Constituirea ca parte civilă. Obligaţiile instanţei. Calitatea procesuală a asiguratorului.

Constituirea ca parte civilă. Obligaţiile instanţei. Calitatea procesuală a asiguratorului.

C. pr. Pen., art. 15, art. 23, art. 24

a) Potrivit art. 15 alin. 2 C. pr. pen., constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.

Termenul limită consacrat de art. 15 alin. 2 C. pr. pen. pentru constituirea de parte civilă este stipulat în favoarea inculpatului, astfel că acesta poate să declarare că este de acord cu o acţiune depusă cu depăşirea acestui termen.

Instanţa, conform art. 76 C.pr. pen., este obligată să informeze persoana vătămată asupra dreptului de a se constitui valabil parte civilă în proces şi asupra termenului până la care poate să facă acest act, cu indicarea exactă a datei la care are loc citirea actului de sesizare.

Această informare este necesară, pe de o parte, pentru a oferi persoanei vătămate posibilitatea rezonabilă să participe în proces ca parte civilă cu o acţiune legal introdusă. Pe de altă parte, înştiinţarea persoanei vătămate asupra drepturilor şi obligaţiilor sale crea premisele unui cadru procesual clar, în care inculpatul, la momentul luării la cunoştinţă asupra naturii şi cauzei acuzaţiei putea să ştie cu exactitate care sunt şi limitele judecăţii în latura civilă a procesului şi să aibă astfel oferită modalitatea optimă să îşi exercite drepturile în deplină cunoştinţă de cauză, fără să fie luat prin surprindere mai târziu spre finalul cercetării judecătoreşti.

Omisiunea instanţei de a se conforma obligaţiei impuse de art. 76 C. pr. pen. este ocrotită sub sancţiunea nulităţii relative, interesul invocării acesteia fiind al părţii civile.

b) În procesul penal părţile sunt expres şi limitativ enumerate de art. 23 şi de art. 24 C. pr. pen., asiguratorul neregăsindu-se între acestea. Întrucât nu are calitatea de parte într-un asemenea proces, el nu se bucură de drepturi şi nici nu îi pot fi opuse obligaţii, în consecinţă, el nu poate fi obligat să răspundă civil pe tărâmul răspunderii civile delictuale care poate fi antrenată într-un proces penal. Mai mult, răspunderea asiguratorului este una contractuală şi nu se poate susţine că, nefiind obligat expres prin hotărârea de condamnare, el poate să refuze plata despăgubirilor către partea civilă în limitele poliţei de asigurare, deoarece el este ţinut de termenii convenţiei să ofere asemenea despăgubiri.

Prin sentinţa penală nr. 99/31 martie 2009, Judecătoria Gheorgheni: - l-a condamnat pe inculpatul G.L. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen.;

- în baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, atrăgând atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen.;

- l-a obligat pe inculpat să plătească Spitalului de Urgenţă Miercurea Ciuc suma de 2.881, 74 lei, cu titlu de cheltuieli de spitalizare ale victimei B.S.;

- l-a obligat pe inculpat să plătească părţii civile B.S. 7.500 lei, cu titlu de daune morale, şi 717 lei, cu titlu de daune materiale;

- a constatat calitatea de asigurator de răspundere civilă a Societăţii de Asigurare U.V.I.G. S.A. (actual U.A. S.A.);

- l-a obligat pe inculpat la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, Judecătoria Gheorgheni a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză că, inculpatul G.L., care poseda de scurt timp carnet de conducere, în noaptea datei de 7 martie 2008 circula cu autoturismul marca Fiat Punto cu nr. de înmatriculare HR-79-ZOD, împreună cu partea vătămată B.S. –pasager pe bancheta din faţă dreapta, din direcţia Gheorgheni spre comuna Suseni. După efectuarea unei depăşiri, neadaptând viteza la condiţiile de trafic, neavând nici experienţa suficientă, inculpatul a pierdut controlul volanului, a intrat în derapaj, după care a părăsit carosabilul şi a intrat în şanţ, tamponându-se de o cioată.

În urma evenimentului, inculpatul a suferit răni uşoare, iar partea vătămată a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare 80-85 zile de îngrijiri medicale. A mai reţinut prima instanţă că partea vătămată nu purta centura de siguranţă în momentul producerii accidentului şi, posesor de permis de conducere fiind, el putea să aprecieze consecinţele acestei omisiuni.

Luând în considerare persoana inculpatului, care nu are antecedente penale şi a avut un comportament sincer pe durata procedurilor, împrejurările concrete ale săvârşirii infracţiunii, gradul concret de pericol social al acesteia şi urmările produse, a aplicat o pedeapsă de 6 luni închisoare. Considerând că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.

