Instanţa competentă să soluţioneze cererile în materie de moştenire în situaţia în care masa succesorală include un imobil situat în raza teritorială a altei instanţe. Situaţia cererilor accesorii şi incidentale.

Instanţa competentă să soluţioneze cererile în materie de moştenire în situaţia în care masa succesorală include un imobil situat în raza teritorială a altei instanţe. Situaţia cererilor accesorii şi incidentale.

Conform art. 14 Cod procedură civilă, în materia de moştenire sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu  al defunctului, cererile privitoare la validarea sau executarea dispoziţiilor testamentare, cererile privitoare la moştenire, cele vizând pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva celuilalt, precum şi cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

În  literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a statuat, în mod constant, că dispoziţiile acestui text se aplică şi în situaţia în care în masa succesorală se află un imobil care nu este situat în circumscripţia instanţei ultimului domiciliul al defunctului.

Prevederile art. 14 Cod procedură civilă, care reglementează situaţia specială a ieşirii din indiviziune, au precădere faţă de art. 13 Cod procedură civilă, referitor la litigiile al căror obiect este un imobil, întrucât imobilul, ca bun singular, face parte din masa bunurilor succesorale şi lichidarea succesiunii se face pentru toate aceste bunuri.

Un alt argument care vine să susţină această teză este impus şi de topografia textelor, ceea ce înseamnă că aşezând norma de competenţă privitoare la succesiuni, după aceea privitoare la imobile, legiuitorul a înţeles ca în materie succesorală să deroge de la regula înscrisă în art. 13 Cod procedură civilă.

În condiţiile în care, în speţa dedusă judecăţii, ultimul domiciliu al defunctei (în a cărei succesiune se include şi cota de 2/8 din apartamentul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, nr. 190, etaj II, sc. A, sector 1) era în comuna Crângurile, judeţul Dâmboviţa, respectiv în raza teritorială a Judecătoriei Găeşti, acestei instanţe îi revenea competenţa de soluţionare a pricinii, având în vedere dispoziţiile art. 14 Cod procedură civilă şi considerentele expuse în precedent.

Pe de altă parte, se impune a fi reţinut faptul că, potrivit art. 17 Cod procedură civilă, text care reglementează prorogarea legală a competenţei, cererile accesorii  sau incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

În categoria cererilor incidentale intră nu numai cererea reconvenţională formulată de pârât, ci şi cererea de intervenţie promovată de terţe persoane (aşa cum este cazul şi în prezenta cauză), iar prorogarea de competenţă se justifică pe raporturile de dependenţă pe care aceste cereri le au faţă de acţiunea principală.

Câtă vreme, în ceea ce priveşte  acţiunea principală având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra averii defunctei S.G., competenţa de soluţionare  revine Judecătoriei Găeşti, în temeiul art. 17 Cod procedură civilă pentru motivele prezentate mai sus, acestei instanţe îi revenea şi competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale formulată de pârâtul S.G. şi a cererii de intervenţie promovată de S.N.C.

Prin decizia civilă nr.303/13 aprilie 2011 Curtea de Apel Ploieşti  a admis recursul formulat de reclamanţii S.E., S.S., S.C., S.V., S.B.  împotriva deciziei civile nr.464 pronunţată la 6 decembrie 2010 de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâtul  S.G. şi intervenientul S.N.C., a casat decizia sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat ieşirea din indiviziune asupra averii numitei S.G. decedată la data de 19 ianuarie 1993, cu ultimul domiciliu în comuna Crângurile, judeţul Dâmboviţa, avere care includea, alături de mai multe terenuri situate în comuna Crângurile, şi cota de 2/8 dintr-un apartament situat în Bucureşti, Calea Griviţei, nr. 190, etaj II, sc. A, sector 1.

În raport de acţiunea introductivă, pârâtul a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la suportarea cotei părţi ce le revine din creanţele născute din starea de coproprietate comună constând în creditul contractat de el în vederea achitării apartamentului din Bucureşti (ce a aparţinut fratelui său S.T. în prezent decedat) şi a îmbunătăţirilor aduse acestuia.

