Facturi neacceptate la plată.

Sentinţă civilă 246 din 06.06.2013


Facturi neacceptate la plată.

-Art. 46 C.com.

 Astfel, din punct de vedere juridic, pornind de la dispoziţiile art.46 C. comercial potrivit cu care „obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează (…) cu facturi acceptate” , ale art.1179, art.1180 alin.1 şi 2 C.civ, care reglementează câteva reguli privind înscrisul sub semnătură privată, dar şi excepţiile de la acestea, factura fiscală emisă de creditoare are forţa probantă a unui înscris sub semnătură privată.

Aşadar factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată de regulă, executarea unei operaţiuni comerciale, respectiv o notă scrisă privitoare la mărfurile vândute  sau la serviciile prestate in care acestea sunt arătate amănunţit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, preţul, modalităţile contractului.

De aceea factura comercială face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului ei, dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovada şi in favoarea emitentului. Aceasta face dovada contra emitentului, in privinţa întregului ei cuprins, independent de faptul dacă a fost acceptată sau nu, fundamentul juridic al acestei forţe probante fiind mărturisirea extrajudiciară.

Factura nu face dovada împotriva destinatarului decât in cazul in care este acceptată deoarece nu se poate preconstitui un mijloc de probă contra unei persoane, fără concursul acesteia. Pentru ca factura să-i fie opozabilă ca mijloc de probă, destinatarul trebuie să restituie emitentului factura acceptată.

Acceptarea poate fi expresă (când destinatarul subscrie exemplarul ce i-a fost expediat prin persoana mandatată in acest sens, apoi îl restituie emitentului, ori când confirmă factura printr-o scrisoare, telegramă, fax, telefon sau chiar verbal) dar şi tacită (când rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice care atestă voinţa de a accepta factura).

In cauza de faţă facturile poartă o simplă semnătură care este contestată de intimata pârâtă, aceste semnături neaparţinând persoanelor mandatate de societate in acest sens.

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

SENTINŢA CIVILĂ NR. 246 din 06.06.2013)

Prin sentinţa civilă nr. 1203/19.02.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.59573/3/2011 a fost respinsă cererea formulată de reclamanta F SRL prin lichidator judiciar R SPRL in contradictoriu cu pârâta SC LDS T T SRL; ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că intre pârâta S.C. LDS T T S.R.L., in calitate de cumpărător si S.C. F S.R.L., in calitate de vânzător, s-au desfăşurat relaţii comerciale având ca obiect livrarea de către reclamanta de produse reprezentând „furaj porci sugari".

Tribunalul a constatat că facturile emise de reclamanta nu sunt recunoscute de către pârâtă motivat de faptul ca prestaţia a cărei contravaloare este solicitata prin acestea nu a fost îndeplinită in conformitate cu înţelegerea părţilor, acestea nepurtând semnătura vreunui reprezentant al paratei S.C. LDS T T S.R.L mandatat in acest sens.

Astfel, tribunalul a apreciat ca reclamanta solicita obligarea pârâtei la plata unei sume al cărui cuantum nu este determinat si ca aceasta nu a făcut dovada existentei debitului, astfel ca suma pretinsa nu îndeplineşte condiţiile esenţiale ale unei creanţe certe, lichide si exigibile si, in consecinţă, a respins cererea formulata ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta F SRL prin lichidator judiciar R SPRL solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii.

In motivarea apelului s-a arătat , in esenţă că instanţa de fond a preluat susţinerile pârâtei in sensul că facturile nu sunt recunoscute de către aceasta şi prestaţiile nu au fost îndeplinite in conformitate cu înţelegerea părţilor.

Astfel instanţa de fond nu a avut in vedere următoarele aspecte: facturile nu au fost niciodată restituite reclamantei şi nici produsele aşa zise neconforme cu standardele calitative şi cantitative stabilite de părţi,; pârâta nu a răspuns convocării la conciliere, lipsa oricărei reacţii din partea acesteia reprezentând o recunoaştere a pretenţiilor; împrejurarea că facturile nu ar fi fost semnate de un reprezentant legal al societăţii nu este de natură să creeze prezumţia absolută că acestea nu ar fi fost însuşite sau că produsele nu ar fi fost livrate.

In acest context consideră apelante că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă conform art.379 alin.3 C.pr.civ.

In drept s-au invocat prevederile art.43, 46 C.comercial, art.25 alin.1 lit.g şi art.77 din Legea nr.85/2006 şi art.287 şi urm. C.pr.civ.

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi in raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

In mod corect prima instanţă a reţinut că facturile pe care îşi întemeiază pretenţiile apelanta reclamantă nu au fost acceptate la plată de către intimata pârâtă.

Astfel, din punct de vedere juridic, pornind de la dispoziţiile art.46 C. comercial potrivit cu care „obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează (…) cu facturi acceptate” , ale art.1179, art.1180 alin.1 şi 2 C.civ, care reglementează câteva reguli privind înscrisul sub semnătură privată, dar şi excepţiile de la acestea, factura fiscală emisă de creditoare are forţa probantă a unui înscris sub semnătură privată.

Aşadar factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată de regulă, executarea unei operaţiuni comerciale, respectiv o notă scrisă privitoare la mărfurile vândute  sau la serviciile prestate in care acestea sunt arătate amănunţit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, preţul, modalităţile contractului.

De aceea factura comercială face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului ei, dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovada şi in favoarea emitentului. Aceasta face dovada contra emitentului, in privinţa întregului ei cuprins, independent de faptul dacă a fost acceptată sau nu, fundamentul juridic al acestei forţe probante fiind mărturisirea extrajudiciară.

Factura nu face dovada împotriva destinatarului decât in cazul in care este acceptată deoarece nu se poate preconstitui un mijloc de probă contra unei persoane, fără concursul acesteia. Pentru ca factura să-i fie opozabilă ca mijloc de probă, destinatarul trebuie să restituie emitentului factura acceptată.

Acceptarea poate fi expresă ( când destinatarul subscrie exemplarul ce i-a fost expediat prin persoana mandatată in acest sens, apoi îl restituie emitentului, ori când confirmă factura printr-o scrisoare, telegramă, fax, telefon sau chiar verbal) dar şi tacită (când rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice care atestă voinţa de a accepta factura).

In cauza de faţă facturile poartă o simplă semnătură care este contestată de intimata pârâtă, aceste semnături neaparţinând persoanelor mandatate de societate in acest sens.

Mai mult Curtea reţine că potrivit art.4 din contractul nr.8/27.09.2009 documentele care vor însoţi marfa sunt factura fiscală şi avizul de însoţire a mărfii. Apelanta reclamantă nu a făcut dovada livrării efective a mărfurilor, nedepunând la dosar nici un aviz de însoţire a mărfii.

Prin urmare apelanta nu a făcut dovada caracterului cert al creanţei, aceasta nerezultând din înscrisuri însuşite de partea adversă şi nici exigibilitatea creanţei in condiţiile in care potrivit art.5 din acelaşi contract termenul de plată a fost stabilit la 150-180 zile de la data livrării. Or, în lipsa avizelor de însoţire a mărfii, nu se face dovada livrării acestora şi deci nici exigibilitatea creanţe.

Având in vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, motiv pentru care, in temeiul art.296 C.pr.civ, a respins apelul ca nefondat.