În latura civilă a cauzei, l-a obligat pe inculpat la suportarea cheltuielilor de spitalizare a părţii vătămate, avansate de Spitalul de Urgenţă Miercurea Ciuc. În privinţa pretenţiilor formulate de partea civilă B.S., instanţa a avut în vedere atât suferinţele fizice şi psihice îndurate de victimă, cât şi faptul că acesta nu a purtat centura de siguranţă şi nici nu a rămas cu un eventual handicap.

Împotriva acestei hotărâri, alături de partea vătămată, au declarat apel şi inculpatul şi asiguratorul, pentru motive ţinând de temeinicia sentinţei judecătoriei.

 Prin decizia penală nr. 18/9 februarie 2010, Tribunalul Harghita, în baza art. 379 pct. 1 lit. b C. pr. pen., a respins apelurile părţii civile, inculpatului şi asiguratorului, obligându-i pe aceştia la suportarea cheltuielilor civile avansate de stat în al doilea grad.

În motivarea acestei decizii, în privinţa apelului inculpatului, tribunalul a constatat că instanţa de prim grad a stabilit o stare de fapt corectă, având în vedere probele administrate în cauză. Totodată, şi individualizarea judiciară a pedepsei s-a realizat în mod corect, având în vedere împrejurările în care fapta a fost comisă, gradul de pericol social concret al infracţiunii şi persoana inculpatului care se află la primul contact cu legea penală.

Instanţa de apel a mai constatat că nu se poate reţine şi culpa părţii vătămate la producerea accidentului, vinovăţia exclusivă aparţinând inculpatului care, după efectuarea unei manevre de depăşire, a pierdut controlul volanului, iar autoturismul a pierdut partea carosabilă.

În legătură cu soluţionarea laturii civile a cauzei, tribunalul a constatat că, în şedinţa publică din 30 septembrie 2008 s-a intrat în cercetarea judecătorească fără ca partea vătămată să fie prezent şi în condiţiile în care în 25 septembrie 2008, a formulat o cerere de acordarea a unui nou termen pentru a-şi angaja un avocat.

Partea vătămată, fiind prezent la termenul din 9 decembrie 2008, a formulat o cerere pentru acordarea unui nou termen de judecată, iar în 9 decembrie 2008 a fost audiat în faţa instanţei, depunând în scris constituirea de parte civilă. Astfel, constituirea de parte civilă s-a făcut în termen legal.

Cât priveşte apelul societăţii de asigurare, tribunalul a observat că prima instanţă în mod corect a constatat calitatea de asigurator de răspundere civilă a societăţii de asigurare, pentru a-i fi opozabilă hotărârea judecătorească, societate care, de altfel, nici nu a fost obligată la plata despăgubirilor civile în cauză.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs inculpatul şi asiguratorul.

În motivarea recursurilor:

-inculpatul contestă temeinicia hotărârii Tribunalului Harghita, prin care i s-a respins apelul formulat în cauză, şi a sentinţei penale nr. 99/31 martie 2009 a Judecătoriei Gheorgheni sub următoarele aspecte: ¤¤în latura penală a cauzei, în raport de gravitatea faptei şi persoana inculpatului este prea grea pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă. În acest sens, pe de o parte, deşi instanţa a recunoscut că acuzatul se află la primul contact cu legea penală, totuşi nu a reţinut şi nu a dat eficienţă circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a C. pen., coborând pedeapsa sub minimul special prevăzut în textul de incriminare. Pe de altă parte, deşi prima instanţă a afirmat existenţa unei culpe comune a inculpatului şi a părţii vătămate, instanţa de apel a negat această stare de fapt şi oricum nu i s-a dat eficienţă la individualizarea tratamentului sancţionator la care inculpatul a fost supus.

¤¤în latura civilă a cauzei, prima instanţă l-a obligat pe inculpat să plătească părţii civile B.S. despăgubiri sub formă de daune materiale şi morale, deşi constituirea de parte civilă este tardivă. În plus, nu a ţinut seama de culpa comună a părţii civile la producerea accidentului şi nici de sumele pe care inculpatul, în ciuda constituiri tardive de parte civilă, le-a recunoscut, oferindu-şi disponibilitatea să le achite. Totodată, nu a dat eficienţă art. 54 din Legea nr. 136/1995 modificată şi nu l-a obligat direct pe asigurator la plata despăgubirilor civile către partea civilă, ci a instituit această obligaţie în sarcina inculpatului.

-la rândul său, asiguratorul critică temeinicia hotărârii atacate pe considerente în parte comune cu ale inculpatului, ţinând, pe de o parte, de tardivitatea constituiri de parte civilă care nu a fost observată de prima instanţă şi, respectiv, a fost negată în mod nejustificat de tribunal, iar, pe de altă parte, de gradul de culpă a părţii civile în producerea evenimentului rutier.

