situaţia de fapt reţinută şi vinovăţia inculpatului au fost pe deplin dovedite prin mijloacele de probă administrate în cauză.

Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, arătând că în jurul orelor 14:00 a consumat 2 pahare cu vin şi 2 pahare cu bere, însă faptul că s-a urcat băut la volan se datorează unei urgenţe intervenite datorită stării grave de sănătate a calului său. A arătat că a fost nevoit să se urce la volanul maşinii întrucât nu a găsit sprijin din partea altor persoane care să-l ducă la domiciliul medicului veterinar pentru a-l aduce la locuinţa sa în vederea acordării de îngrijiri medicale calului. De asemenea a mai arătat că a circulat pe o porţiune mică de drum public, în rest circulând pe un drum lăturalnic.

Inculpatul nu a contestat rezultatele analizelor medicale.

Martorul O.S.M., audiat atât în cursul urmăririi penale, cât şi de către instanţă, a arătat că în cursul lunii martie 2010, când era de serviciu împreună cu colegul său, l-au oprit pe inculpat în trafic, l-au testat cu aparatul etilotest, care a indicat peste 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat şi l-au condus la Spitalul municipal Târnăveni, unde i s-au recoltat două probe biologice, la interval de o oră.

Martorul R. Gh., care la acea dată se afla în autoturism cu inculpatul a arătat că inculpatul s-a deplasat cu autoturismul pentru a asigura asistenţa medicală calului său.

Prima instanţă a apreciat că, în drept, fapta inculpatului care, la data de 20 martie 2010, a condus  autoturismul marca Suzuki Vitara, cu nr. de înmatriculare de Bulgaria, CC-8404-CB, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,60‰ prima probă şi 1,40‰ a doua probă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

La individualizarea pedepsei ce a aplicat-o inculpatului, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 din Codul penal.

A reţinut că inculpatului nu era cunoscut cu antecedente penale.

Deşi a recunoscut săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei, inculpatul a  invocat în apărarea sa starea de necesitate în care se afla calul să şi faptul că a circulat pe o porţiune mică de drum public, însă prima instanţă a apreciat că aceste aspecte nu pot fi catalogate că ar reprezenta acea stare de necesitate prevăzută de art. 45 din Codul penal întrucât, prin fapta sa, inculpatul ar fi putut pricinui urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, pe de o parte prin faptul că în maşina cu care se deplasa mai erau şi alte persoane ale căror vieţi s-au aflat în pericol cât şi prin faptul că pe drumul public ar fi putut provoca un accident de proporţii, fiind cunoscut faptul că o persoană aflate sub influenţa alcoolului are încetinite instinctele şi reacţiile pe care în mod normal le-ar avea o persoana aflată la volanul autoturismului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, invocând, din nou, starea de necesitate, iar în subsidiar că fapta sa nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În mod cu totul şi cu totul subsidiar a solicitat reducerea pedepsei, în urma reţinerii circumstanţei atenuante, întrucât se află la prima abatere.

Prin decizia penală nr.81/A/25.02.2011 Tribunalul Mureş a admis apelul declarat de inculpatul C.I., a desfiinţat parţial sentinţa atacată, şi, rejudecând cauza  limitativ în baza art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 74 alin. 1 literele a şi c din Codul penal şi a art. 76 alin. 1 litera d din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul C.I., la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita prevăzută de lege.

În baza şi în condiţiile art. 71 alin. 2 din Codul penal i-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 litera a, teza a II-a şi b din Codul penal, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 din Codul penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni, stabilit potrivit art. 82 din Codul penal.

În baza art. 359 din Codul de procedură penală s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute de art. 83 din Codul penal.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale. 

S-au menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa atacată.

În baza art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această decizie Tribunalul Mureş, examinând apelul promovat, a  reţinut următoarele considerente:

Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reţinută – pornind de la conţinutul materialului probator administrat pe parcursul desfăşurării procesului penal în faţa primei instanţe, raportat la infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea inculpatului, a considerat că  hotărârea instanţei de fond nu a comportat nici un fel de critică, fiind justă soluţia la care s-a oprit aceasta, respectiv la condamnarea inculpatului-apelant pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita prevăzută de lege.

În raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei, respectiv într-o localitate relativ apropiată de oraş, populată, în care folosirea autoturismului propriu nu reprezenta singura variantă de transport a medicului veterinar pentru a consulta şi acorda asistenţă medicală calului, putându-se foarte bine apela la ajutorul rudelor, prietenilor, vecinilor, cunoştinţelor, concitadinilor etc., neputându-se admite ideea că toată lumea l-a refuzat pe inculpat, în opinia Tribunalul Mureş, este exclusă, categoric, incidenţa dispoziţiilor art. 45 din Codul penal referitoare la starea de necesitate.

