Furt. Elemente constitutive

Furt. Elemente constitutive.

Codul penal, art. 208

Pentru existenţa infracţiunii de furt este necesar ca subiectul activ să deposedeze victima de un bun mobil, în scopul de a şi-l apropria pe nedrept. Dacă probele administrate în cauză nu dovedesc faptul sustragerii şi nici scopul aproprierii acestui bun de către acuzat, nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de furt deduse judecăţii.

Prin sentinţa penală  nr.247/28.05.2009 pronunţată de Judecătoria Reghin, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului M.R., pentru comiterea infracţiunii de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1, lit. g Cod penal.

S-a constatat că partea vătămată L.V. nu a formulat pretenţii civile în cauză şi în baza art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a Cod procedură penală a fost obligată partea vătămată la plata sumei de 227 lei cheltuieli judiciare avansate de stat din care suma de 27 lei provine din faza de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

La sfârşitul anului 2007, soţia inculpatului M.R. a constatat că nu mai are un telefon mobil, iar, în preajma sărbătorilor de iarnă, după ce a sunat insistent la numărul de telefon pierdut, cineva a răspuns, inculpatul aflând la cine se găseşte cartela soţiei sale, anunţând poliţia despre acest aspect. După ce a aflat la cine se găseşte cartela, soţia inculpatului a luat telefonul părţii vătămate, la care se găsea cartela cu numărul de telefon, prezentându-se împreună la poliţie, unde inculpatul a recunoscut că aparatul telefonic nu îi aparţine şi l-a restituit, păstrând cartela, cu numărul care aparţinea soţiei sale. S-a mai reţinut că aceste aspecte au fost confirmate de declaraţia martorului K.B. care, în faţa instanţei, a arătat că a fost de faţă la momentul când soţia inculpatului a spus părţii vătămate, că numărul de telefon pe care era apelată, în acel moment, îi aparţinea, primind de la partea vătămată cartela, telefonul rămânând însă la partea vătămată.

Partea vătămată a declarat, în faţa primei instanţei, că nu inculpatul a luat telefonul mobil din posesia sa, ci soţia acestuia, împreună cu care partea vătămată s-a deplasat la poliţie, unde a primit telefonul, cartela rămânând la soţia inculpatului.

Coroborând probele administrate în cauză, instanţa de fond a constatat că nu a fost dovedit, fără putinţă de tăgadă, faptul sustragerii telefonului mobil al părţii vătămate de către inculpat şi nici sustragerea vreunui bun din posesia părţii vătămate.

De asemenea, s-a mai reţinut că pentru existenţa infracţiunii de furt era necesar ca inculpatul să fi deposedat partea vătămată de un bun, în scopul de a şi-l apropria pe nedrept, iar în cauză, nu era dovedit faptul sustragerii, de către inculpat, a bunului părţii vătămate, dar nici scopul aproprierii acestui bun de către inculpat sau soţia acestuia, ci, în măsura în care s-ar fi acceptat, ca dovedită, deposedarea cu privire la care s-a reţinut existenţa dubiilor, scopul acesteia nu a fost cel de apropriere, ci de deplasare la sediul poliţiei în vederea clarificării situaţiei, în urma intervenţiei poliţiştilor, situaţia fiind rezolvată, în sensul restituirii telefonului mobil către partea vătămată şi cartelei către soţia inculpatului.

În consecinţă, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, achitarea inculpatului M.R. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. g Cod penal, apreciind că nu a fost făcută dovada săvârşirii de către inculpat a faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin a declarat apel.

În motivare, Parchetul a susţinut că prima instanţă a dat o interpretare părtinitoare doar probelor administrate în cursul judecăţii şi a înlăturat declaraţiile date în cursul urmăririi penale, asupra cărora părţile şi martorul au revenit. S-a solicitat condamnarea inculpatului, care, în opinia parchetului, se făcea vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt calificat, pentru care a fost trimis în judecată.

Tribunalul Mureş, prin decizia penală nr.73/A/12.03.2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin împotriva sentinţei penale nr. 247/28.05.2009, pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 1531/289/2008 şi a dispus a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea acestei căi de atac.

Pentru a hotărî în acest mod, prima instanţă de control judiciar a reţinut următoarea argumentaţie:

Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reţinută – pornind de la conţinutul materialului probator administrat pe parcursul desfăşurării procesului penal în faţa primei instanţe – hotărârea instanţei de fond nu comporta nici un fel de critică, fiind justă soluţia la care s-a oprit prima instanţă, respectiv la achitarea inculpatului.

De asemenea şi sub aspectul laturii civile, prima instanţă a constatat că în cauză nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a face o asemenea apreciere, instanţa de apel a considerat că, din conţinutul materialului probator administrat, a rezultat fără putinţă de tăgadă, existenţa faptei în materialitatea ei, dar nu s-a făcut dovada  că inculpatul se face vinovat de comiterea acesteia.

Critica adusă de Parchet a fost aceea că prima instanţă, ar fi reţinut doar declaraţiile date în faza de judecată şi ar fi înlăturat probele administrate în faza urmăririi penale.

Pe lângă probele administrate în faţa instanţei de fond, s-a adăugat şi audierea martorului propus de inculpat, în faţa instanţei de apel, respectiv chiar agentul de poliţie, care a confirmat declaraţiile inculpatului, în sensul că telefonul a fost luat şi predat poliţistului, de către soţia inculpatului şi nu de către acesta. De asemenea, agentul de poliţie nu a avut cunoştinţă cum a ajuns telefonul în posesia soţiei inculpatului, astfel încât nu s-a putut dovedi că inculpatul a fost cel care ar fi sustras telefonul. Ba mai mult, acelaşi poliţist a confirmat spusele inculpatului, cum că, în telefonul respectiv, se afla cartela lui, pe care, conform declaraţiilor inculpatului, şi-a recuperat-o, iar telefonul l-au restituit părţii vătămate, la sediul poliţiei, pe bază de dovadă.

Aşadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin împotriva sentinţei penale nr. 247/28.05.2009 pronunţată de Judecătoria Reghin a apărut ca nefondat, motiv pentru care, în baza art.379 pct.1 lit. b Cod procedură penală, a fost respins.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, în termen legal, a înţeles să promoveze recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, ce a solicitat ca, în urma admiterii acestei căi de atac şi a reformării integrale, atât a deciziei penale criticate cât şi a sentinţei penale criticate, şi, rejudecându-se cauza, inculpatul să fie condamnat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deferit justiţiei, iar ca modalitate de executare a pedepsei, instanţa să se orienteze spre suspendare condiţionată.

În dezvoltarea motivelor de recurs au fost expuse următoarele argumente:

S-a susţinut că decizia penală nr.73/A din 12.03.2010 pronunţată de Tribunalul Mureş se caracterizează prin nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul menţinerii soluţiei de achitare a inculpatului M.R., pronunţată de Judecătoria Reghin prin sentinţa penală nr.247 din 28 mai 2009.

În ceea ce priveşte netemeinicia, s-a arătat că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel a dat o apreciere greşită probelor administrate în cauză, cu consecinţa achitării inculpatului pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa.

Astfel, deşi în cursul urmăririi penale atât partea vătămată, cât şi martorii Lăcătuş Terezia şi K.B. au arătat, în mod clar, că partea vătămată a fost deposedată de telefon de către inculpatul M.R., atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au luat în considerare doar poziţia pe care au avut-o aceste persoane, în cursul cercetării judecătoreşti, când partea vătămată a depus o declaraţie, prin care a arătat că îşi retrage plângerea, formulată împotriva inculpatului, şi apoi, în şedinţa publică din 13.11.2008 a declarat că nu mai ştie dacă a fost deposedată de telefon de către inculpat sau de către soţia acestuia, iar martorul K.B. a afirmat chiar că telefonul a rămas în posesia părţii vătămate, după ce aceasta a scos cartela şi i-a înmânat-o soţiei inculpatului.

În ceea ce priveşte nelegalitatea, prima instanţă, după ce, în considerentele hotărârii, a reţinut că în cauză, nu a fost dovedit, fără putinţă de tăgadă, faptul material al sustragerii, ceea ce în mod firesc, ar fi dus la achitarea inculpatului în temeiul art.10 lit.a Cod procedură penală, totuşi, în dispozitiv a dispus achitarea inculpatului în baza art.10 lit.c Cod procedură penală.

În aceste condiţii, deşi instanţa de apel ar fi trebuit să constate nelegalitatea hotărârii, întrucât motivarea soluţiei contrazice dispozitivul acesteia, să dispună casarea şi să trimită cauza spre rejudecare, primei instanţe, totuşi, fără argumente suplimentare faţă de argumentele din sentinţa atacată, instanţa de control a reţinut că, din conţinutul materialului probator, a rezultat, fără putinţă de tăgadă, existenţa faptei în materialitatea ei, încercând astfel că pună în acord considerentele cu dispozitivul hotărârii primei instanţe.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 385 ind. 9 alin.1 pct.9 şi pct.18 Cod procedură penală, şi art. 385 ind. 15 pct. 2 lit.c Cod procedură penală, s-a solicitat casarea integrală a deciziei penale nr. 73/A din 12.03.2010 a Tribunalului Mureş, desfiinţarea integrală a sentinţei penale nr. 247/28.05.2009 a Judecătoriei Reghin şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Analizând recursul astfel declarat prin prisma prevederilor art. 385 ind. 9 Cod procedură penală şi reevaluându-se probatoriul administrat în cauza atât în faza urmăririi penale, cât şi la anterioarele grade de jurisdicţie, prin prisma dispoziţiilor art.62-67 Cod procedură penală, se constată că acesta are caracter nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

În cauză nu s-a dovedit, mai presus de orice dubiu, faptul că inculpatul intimat a urmărit să sustragă, în scopul aproprierii, telefonul mobil ce aparţinea părţii vătămate L.V.. A rezultat din analizarea imparţială a probelor, că soţia inculpatului era cea care dorea să-şi recupereze cartela telefonică, (ce dispăruse în circumstanţe bizare), cartelă ce în urma apelurilor repetate, a fost localizată ca găsindu-se în telefonul mobil ce aparţinea părţii vătămate anterior amintite. Pentru a lămuri problema astfel ivită, atât partea vătămată, cât şi soţia inculpatului sau deplasat la poliţie, unde litigiul a fost transat de reprezentanţii acestei instituţii. Prin urmare, se reţine că, atât la prim grad jurisdicţional, cât şi la nivelul instanţei de apel, s-a concluzionat în mod logic, temeinic argumentat, că inculpatul nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deferit justiţiei, el nefiind autorul acesteia. Probatoriul cauzei a fost atent analizat şi interpretat la nivelul instanţelor de fond şi apel, fapt reflectat în pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, caracterizate prin legalitate şi temeinicie, mai presus de orice critică.

Toate aceste considerente expuse explică de ce nu se impune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, deoarece atât probele acuzării, cât şi cele ale apărării au fost just „măsurate” şi interpretate, caracterul extensiv al apelului, fiind corect aplicat la nivelul Tribunalului Mureş.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 385 ind. 15 pct.1 lit.b Cod procedură penală, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş împotriva deciziei penale nr. 73/A/12.03.2010 a Tribunalului Mureş.

Domenii speta

Spete similare