Analizând recursurile pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. 1050/234/2008 al Tribunalului Harghita şi al dosarului cu acelaşi număr al Judecătoriei Gheorgeni, a motivelor invocate, a celor care trebuie examinate din oficiu, potrivit art. 3859 alin. 3 C. pr.pen., a concluziilor recurenţilor şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, se reţin următoarele:

Recursurile promovate în cauză de inculpatul G.L. şi de asiguratorul U. A. S.A. împotriva deciziei penale nr. 18/9 februarie 2010 a Tribunalului Harghita sunt fondate, iar aspectele care vor fi expuse în continuare determină incidenţa motivelor de casare prevăzute de art.  3859 alin. 1 pct. 171 şi 18 (primul reactivat prin decizia nr. 783/12 mai 2009 a Curţii Constituţionale şi al doilea interpretat extensiv, prin condamnare înţelegându-se atât tragerea la răspundere penală, cât şi tragerea la răspundere civilă) şi: în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d C. pr. pen., admiterea căilor de atac, cu consecinţele casării în parte a deciziei penale nr. 18/9 februarie 2010 a Tribunalului Harghita şi parţial a sentinţei penale nr. 99/31 martie 2009 a Judecătoriei Gheorgheni şi rejudecării în recurs a pricinii, în următoarele limite:

a) În faza anterioară judecăţii, prin declaraţia făcută în 3 aprilie 2008, partea vătămată B.S. a menţionat că, la acel moment nu este în măsură să-şi prezinte pretenţiile civile, urmând să le indice doar după ce se va supune unui nou control medical. În 13 mai 2008, partea îşi reiterează aceeaşi poziţie, subliniind că va arăta mai târziu, pe parcursul cercetărilor, sumele solicitate. În acest fel, manifestarea de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal a fost exprimată, inform însă, întrucât partea nu a precizat şi cuantumul despăgubirilor pretinse. Părţii nu i s-a mai oferit ocazia să depună o constituire de parte civilă făcută după rigorile oricărei acţiuni în instanţă şi în termenul prescris de art. 15 alin. 2 C. pr. pen., întrucât, odată trimisă cauza în judecată, instanţa nu s-a conformat în termen util obligaţiei impuse de art. 76 C. pr. pen. şi, deşi a emis o citaţie pe numele părţii vătămate, nu a informat-o asupra dreptului de a se constitui valabil parte civilă în proces şi asupra termenului până la care poate să facă acest act, cu indicarea exactă a datei la care are loc citirea actului de sesizare.

Această informare era necesară, pe de o parte pentru a oferi persoanei vătămate posibilitatea rezonabilă să participe în proces ca parte civilă cu o acţiune legal introdusă, cu atât mai mult cu cât în cursul urmăririi penale formal partea a declarat că înţelege să alăture o acţiune civilă acţiunii penale puse în mişcare împotriva inculpatului în procesul penal. Pe de altă parte, înştiinţarea persoanei vătămate asupra drepturilor şi obligaţiilor sale crea premisele unui cadru procesual clar, în care inculpatul, la momentul luării la cunoştinţă asupra naturii şi cauzei acuzaţiei putea să ştie cu exactitate care sunt şi limitele judecăţii în latura civilă a procesului şi avea astfel oferită modalitatea optimă să îşi exercite drepturile în deplină cunoştinţă de cauză, fără să fie luat prin surprindere mai târziu spre finalul cercetării judecătoreşti.

Fără însă să aducă la îndeplinire această obligaţie, judecătoria, la primul termen de judecată fixat pentru data de 30 septembrie 2008, a intrat în cercetarea judecătorească şi abia apoi l-a informat pe d-l B.S. că are posibilitatea să se constituie parte civilă. Omisiunea instanţei este ocrotită sub sancţiunea nulităţii relative, or partea vătămată, singura interesată să obţină anularea actelor efectuate la 30 septembrie 2008, nu a invocat nulitatea în termenul prevăzut de art. 197 alin. 4 C. pr. pen.

În aceste împrejurări, declaraţia d-lui B.S. din 9 decembrie 2008, care răspunde formal unei cereri în justiţie, este tardiv introdusă. Termenul limită consacrat de art. 15 alin. 2 C. pr. pen. pentru constituirea de parte civilă este stipulat în favoarea inculpatului, astfel că acesta poate să declarare că este de acord cu o acţiune depusă cu depăşirea acestui termen. În prezenta cauză, inculpatul, prin memoriul depus la dosar pentru termenul din 20 ianuarie 2009, a recunoscut şi a fost de acord să plătească părţii civile sumele de 426,09 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi 1.000 lei cu titlu de daune morale, acestea fiind astfel câtimile care se cuvin să le obţină partea civilă în procesul penal.