La rândul său S.N.C. a formulat cerere de intervenţie prin care a învederat că în baza  testamentului lăsat de bunica sa, S.G., moşteneşte, cu titlu de legatar, cota de 2/8 din apartamentul rămas de la defunctul S.T., iar asupra acestui bun doreşte să rămână în indiviziune cu tatăl său, în caz contrar urmând a se dispune obligarea reclamanţilor să îi plătească sulta cuvenită.

 Urmare a probatoriilor administrate, în masa succesorală a defunctei a fost reţinută cota de 2/8 din imobilul mai sus menţionat, alături de o serie de terenuri, cotă ce i se cuvenea de pe urma fiului său S.T., decedat la 28 aprilie 1995.

În faza procesuală a apelului, Tribunalul Dâmboviţa a disjuns capătul de cerere privind ieşirea din indiviziune cu privire la apartamentul în litigiu împreună cu cererea reconvenţională şi cererea de intervenţie şi a declinat competenţa de soluţionare a acestora în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, motivat de faptul că, potrivit art. 13 Cod procedură civilă, acestei instanţe îi revine competenţa exclusivă de soluţionare a cererii de ieşire din indiviziune a imobilului aflat în raza sa teritorială.

Conform art. 14 Cod procedură civilă, în materia de moştenire sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu  al defunctului, cererile privitoare la validarea sau executarea dispoziţiilor testamentare, cererile privitoare la moştenire, cele vizând pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva celuilalt, precum şi cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

În  literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a statuat, în mod constant, că dispoziţiile acestui text se aplică şi în situaţia în care în masa succesorală se află un imobil care nu este situat în circumscripţia instanţei ultimului domiciliul al defunctului.

Prevederile art. 14 Cod procedură civilă, care reglementează situaţia specială a ieşirii din indiviziune, au precădere faţă de art. 13 Cod procedură civilă, referitor la litigiile al căror obiect este un imobil, întrucât imobilul, ca bun singular, face parte din masa bunurilor succesorale şi lichidarea succesiunii se face pentru toate aceste bunuri.

Un alt argument care vine să susţină această teză este impus şi de topografia textelor, ceea ce înseamnă că aşezând norma de competenţă privitoare la succesiuni, după aceea privitoare la imobile, legiuitorul a înţeles ca în materie succesorală să deroge de la regula înscrisă în art. 13 Cod procedură civilă.

În condiţiile în care, în speţa dedusă judecăţii, ultimul domiciliu al defunctei (în a cărei succesiune se include şi cota de 2/8 din apartamentul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, nr. 190, etaj II, sc. A, sector 1) era în comuna Crângurile, judeţul Dâmboviţa, respectiv în raza teritorială a Judecătoriei Găeşti, acestei instanţe îi revenea competenţa de soluţionare a pricinii, având în vedere dispoziţiile art. 14 Cod procedură civilă şi considerentele expuse în precedent.

Pe de altă parte, se impune a fi reţinut faptul că, potrivit art. 17 Cod procedură civilă, text care reglementează prorogarea legală a competenţei, cererile accesorii  sau incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

În categoria cererilor incidentale intră nu numai cererea reconvenţională formulată de pârât, ci şi cererea de intervenţie promovată de terţe persoane (aşa cum este cazul şi în prezenta cauză), iar prorogarea de competenţă se justifică pe raporturile de dependenţă pe care aceste cereri le au faţă de acţiunea principală.

Câtă vreme, în ceea ce priveşte  acţiunea principală având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra averii defunctei S.G., competenţa de soluţionare  revine Judecătoriei Găeşti, în temeiul art. 17 Cod procedură civilă pentru motivele prezentate mai sus, acestei instanţe îi revenea competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale formulată de pârâtul S.G. şi a cererii de intervenţie promovată de S.N.C.

În raport de considerentele expuse, Curtea a apreciat că în mod greşit Tribunalul Dâmboviţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 13 Cod procedură civilă, întrucât Judecătoriei Găeşti  îi revenea competenţa de soluţionare, atât a acţiunii principale, cât şi a cererilor  incidentale, motiv pentru care, în baza  art.  312 alin. 3 Cod procedură civilă, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.

Domenii speta

Spete similare