Actiune în revendicare imobiliara. Lipsa calitatii de proprietar. Teren aferent celei de-a doua locuinte a vânzatorului preluata de stat în temeiul Legii nr. 4/1973. Actiune în constatarea vânzarii/cumpararii unui imobil (casa si teren) proportionala...

Conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localitatilor urbane si rurale se putea face numai prin mostenire legala, fiind interzisa înstrainarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrainare a constructiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despagubiri stabilita potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973; dobânditorul constructiei primea din partea statului în folosinta pe durata existentei constructiei, terenul necesar folosirii normale a acesteia.

Cumparatorii constructiei au dobândit numai un drept de folosinta asupra terenului de 140 m.p., teren care ulterior anului 1990, în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost atribuit în proprietate reclamantului, în calitate de proprietar al constructiei, prin Ordinul Prefectului nr. 196 din 18 mai 2001.

Legea nr. 58/1974

Legea nr. 4/1973

Art. 490 Cod civil

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO

Prin cererea înregistrata sub nr. 4823/118/2009 pe rolul Judecatoriei Constanta, reclamantul B.G. a chemat în judecata pe pârâtii Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta, solicitând instantei ca prin hotarârea ce se va pronunta sa oblige pârâtii sa îi lase în deplina proprietate si posesie imobilul situat în Constanta, strada D. nr. 43, compus din teren în suprafata de 122 m.p.

În motivarea cererii, reclamantul a aratat ca prin sentinta civila nr. 2529 din 20.04.1980 pronuntata de Judecatoria Constanta în dosar nr. 2613/1981 s-a constatat ca numitii B.G. si B.E. sunt proprietarii imobilului situat în Constanta, strada D. nr. 43, compus din teren în suprafata de 262 m.p. Ulterior, prin decizia nr. 15/17.01.1981 emisa de Consiliul Popular al Judetului Constanta, cota indiviza de 120 m.p. din imobilul mentionat a trecut în proprietatea statului.

Reclamantul a mai sustinut ca prin actul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 766/4.05.1999 a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanta, strada D. nr. 43, compus din constructie si dreptul de folosinta asupra terenului de 140 m.p., cu privire la care a fost emis Ordinului Prefectului nr. 196/16.05.2001 de atribuire în proprietate.

A învederat, de asemenea, reclamantul ca în conditiile în care autorii sai au fost proprietarii terenului de 262 m.p., din care doar 140 m.p. au fost restituiti, se impune ca si pentru diferenta de 120 m.p. sa se dispuna în acelasi mod.

La cerere au fost anexate, în copie, înscrisuri: contract de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 659/20.04.1999, Ordin Prefect nr. 196/16.05.2001, sentinta civila nr. 2529/20.04.1980 pronuntata de Judecatoria Constanta în dosar nr. 2613/1981, Decizia nr. 15/17.01.1981 emisa de Consiliul Popular al Judetului Constanta.

Pârâtii, legal citati, nu au formulat întâmpinare, însa la termenul din data de 29.01.2010, acestia au invocat exceptia de necompetenta materiala a Tribunalului Constanta.

Prin sentinta civila nr. 91/2010, Tribunalul Constanta a admis exceptia de necompetenta materiala si a declinat competenta de solutionare a cauzei, în favoarea Judecatoriei Constanta.

La Judecatoria Constanta, cauza a fost înregistrata sub acelasi nr. 4823/118/2009.

Prin cererea depusa în sedinta din data de 25.05.2010, reclamantul si-a completat actiunea, solicitând ca în situatia în care nu este posibila restituirea în natura, sa fie obligati pârâtii la plata despagubirilor pentru imobilul revendicat.

În sedinta din data de 25.01.2011, instanta a invocat, din oficiu, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului, exceptia care, în sedinta din data de 22.02.2011, a fost unita cu fondul cauzei.

În cauza, au fost încuviintate si administrate proba cu înscrisuri si proba cu expertiza tehnica imobiliara.

Prin sentinta civila nr. 4191/1.03.2011 Judecatoria Constanta a admis în parte actiunea formulata de reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâtii Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta prin Primar si Primarul Municipiului Constanta si a obligat pârâtii la plata sumei de 180.480 lei, reprezentând despagubiri pentru imobilul revendicat – teren în suprafata de 122 m.p. situat în Constanta, strada Dobrogei nr. 43. A fost respinsa cererea de restituire în natura a acestui teren.

Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta de fond a retinut în esenta ca prin sentinta civila nr. 2529/20.04.1981 pronuntata de Judecatoria Constanta în dosar nr. 2613/1981, s-a constatat ca autorii reclamantului, defunctii B.G. si B.E., au dobândit de la numitii B.S. si B.I., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanta, strada D. nr. 43, terenul aferent trecând în proprietatea statului, teren care asa cum reiese din considerentele sentintei era în suprafata totala de 262 m.p.

Potrivit deciziei nr. 15/1981, imobilul situat în Constanta, strada D. nr. 43 A, compus din constructii si terenul aferent în suprafata indiviza de 120 m.p., ce face parte din suprafata totala de 262 m.p., a trecut în proprietatea statului, iar ulterior, asa cum atesta contractul de vânzare-cumparare nr. 99224 din 1998, acest imobil  a fost atribuit numitei S.M.

Prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 766/1999, B.G. si B.E. au înstrainat reclamantului suprafata de teren de 140 m.p., situata în Constanta, strada D. nr. 43, care ulterior a fost atribuita reclamantului în proprietate prin Ordinul nr. 196/2001 emis de Prefectul Judetului Constanta, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Potrivit raportului de expertiza întocmit în cauza, terenul revendicat de reclamant, în suprafata de 120 m.p., nu se mai afla în proprietatea pârâtilor, ci se afla în proprietatea numitei S.M. care l-a dobândit de la pârâti în temeiul contractului de vânzare-cumparare nr. 99224/1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În acord cu jurisprudenta C.E.D.O., instanta a retinut ca titlul de proprietate al subdobânditorului de buna-credinta (S.M.), contractul de vânzare-cumparare nr. 99224/1998 constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, neputând astfel ca bunul revendicat, ce face obiectul acestui titlu, sa fie restituit în natura: „Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproportionate (…), astfel încât persoanele care si-au dobândit bunurile sa nu fie aduse în situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri” (Cauza Pincova si Pinca c. Republica Ceha, Cauza Raicu c. România).

A considera ca dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta sa poata fi restituit în natura fostului proprietar, ar însemna sa se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietatii sa creeze noi prejudicii, disproportionate, în sarcina dobânditorului actual.

Asadar, cum bunul nu poate fi restituit în natura (în baza considerentelor aratate anterior), în raport de jurisprudenta Curtii Europene prin care s-a retinut, în mod constant, ca exista în cadrul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, un drept intrinsec la indemnizatie în cadrul privarii de proprietate, atunci când despagubirea este necesara în vederea respectarii proportionalitatii între ingerinta în dreptul individual si utilitatea publica, reclamantul este îndreptatit la despagubiri pentru privarea sa de proprietate, în absenta acestui drept, art. 1 nu poate asigura decât o protectie iluzorie si ineficienta a dreptului de proprietate.

Asa cum atesta raportul de expertiza întocmit în cauza, necontestat de parti, valoarea de circulatie a terenului revendicat de reclamant este de 180.480 lei.

Prin urmare, fiind încalcat dreptul de proprietate al reclamantului prin actul de  preluare al terenului în litigiu, iar acesta nemaiputând fi restituit în natura, pentru înlaturarea consecintelor acestei încalcari, tocmai prin restabilirea, pe cât posibil, a situatiei anterioare, instanta apreciaza ca se impune obligarea pârâtilor la plata catre reclamant a sumei de 180.480 lei, reprezentând valoarea de circulatie a terenului revendicat.

Hotarârea judecatoreasca a fost atacata cu apel, în termen legal, de catre pârâtii Municipiul Constanta prin Primar, Primarul Municipiului Constanta si Consiliul Local al Municipiului Constanta care au criticat solutia instantei de fond pentru nelegalitate si netemeinicie sub urmatoarele aspecte:

Instanta de fond, desi tinuta de cererea cu care a fost învestita, respectiv revendicare imobiliara, a depasit limitele investirii si, respingând cererea în revendicare – obligarea pârâtilor la a lasa în proprietate si posesie imobilul revendicat – uziteaza dispozitiile Legii nr. 10/2001 în sensul ca dispune obligarea pârâtilor la plata de despagubiri pentru imobil, or, dispozitiile Legii nr. 10/2001 ar fi atras competenta Tribunalului Constanta.

De altfel, reclamantul nu si-a întemeiat actiunea pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, nu a facut dovada ca imobilul i-a fost preluat în mod abuziv de catre stat si nici dovada ca ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10; prin prezenta actiune a dorit sa eludeze dispozitiile Legii nr. 10/2001, iar instanta de judecata, pentru a admite actiunea a facut o compilatie a reglementarilor legii speciale si a dreptului comun, ceea ce este inadmisibil.

