Litigii cu profesionişti. Procedura insolvenţei. Angajarea răspunderii conform art.138 din Legea nr. 85/2006. Termenul de prescripţie

Litigii cu profesionişti. Procedura insolvenţei. Angajarea răspunderii conform art.138 din Legea nr. 85/2006. Termenul de prescripţie

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), condiţii care capătă în această situaţie unele conotaţii speciale.

Astfel, faptele ilicite trebuie să aparţină persoanelor desemnate în organele de conducere ale societăţii debitoare, să se regăsească în rândul celor enumerate în dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 şi să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.

Termenul de prescripţie este de trei ani şi nu s-a dovedit împlinirea acestuia până la momentul promovării acţiunii de către lichidator, el începând să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1288 din 12.06.2013)

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 36/21.01.2013 pronunţată de Tribunalul Teleorman - Secţia Civilă în dosarul nr. 3930/87/2012, s-a admis cererea lichidatorului SCP T ŞI A SPRL şi au fost obligaţi pârâţii C.M. şi C.I.D., în calitate de foşti administratori, la suportarea pasivului societăţii debitoare SC M S SRL în cuantum total de 2.111.498,06 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 138(1) lit. a), d) şi e) din Legea nr. 85/2006, antrenarea răspunderii administratorului social intervine în situaţia în care sunt identificate persoane cărora le este imputabilă starea de insolvenţă, în situaţia în care au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară documente contabile sau nu au ţinut o contabilitate în conformitate cu legea, precum şi în situaţia în care au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.

Fiind vorba de o răspundere delictuală într-o formă specială este necesară îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 Cod civil respectiv, faptă ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Astfel, modul în care s-a procedat la vânzarea bunurilor imobile, cât şi prin pasivitatea manifestată în nerecuperarea sumelor datorate de partenerii de afaceri au fost considerate de instanţă drept premise în care bunurile (creanţele) au fost folosite în interesul persoanelor în favoarea cărora a fost lăsat să curgă termenul de prescripţie prevăzut de lege, fapte ce se încadrează în prevederile art. 138 lit. a).

De asemenea, fapta de neţinere a contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile legale a fost apreciată în funcţie de prevederile legii nr. 82/1991 conform cărora, potrivit art. 11, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului.

Astfel, s-au reţinut împotriva pârâţilor: lipsurile la inventar constatate cu ocazia inventarierii patrimoniului reprezentând imobilizări corporale cu valoare totala de inventar de 219.726 lei, din care imobilizări corporale în curs cu valoare totala de 15.641,16 lei, stocuri în valoare totală de 34.035 lei şi disponibilităţi băneşti cu valoare totală de 1.162 lei; evidenta defectuoasă a creanţelor în sumă totală de 2.937.970 lei de recuperat de la clienţi, eliminând astfel posibilitatea ca aceste resurse să fie direcţionate spre investiţii generatoare de beneficii economice viitoare, nedepunerea în termenele legale a declaraţiilor fiscale la organele competente fiind sancţionată cu amenzi contravenţionale; majorarea creanţelor bugetare înscrise în tabelul definitiv consolidat de creanţe cu suma de 730.800 lei, reprezentând venituri provenite în urma vânzării de bunuri către SC M A D SRL, bunuri a căror provenienţa nu a fost dovedită în condiţiile legii, suma respectivă făcându-se venit la bugetul administraţiei publice centrale, conform raportului de inspecţie fiscală nr. 4117/29.06.2010; îngrădirea dreptului creditorilor societăţii de a-şi realiza creanţele pe calea executării silite a bunurilor din patrimoniul societăţii sau a conturilor bancare ale debitoare si îndestularea creanţelor acestora; nepermiterea conducerii societăţii să cuantifice în mod corect gradul de îndatorare al societăţii, situaţia trezoreriei, expunerea societăţii faţă de riscuri, urmărirea creanţelor de încasat precum şi alte dezechilibre ale indicatorilor economici, ceea ce a condus în final la un grad de îndatorare foarte ridicat în raport cu capacitatea societăţii debitoare de achitare a obligaţiilor a deturnat imaginea de ansamblu a patrimoniului debitoarei, neexistând o evidenţă clară a situaţiei rezultate în urma activităţii economice desfăşurate cu rol decisiv în deteriorarea situaţiei financiare a debitoarei.

Prin urmare, reţinându-se că înregistrările din situaţiile financiare întocmite şi raportate de debitoare nu corespund realităţii, s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 138 lit. d).

Cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 138 lit. e) s-a apreciat că atâta vreme cât, la inventariere, bunurile, stocurile şi disponibilităţile băneşti evidenţiate în situaţiile financiare nu au fost identificate, sumele existente în casieria unităţii şi cele obţinute din valorificarea stocurilor si bunurilor au fost însuşite de pârâţi

Prejudiciul în sumă de 2.111.498,06 lei reprezenta întreaga masă pasivă a debitoarei rămasă neacoperită.

Legătura de cauzalitate dintre faptele comise şi prejudiciul creat a fost determinată de conducerea defectuoasă a societăţii, exercitarea atribuţiunilor cu rea credinţă şi în detrimentul debitoarei; ţinerea unei evidente contabile în conformitate cu legea care să reflecte în mod real situaţia imobilizărilor corporale şi a stocurilor având ca finalitate cunoaşterea în orice moment a activelor societăţii falite, societatea debitoare, văzând valoarea rămasă neacoperită din creanţele înscrise la masa credală şi-ar fi redresat activitatea.