În raport cu pericolul social generic sau abstract pe care-l prezintă infracţiunile de genul celei de săvârşirea căreia este acuzat inculpatul, pericol care a fost avut în vedere de legiuitor atunci când a stabilit limite ale pedepsei în cuantum destul de ridicat, precum şi cu pericolul social concret prezentat de fapta concretă a inculpatului, care a condus autoturismul pe drumurile publice după ce a consumat băuturi alcoolice, transportând şi alte persoane, punând astfel în pericol atât persoana sa cât şi pe celelalte persoane transportate, precum şi siguranţa celorlalţi participanţi la trafic, este exclusă aplicarea art. 181 Cod penal. În cazul infracţiunii pe care a analizat-o are o mai mică importanţă lungimea traseului parcurs, pericolul concret născându-se şi persistând pentru orice mică distanţă parcursă în condiţiile date pe drumurile publice. În raport cu aceste consideraţii, nu s-a putut accepta că fapta inculpatului nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În schimb, hotărârea primei instanţe s-a considerat a fi criticabilă în privinţa modalităţii de individualizare a pedepsei.

În condiţiile în care inculpatul se află la primul conflict cu legea penală şi a recunoscut fără rezerve comiterea faptei, s-a apreciat a fi inexplicabil de ce prima instanţă nu a dat eficienţă circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. 1 literele a şi c din Codul penal, iar prin reţinerea circumstanţelor atenuante menţionate mai sus, se putea coborî pedeapsa până la un cuantum moderat, de trei luni închisoare, aceasta fiind practica judiciară majoritară în speţe similare, la nivelul instanţelor din judeţul Mureş.

Faţă de cele de mai sus, Tribunalul Mureş a procedat în modalitatea arătată în dispozitivul deciziei penale descris mai sus.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal prev. de art.3853 alin.1 Cod procedură penală a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii judecătoreşti atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

În motivarea recursul, parchetul arată că în mod greşit s-a admis apelul inculpatului şi s-au reţinut în sarcina acestuia circumstanţele atenuante prev. de art.74 lit.a şi c Cod penal, deoarece instanţa nu a administrat nicio probă şi prin urmare nu se impunea reţinerea acestor circumstanţe.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate cu disp. art.3859 alin.3 Cod procedură penală, Curtea apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

În mod corect instanţa de apel a reţinut în sarcina inculpatului circumstanţele atenuante prev. de art.74 lit.a şi c Cod penal, întrucât inculpatul nu are antecedente penale, fiind la primul contact cu legea penală, a recunoscut şi regretat comiterea faptei, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, explicând totodată de ce a urcat la volan sub influenţa băuturilor alcoolice, explicaţia acestuia fiind plauzibilă.

Nu se impunea administrarea de probe noi în privinţa reţinerii circumstanţelor atenuante, întrucât faptul că inculpatul nu are antecedente penale şi a recunoscut fapta comisă, precum şi explicaţiile acestuia în legătură cu conducerea autoturismului sub influenţa băuturilor alcoolice rezultă din cazierul judiciar al inculpatului, precum şi din declaraţiile date de acesta în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, astfel că nu se impune administrarea altor probe în acest sens aşa cum susţine procurorul în motivele de recurs.

De asemenea, Curtea apreciază că şi pedeapsa la care s-a oprit tribunalul este bine individualizată în raport de criteriile de individualizare reglementate de art.72 Cod penal, astfel că nu se impune majorarea acesteia.

În privinţa cererii formulate de inculpat prin avocat ales, în privinţa extinderii recursului parchetului şi cu privire la inculpat, Curtea o găseşte ca fiind nefondată.

Pentru a fi incidente disp. art.3857 Cod procedură penală, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

-recursul să fie declarat în  termen;

-recursul să fie admisibil;

-recursul să fie declarat numai în favoare;

-inculpaţii să facă parte din acelaşi grup procesual.

În speţă, se constată că doar parchetul a declarat recurs, prin care s-a solicitat majorarea pedepsei aplicate inculpatului de către instanţa de apel, astfel că recursul parchetului este declarat în defavoarea inculpatului şi prin urmare în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus, astfel că cererea inculpatului urmează a fi respinsă în  baza art.3857 Cod procedură penală.

Nu putem îmbrăţişa punctul de vedere al procurorului, care arată că o astfel de cerere este inadmisibilă, întrucât extinderea unei căi de atac poate opera doar pentru părţile care se află în acelaşi consorţiu procesual, ori procurorul nu este parte, ci doar participant în procesul penal.

Chiar dacă procurorul nu este parte în procesul penal, atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru extinderea unei căi de atac, acesta poate cere extinderea recursului declarat de el în termen  şi faţă de alte persoane decât acela la care s-a referit fără a crea acestora o situaţie mai grea, astfel că cererea nu este inadmisibilă, întrucât legea permite formularea unei astfel de cereri, ci nefondată, deoarece nu sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege pentru extinderea recursului declarat de procuror.

Faţă de considerentele expuse, Curtea apreciază că hotărârea atacată este legală şi temeinică, astfel că, în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală urmează să respingă ca nefondat recursul parchetului.

Domenii speta

Spete similare