Actiunea reclamantului este inadmisibila, sustin pârâtii, în acest sens fiind si  Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

Chiar în situatia în care s-ar aprecia ca cererea ar fi o simpla actiune în revendicare imobiliara, sustin pârâtii, aceasta nu este întemeiata întrucât titlul lor este valabil, neanulat si, în consecinta, nu sunt posesori neproprietari ai imobilului.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare pe calea careia a solicitat respingerea apelului ca nefondat sustinând ca solutia instantei de fond este în acord cu jurisprudenta Curtii Europene care a retinut în mod constant, ca exista în cadrul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie un drept intrinsec la indemnizatie în cadrul privarii de proprietate, atunci când despagubirea este necesara în vederea respectarii proportionalitatii între ingerinta în dreptul individual si utilitatea publica.

Prin decizia civila nr. 474/23.09.2011 Tribunalul Constanta a admis apelul pârâtilor si a schimbat în parte sentinta apelata, în sensul respingerii actiunii în revendicare, ca nefondata.

Au fost mentinute dispozitiile referitoare la calitatea procesuala a reclamantului. 

A fost obligat intimatul reclamant la plata sumei de 300 lei catre apelanti, cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de apel a retinut ca în mod gresit Judecatoria Constanta a retinut ca reclamantul este îndreptatit sa primeasca despagubiri pentru terenul în suprafata de 120 m.p., în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., întrucât în speta nu s-a facut dovada dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la terenul în litigiu.

Reclamantul este proprietar numai al terenului învecinat în suprafata de 140 m.p. în temeiul Ordinului Prefectului nr. 196/18.05.2001 emis conform Legii nr. 18/1991 si al constructiilor existente pe teren, constructii dobândite în temeiul contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 659/20.04.1999 încheiat cu parintii sai.

În ceea ce priveste terenul în suprafata de 120 m.p. situat în Constanta, strada D. nr. 43 A, acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 4/1973 ca teren aferent celei de-a doua locuinte aflata în proprietatea numitului B.S. si preluata de stat prin Decizia nr. 15/17.01.1981 a Biroului Permanent al Consiliului Popular al Judetului Constanta, titlu a carei nevalabilitate nu s-a contestat.

S-a mai retinut ca reclamantul nu a facut nici dovada faptului ca a urmat procedura Legii nr. 10/2001, actiunea sa în revendicare fiind promovata dupa adoptarea acestei legi.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.G., care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.

A sustinut recurentul ca terenul în suprafata de 120 m.p. revendicat în prezenta cauza a fost preluat abuziv din proprietatea autorilor sai B.G. si B.E., care la rândul lor l-au dobândit prin sentinta civila nr. 2529 din 20.04.1981 pronuntata de Judecatoria Constanta, hotarâre prin care s-a constatat intervenita vânzarea-cumpararea imobilului situat în Constanta, strada D. nr. 43 între vânzatorii promitenti B.S. si B.I. si cumparatorii B.G. si B.E.

Recurentul sustine ca în mod gresit instanta de apel a statuat ca reclamantul nu a facut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, cât si caracterul abuziv al preluarii bunului de catre stat, în conditiile în care Decizia nr. 15/17.01.1981 a Biroului Permanent al Consiliului Popular al Judetului Constanta nu a fost anulata.

În realitate, titlul de proprietate al reclamantului îl constituie sentinta civila nr. 2529/20.04.1981 pronuntata de Judecatoria Constanta prin care autorii sai, defunctii B.G. si E., au dobândit de la numitii B.S. si B.I. dreptul de proprietate asupra imobilului din Constanta, strada D. nr. 43, imobil ce se compunea dintr-o constructie si terenul aferent de 262 m.p., terenul trecând integral la stat.

Hotarârea Tribunalului Constanta este în egala masura criticabila si pentru faptul ca în considerentele sale instanta a retinut aspecte pe care apelantii nu le-au indicat, respectiv faptul ca reclamantul a promovat o actiune în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în schimb nu a analizat incidenta în speta a dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Analizând legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta în raport de criticile reclamantului, se constata ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:

Actiunea în revendicare imobiliara constituie acea actiune reala prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului sau, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Altfel spus, actiunea în revendicare este actiunea prin care o persoana cere în justitie sa i se recunoasca dreptul sau de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedata. Pentru a triumfa într-o astfel de actiune reclamantul trebuie sa faca dovada dreptului sau de proprietate asupra bunului de care a fost deposedat, cât si caracterul abuziv al deposedarii.

