Excepţia necompetenţei teritoriale absolute. Data până la care poate fi invocată aceasta. Discuţii privind aplicarea art. 159 indice 1 Cod procedură civilă. Ordinea de soluţionare a excepţiilor.

Excepţia necompetenţei teritoriale absolute. Data până la care poate fi invocată aceasta. Discuţii privind aplicarea art. 159  indice 1 Cod procedură civilă.

Ordinea de soluţionare a excepţiilor.

Conform art.1591 cod pr. civilă (text introdus prin art.I pct.23 din Legea 202/2010), necompetenţa teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în  faţa primei instanţe, dar nu mai târziu  de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Prin art.XXII alin.2 din Legea nr.202/2010 privind unele  măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (lege publicată în Monitorul Oficial nr.714/26. oct.2010) s-a stipulat că dispoziţiile art.159 şi art.1591 din Codul de procedură civilă republicat cu modificările şi completările ulterioare, precum  şi cele aduse prin această lege se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

Din interpretarea per a contrario, a acestui text rezultă că proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii 202/2010 li se aplică dispoziţiile art.159 Cod pr. civilă, astfel cum erau reglementate înainte de apariţia acestui act normativ.

În speţa dedusă judecăţii, câtă vreme acţiunea introductivă a fost promovată la data de 23 decembrie 2008 (fila 5, dosar 4786/114/2008 al Tribunalului Buzău), deci înainte de  intrarea în vigoare a Legii 202/2010,  rezultă că nu sunt incidente prezentului raport juridic prevederile art.1591 Cod pr. civilă, ci dispoziţiile art.159 cod pr. civilă în forma pe care acest text o avea înainte de  apariţia Legii 202/2010.

Având în vedere faptul că prezenta acţiune prin care se cere constatarea dreptului de servitute de trecere are caracter real, ţinând cont de prevederile art. 13 Cod procedură civilă, dar şi de locul situării imobilului în litigiu ce face obiectul judecăţii, respectiv municipiul Iaşi  - instanţa a apreciat că în mod legal Tribunalul Buzău a făcut aplicarea art.13 şi art.159 Cod pr. civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei  Iaşi.

Potrivit art.137 cod pr. civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi apoi asupra celor de fond care fac de  prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură şi se impune analizarea sa cu prioritate deoarece numai  o instanţă competentă poate să verifice alte excepţii sau fondul cauzei. Dacă excepţia se admite ca efect al declinării pricinii la o altă instanţă, prima instanţă nu mai este investită, astfel încât nu mai poate analiza nicio altă excepţie sau problemă ce fusese dedusă judecăţii.

Din moment ce instanţa de apel a constatat că soluţionarea cererii de chemare în judecată s-a realizat de o instanţă căreia nu îi revenea competenţa teritorială absolută de judecată a pricinii, deci prima această excepţie a  necompetenţei, ea nu mai putea pune  în discuţie alte probleme care vizau admisibilitatea cererii sau fondul cauzei şi în atare situaţie, nu se mai putea pronunţa asupra lor, ele urmând să fie soluţionate de instanţa competentă teritorial, respectiv Judecătoria Iaşi.

Prin decizia civilă nr.351/4 mai 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulat de pârâta  S.C.R.S.A. împotriva  deciziei civile nr.33 din 16 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C.M.G.S.R.L. , recurs prin care se invocau critici cu privire la greşita admitere a excepţiei necompetenţei teritoriale şi pe cale de consecinţă  a aplicării prevederilor art.1591 Cod pr.civilă, pentru următoarele considerente:

Conform art.1591 cod pr. civilă (text introdus prin art.I pct.23 din Legea 202/2010), necompetenţa teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în  faţa primei instanţe, dar nu mai târziu  de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Prin art.XXII alin.2 din Legea nr.202/2010 privind unele  măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (lege publicată în Monitorul Oficial nr.714/26. oct.2010) s-a stipulat că dispoziţiile art.159 şi art.1591 din Codul de procedură civilă republicat cu modificările şi completările ulterioare, precum  şi cele aduse prin această lege se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

Din interpretarea per a contrario, a acestui text rezultă că proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii 202/2010 li se aplică dispoziţiile art.159 Cod pr. civilă, astfel cum erau reglementate înainte de apariţia acestui act normativ.

În speţa dedusă judecăţii, câtă vreme acţiunea introductivă a fost promovată la data de 23 decembrie 2008 (fila 5, dosar 4786/114/2008 al Tribunalului Buzău), deci înainte de  intrarea în vigoare a Legii 202/2010,  rezultă că nu sunt incidente prezentului raport juridic prevederile art.1591 Cod pr. civilă, ci dispoziţiile art.159 cod pr. civilă în forma pe care acest text o avea înainte de  apariţia Legii 202/2010.

Potrivit alin.3 al art.159 Cod pr. civilă,  necompetenţa era de ordine publică atunci când pricina era de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o puteau înlătura, art.158 cod pr. civilă prevăzând obligaţia de a stabili instanţa  competentă atunci când o atare problemă a competenţei era pusă în discuţie.