La aceste despăgubiri este îndreptăţită partea cu atât mai mult cu cât urmările accidentului rutier s-au amplificat şi din cauza conduitei victimei care, potrivit propriilor declaraţii coroborate cu ale inculpatului, nu a purtat centura de siguranţă, deşi s-a aflat pe locul din faţă, în partea dreaptă a şoferului, iar dacă, într-adevăr mecanismul de prindere al centurii era defect, ar fi trebuit fie să nu călătorească în autoturismul condus de inculpat, fie să ocupe un loc pe bancheta din spate.

În considerarea acestor idei, în temeiul art. 346, alin. 1 C. pr. pen., va admite în parte acţiunea civilă promovată de partea civilă B.S. şi, potrivit art. 14 alin. 3 lit. b şi alin. 4 C. pr. pen., raportat la art. 998-999 C. civ., va obliga pe inculpat să plătească acestei părţi civile suma de 426,09 lei, cu titlu de daune materiale, şi suma de 1.000 lei, cu titlu de daune morale, respingând acţiunea civilă pentru rest.

b) Întrucât nu a fost identificată nicio culpă procesuală a inculpatului şi a asiguratorului în apel, în condiţiile în care apelurile lor erau fondate din perspectiva dezvoltată mai sus, va înlătura din decizia penală recurată dispoziţia privind obligarea inculpatului şi a asiguratorului la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel, în cuantum de câte 120 lei.

Conform art. 192 alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea apelurilor inculpatului şi asiguratorului, în sumă de 240 lei, vor rămâne în sarcina statului.

c)1. Va menţine restul dispoziţiilor deciziei penale nr. 18/9 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, privind modalitatea de soluţionare a apelului părţii civile B.S. şi obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în apelul său.

Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei penale nr. 99/31 martie 2009 a Judecătoriei Gheorgheni, privind modalitatea de soluţionare a acţiunii penale puse în mişcare faţă de inculpat, modalitatea de soluţionare a acţiunii civile promovate de Spitalul de Urgenţă Miercurea Ciuc, obligarea inculpatului la suportarea cheltuielilor judiciare, precum şi constatările privind calitatea de asigurator de răspundere civilă a Societăţii de Asigurare U.V.I.G. S.A. (actual  U.A. S.A.).

c)2. Relativ la celelalte motive de recurs invocate de inculpat, nu le va primi pentru următoarele considerente:

-în latura penală a cauzei, în primul rând, instanţa de prim grad a procedat la o corectă individualizare judiciară a pedepsei, ţinând cont de toate circumstanţele reale şi personale care se degajă din particularităţile cauzei. Astfel, fără să fie negat comportamentul ireproşabil al inculpatului în familie şi în societate anterior comiterii faptei, precum şi atitudinea sinceră şi cooperantă pe durata procedurilor, aceste elemente nu contrabalansează gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, concretizat în împrejurările intrinseci şi extrinseci vătămării corporale din culpă –maniera imprudentă în care acuzatul, lipsit de minimul de experienţă, a condus autoturismul, manevrele greşite şi grăbite efectuate care au şi dus de altfel la producerea evenimentului rutier care a declanşat procedurile penale, urmările cauzate integrităţii corporale a victimei. În această situaţie, comportamentul inculpatului înainte şi după săvârşirea infracţiunii nu poate atrage automat reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare, ci doar orientarea pedepsei la minimul special de 6 luni închisoare prevăzut de lege, pedeapsă care este proporţională şi suficientă să răspundă în concret şi în mod adecvat nevoilor reeducării şi prevenţiei generale, neexistând nici un motiv pentru reducerea ei.

În al doilea rând, judecătoria a constatat şi această instanţă a reiterat existenţa unei culpe a părţii vătămate, însă aceasta nu a determinat sub nicio formă producerea accidentului, care intră în culpa exclusivă a inculpatului, ci doar amplificarea urmării cauzate, ceea ce nu influenţează angajarea răspunderii penale sau individualizarea pedepsei, ci are consecinţe numai asupra întinderii despăgubirilor civile acordate subiectului pasiv.

- în latura civilă a cauzei, referitor la susţinerile inculpatului după care instanţa trebuia să-l oblige direct pe asigurator la plata despăgubirilor civile către partea civilă, în procesul penal părţile sunt expres şi limitativ enumerate de art. 23 şi de art. 24 C. pr. pen., asiguratorul neregăsindu-se între acestea. Întrucât nu are calitatea de parte într-un asemenea proces, el nu se bucură de drepturi şi nici nu îi pot fi opuse obligaţii, în consecinţă, nici nu poate fi obligat să răspundă civil pe tărâmul răspunderii civile delictuale care poate fi antrenată într-un proces penal. Mai mult, răspunderea asiguratorului este una contractuală şi nu se poate susţine că, nefiind obligat expres prin hotărârea de condamnare, el poate să refuze plata despăgubirilor către partea civilă în limitele poliţei de asigurare, deoarece el este ţinut de termenii convenţiei să ofere asemenea despăgubiri.

Domenii speta

Spete similare