În cauza se constata ca instanta de apel a retinut în mod judicios ca nici reclamantul si nici parintii sai  B.G. si B.E. nu au fost niciodata proprietarii terenului în suprafata de 120 m.p. situat în prezent la adresa din Constanta, strada D. nr. 43 A.

Prin sentinta civila nr. 2529/20.04.1981, pronuntata de Judecatoria Constanta în dosarul civil nr. 2613/1981, s-a constatat intervenita vânzarea-cumpararea imobilului-constructie situata în Constanta, strada D. nr. 43, terenul aferent acesteia în suprafata de 140 m.p. ce facuse parte dintr-un lot mai mare de teren de 262 m.p., proprietatea promitentilor vânzatori B.S. si B.I. trecând în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58 din 1974.

Întrucât hotarârea judecatoreasca ce tine loc de act de vânzare-cumparare pentru autorii reclamantului B.G. si B.E. (beneficiari ai promisiunii de vânzare-cumparare) a fost pronuntata sub imperiul Legii nr. 58 din 1974, s-a constatat transmis din patrimoniul promitentilor vânzatori B.S. si B.I. catre cumparatorii B., numai dreptul de proprietate cu privire la constructie, terenul de 140 m.p. fiind trecut în proprietatea statului, conform art. 30 din actul normativ mai sus mentionat.

Astfel, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localitatilor urbane si rurale se putea face numai prin mostenire legala, fiind interzisa înstrainarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrainare a constructiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despagubiri stabilita potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973; dobânditorul constructiei primea din partea statului în folosinta pe durata existentei constructiei, terenul necesar folosirii normale a acesteia.

Prin urmare, în temeiul sentintei civile nr. 2529/1981 pronuntata de Judecatoria Constanta, ca urmare a promovarii actiunii de constatare a vânzarii-cumpararii, sub imperiul Legii nr. 58/1974, s-a transmis parintilor reclamantului numai constructia situata la adresa din Constanta, strada D. nr. 43, iar terenul de 140 m.p. a trecut direct din proprietatea vânzatorilor B.S. si I. în proprietatea Statului Român, conform art. 30 din actul normativ invocat.

Cumparatorii constructiei au dobândit numai un drept de folosinta asupra terenului de 140 m.p., teren care ulterior anului 1990, în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost atribuit în proprietate reclamantului, în calitate de proprietar al constructiei, prin Ordinul Prefectului nr. 196 din 18 mai 2001.

În ceea ce priveste suprafata de teren revendicata de 120 m.p. situata în prezent la adresa din Constanta, strada D. nr. 43 A si care a constituit parte din terenul de 262 m.p., fosta proprietate a numitilor B.S. si B.I., Curtea constata ca niciodata nu a fost transmisa în proprietate autorilor reclamantului sau a reclamantului, acest teren fiind preluat de stat anterior pronuntarii sentintei civile nr. 2529/1981 a Judecatoriei Constanta, ca teren aferent celei de-a doua locuinte proprietatea familiei B., preluata de stat în temeiul Legii nr. 4/1973.

Conform dispozitiilor art. 52 din Legea nr. 4/1973, „Persoanele prevazute la art. 5 care dobândesc o a doua locuinta prin mostenire, donatie, ca urmare a casatoriei, sau pe alte cai, sunt obligate sa înstraineze una dintre acestea în termen de un an de la dobândire.

În cazul în care nu se îndeplineste obligatia prevazuta în alineatul precedent, una dintre cele doua locuinte va fi trecuta în proprietatea statului prin Decizia Comitetului executiv al Consiliului Popular judetean (…) cu plata unei despagubiri (…)”.

Prin Decizia nr. 15/17.01.1981 emisa de fostul Consiliu Popular al Judetului Constanta s-a trecut în proprietatea statului constructia de 67,88 m.p. si terenul aferent de 120 m.p., ce facea parte din suprafata totala de 262 m.p. situat la adresa din Constanta, strada D. nr. 43, reprezentând cea de-a doua locuinta a lui B.S., fostul proprietar fiind despagubit pentru constructie, conform art. 56 din Legea nr. 4/1973.