Pe calea acţiunii de faţă s-a solicitat de către reclamantă a se constata existenţa dreptului său de servitute (în calitate de proprietar al fondului dominant) constituit de proprietarul fondului aservit asupra căilor care deserveau accesul său la activul cumpărat, inclusiv la calea ferată pentru imobilul situat în intravilanul  municipiului Iaşi, Calea Chişinăului, nr.29, judeţul Iaşi.

Plecând de la împrejurarea că instanţa locului unde este  situat imobilul – “forum rei sitae” – poate asigura o judecată în mai bune condiţii, în ceea ce  priveşte probele ce urmează a fi administrate, prin art.13 din Codul de procedură civilă s-a stabilit că acţiunile privitoare la bunuri nemişcătoare se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele. Această competenţă teritorială are caracter absolut, astfel  cum reiese şi din interpretarea art.19 Cod pr. civilă, potrivit căreia părţile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară  de  cazurile prev. de art.13,  14, 15 şi 16 Cod pr. civilă.

Având în vedere faptul că prezenta acţiune prin care se cere constatarea dreptului de servitute de trecere are caracter real, ţinând cont de prevederile legale menţionate anterior, dar şi de locul situării imobilului în litigiu ce face obiectul judecăţii, respectiv municipiul Iaşi  - Curtea a apreciat că în mod legal Tribunalul Buzău a făcut aplicarea art.13 şi art.159 Cod pr. civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei  Iaşi.

În atare context nu au fost primite criticile recurentei în sensul că prin admiterea acestei excepţii s-a încălcat dreptul la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi responsabilizarea părţilor pentru clarificarea elementelor procesuale.

În condiţiile în care pentru acţiunile începute înainte de intrarea  în vigoare a Legii 202/2010 (aşa cum este cazul celei de faţă) dispoziţiile legale prevedeau posibilitatea ca problemele privind necompetenţa teritorială absolută (ca nulitate de ordine publică) să fie invocate de instanţă din oficiu sau de către părţi,  atât în faţa instanţei de fond, cât şi a celei de control judiciar, s-a respins critica recurentei vizând faptul că excepţia nu putea fi invocată (în mod discreţionar în opinia sa) în faza procesuală a apelului şi faptul că aceasta ar fi fost tardivă.

De asemenea,  a fost înlăturată şi nemulţumirea recurentei în sensul că prin nemotivarea de către  Tribunalul Buzău a deciziei de neaplicare a dispoziţiilor art.1591 Cod pr. civilă şi a tardivităţii invocării excepţiei de necompetenţă, nu se poate exercita un control de legalitate în mod eficient şi se impune desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea  cauzei spre rejudecare.

În literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-a statuat că în ipoteza în care decizia încorporată în dispozitivul hotărârii este legală, însă anumite aspecte din motivarea hotărârii lipsesc sau sunt sumare, instanţa va menţine hotărârea respectivă, însă va  proceda la motivarea soluţiei sau la substituirea acesteia cu propria motivare.

Raţionamentul avut în vedere în acest caz a fost acela că respectiva cale de atac nu se exercită împotriva considerentelor, ci a dispozitivului care constituie ordinul instanţei cu privire la raportul juridic dedus judecăţii.

Lecturând conţinutul deciziei atacate s-a observat că Tribunalul Buzău a expus argumentele pentru care,  în raport de textele  de lege aplicabile – art.13 Cod pr. civilă şi de obiectul cererii de chemare în judecată se impunea declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în  favoarea Judecătoriei Iaşi. Chiar dacă în cuprinsul hotărârii instanţa nu a mai făcut trimitere la motivele pentru care excepţia necompetenţei nu era tardivă şi art.1591 Cod pr. civilă nu se aplica, câtă vreme soluţia era legală, iar instanţa de recurs a motivat aceste aspecte,  o  atare împrejurare nu înseamnă că nu se poate realiza un control de legalitate eficient şi  că se impune desfiinţarea hotărârii.

Totodată, s-a respins şi critica recurentei în sensul că instanţa a omis  a se pronunţa asupra excepţiei invocate de ea cu privire la caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de cea în realizare, dar şi asupra fondului cauzei.

Potrivit art.137 cod pr. civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi apoi asupra celor de fond care fac de  prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură şi se impune analizarea sa cu prioritate deoarece numai  o instanţă competentă poate să verifice alte excepţii sau fondul cauzei. Dacă excepţia se admite ca efect al declinării pricinii la o altă instanţă, prima instanţă nu mai este investită, astfel încât nu mai poate analiza nicio altă excepţie sau problemă ce fusese dedusă judecăţii.

Din moment ce instanţa de apel a constatat că soluţionarea cererii de chemare în judecată s-a realizat de o instanţă căreia nu îi revenea competenţa teritorială absolută de judecată a pricinii, deci prima această excepţie a  necompetenţei, ea nu mai putea pune  în discuţie alte probleme care vizau admisibilitatea cererii sau fondul cauzei şi în atare situaţie, nu se mai putea pronunţa asupra lor, ele urmând să fie soluţionate de instanţa competentă teritorial, respectiv Judecătoria Iaşi.

În raport de considerentele expuse în precedent, Curtea a apreciat că recursul formulat este nefondat, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6,7 şi 9 Cod pr. civilă, invocate în susţinerea acestuia, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1 Cod pr. civilă, l-a respins, menţinând ca legală decizia atacată.

Domenii speta

Spete similare