Tot astfel, valorificarea bunurilor aflate în patrimoniul debitoarei, existenta faptică a disponibilităţilor băneşti, precum si ţinerea unei evidente contabile în conformitate cu legea ar fi putut determina redresarea societăţii

Vinovăţia pârâţilor, în calitatea lor de administratori a fost constatată în temeiul art. 72 din Legea 31/1990 coroborat cu dispoziţiile art. 1540 C.Civ., potrivit cărora obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat iar mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar şi de culpa comisă în executarea mandatului.

Prin urmare, s-a considerat că administratorilor le revenea obligaţia legală de recuperare a sumelor datorate de partenerii de afaceri, de ţinere a contabilităţii în conformitate cu legea, de păstrare a unei clare evidenţe a bunurilor, stocurilor şi disponibilităţilor băneşti evidenţiate în situaţiile financiare pentru care nu există argumente pertinente care să susţină ideea nevalorificării acestora în interes personal.

Împotriva acestei sentinţe, pârâţii C.M. şi C.I.D. au promovat recurs solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii ca prescrisă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivare, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora acţiunea prevăzută de art. 138 s-ar prescrie într-un termen de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii.

Pe fond, recurenţii au contestat faptele reţinute în sarcina lor, detaliind pentru mai multe aspecte în parte, modalitatea de ieşire din patrimoniu a diferitelor active ale societăţii, evoluţia litigiilor societăţii privind recuperarea unor creanţe, sursa înregistrărilor din contabilitate.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.p.civ. şi au solicitat aplicarea art. 3041 C.p.civ.

Prin întâmpinarea depusă la data de 14.05.2013, intimatul SCP T ŞI A SPRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică reluând în principal argumente deja reţinute de judecătorul sindic.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 139 din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că termenul de prescripţie este de trei ani nu  s-a dovedit împlinirea acestuia până la momentul promovării acţiunii de către lichidator, el începând să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii. Argumentele recurenţilor cu privire la acest aspect sunt rezultatul lecturării eronate a textului de lege de natură a crea confuzie între durata termenului de prescripţie şi aprecierea momentului de la care acesta începe a curge.

Pe fond, Curtea subliniază că răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceştia au cauzat ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), condiţii care capătă în această situaţie unele conotaţii speciale.

Astfel, faptele ilicite trebuie să aparţină persoanelor desemnate în organele de conducere ale societăţii debitoare, să se regăsească în rândul celor enumerate în dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 şi să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.

Lichidatorul a susţinut aplicarea dispoziţiilor art. 138 lit. a), d) şi e) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textele de lege menţionate mai sus nu se regăsesc în cauză, contrar celor reţinute de judecătorul sindic.

Astfel, potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic putea dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă, prin aceea că ar fi ţinut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

În ceea ce priveşte criticile lichidatorului cu privire la modalitatea de ţinere a contabilităţii, Curtea apreciază că neîndeplinirea obligaţiei de a depunere a bilanţurilor contabile sau a declaraţiilor privind obligaţiile de plată către bugetul de stat nu pot fi asimilate neîndeplinirii obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea şi nu sunt de natură să determine apariţia insolvenţei, pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, aceste fapte constituind o contravenţie în conformitate cu dispoziţiile legii contabilităţii, sancţionată ca atare.

Totodată, aspectele invocate de reclamant ce ţin în esenţă de  dezinteresul şi managementul defectuos, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză  de tragere a răspunderii neregăsindu-se printre cele prevăzute de art.138 din lege.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 138 lit. a) şi e) din lege, reclamantul ar fi trebuit să dovedească, în concret, că pârâţii au deturnat sau ascuns parte din activul societăţii, simpla neidentificare faptică a unor active evidenţiate scriptic în situaţiile financiare neantrenând răspunderea foştilor administratori.

Din perspectiva actului de înstrăinare al unui imobil autentificat sub nr. 1170/10.06.2009, constatăm că efectele sale frauduloase au putut fi deja înlăturate prin anularea actului în temeiul art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, iar bunul s-a întors în patrimoniul societăţii, nemaiputându-se reţine o deturnare a acestui bun.

Pe de altă parte, neprezentarea tuturor documentelor contabile prevăzute de art. 28 din lege, din care extrage prezumţia neţinerii unei contabilităţi în condiţiile legii şi a deturnării bunurilor, nu ar putea ab initio atrage intrarea societăţii debitoare în insolvenţă fiind vorba de o faptă ce ar fi avut loc după deschiderea dosarului de insolvenţă.

Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăţi supuse procedurii colective, lichidatorul ar fi trebuit să dovedească atât săvârşirea de către fiecare intimat a faptelor reclamate, cât şi legătura de cauzalitate dintre acestea şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, în mod concret şi nu doar prin simple afirmaţii şi prezumţii, cerinţă nerealizată în cauză.

Simplele aserţiuni ale reclamantului lichidator, nesusţinute de nici o probă, nu erau suficiente pentru ca instanţa să angajeze răspunderea patrimonială a pârâţilor, deoarece reclamantului îi revenea sarcina de a-şi dovedi afirmaţiile, în condiţiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrăgea automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Prin urmare, apreciind că nu se putea reţine în sarcina intimaţilor săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a), d) şi e) din Legea nr. 85/2006, Curtea  a constatat întemeiat recursul, conform art. 304 pct. 9 C.p.civ., şi l-a admis.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312(1) şi (3) C.p.civ., a modificat în tot sentinţa atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de antrenare a răspunderii foştilor administratori.

În ceea ce priveşte cererea recurenţilor de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 274 C.p.civ. nu sunt incidente în cauză deoarece lichidatorul nu a acţionat în nume propriu, cu antrenarea intereselor şi patrimoniului propriu, ci în baza atribuţiilor legale recunoscute după desemnarea sa în cauză.

Domenii speta

Spete similare