Imobilul preluat de stat în temeiul Legii nr. 4/1973, compus din constructie în suprafata de 67,88 m.p. si teren aferent de 120 m.p. a primit o noua adresa – Constanta, strada D. nr. 43 A – constructia fiind înstrainata în temeiul Legii nr. 112/1995 chiriasei S.M. în baza contractului de vânzare-cumparare nr. 99224/1998, aceasta din urma având vocatie si la dobândirea terenului aferent de 120 m.p., conform art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Prin urmare, se constata ca în mod judicios Tribunalul Constanta a retinut ca terenul în suprafata de 120 m.p. aferent locuintei din Constanta, strada D. nr. 43 A, în prezent proprietatea numitei S.M., nu a fost niciodata proprietatea reclamantului B.G. sau a parintilor sai B.G. si B.E., terenul fiind preluat direct din patrimoniul fostului proprietar B.S., în patrimoniul statului, conform Legii nr. 4/1973 la data de 17 ianuarie 1981, situatie în care singurele persoane îndreptatite sa solicite masuri reparatorii pentru acest teren fiind fostii proprietari B.S. si I. sau mostenitorii lor. De altfel, în apel, pârâtii au aratat în mod expres ca mostenitorii familiei B. au formulat notificare pentru acest teren, conform Legii nr. 10/2001, notificare aflata în curs de solutionare.

Cum actiunea în revendicare poate fi exercitata numai de catre titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, iar reclamantul nu a fost niciodata proprietarul terenului de 120 m.p., ce a reprezentat teren aferent al constructiei învecinate, preluata de stat în temeiul Legii nr. 4/1973 de la proprietarii de drept – familia B.S. si I. – în mod judicios, Tribunalul Constanta a retinut ca, în speta, nu sunt incidente dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Este real faptul ca în jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut constant ca exista în cadrul art. 1 din Protocolul 1 la Conventie un drept intrinsec la indemnizatie în cadrul privarii de proprietate, atunci când despagubirea este necesara în vederea respectarii proportionalitatii între ingerinta în „dreptul individual” si „utilitatea publica”, dar în speta cel ce pretinde acordarea de despagubiri pentru un imobil aflat în prezent în proprietatea statului – terenul de 120 m.p. – nu a fost niciodata proprietarul terenului, bunul nefiind preluat abuziv din patrimoniul sau.

C.E.D.O. a subliniat ca art. 1 din Protocolul 1 la Conventie nu impune statelor semnatare o obligatie de restituire a bunurilor preluate în perioada regimului comunist, dar atunci când un stat contractant, dupa ratificarea Conventiei adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislatie poate fi considerata ca generând un drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., pentru persoanele care îndeplinesc conditiile legale de restituire (cauza Vlase contra României, cererea nr. 7995/2001, hotarârea din 9.12.2008).

Ori, în speta, asa cum am aratat pe larg în considerentele deciziei, se retine ca reclamantul nu a avut niciodata calitatea de proprietar al terenului în litigiu, situatie în care acesta nu este îndreptatit la masuri reparatorii pentru teren, în natura sau prin echivalent banesc, astfel cum a solicitat, hotarârea primei instante fiind pronuntata cu încalcarea dispozitiilor art. 480 Cod civil si a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

În ceea ce priveste criticile recurentului reclamant în sensul ca instanta de apel s-a pronuntat, în apel, asupra unor elemente noi, neinvocate de apelanti, Curtea constata ca aceasta sunt nefondate, apelantii pârâti invocând în motivele de apel atât lipsa calitatii reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu, cât si faptul ca pentru repararea prejudiciilor suferite de fostii proprietari prin deposedare abuziva în perioada regimului comunist, statul a adoptat o legislatie speciala – Legea nr. 10/2001, procedura reglementata de aceasta lege aplicându-se cu prioritate în raport de actiunea în revendicare de drept comun, întemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil, iar reclamantul nu a urmat aceasta procedura.

Se retine însa ca instanta de apel nu a solutionat actiunea reclamantului pe exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare promovata de reclamant si întemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil în raport cu dispozitiile Legii nr. 10/2001, ci a analizat pe fond legalitatea si temeinicia hotarârii Judecatoriei Constanta, statuând în mod judicios ca actiunea în revendicare este nefondata, întrucât terenul revendicat nu a fost proprietatea reclamantului sau a parintilor sai, iar reclamantul nu a fost privat nelegal de acest bun.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedura civila, se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

În ceea ce priveste cererea intimatilor pârâti de acordare a cheltuielilor de judecata, Curtea urmeaza sa o respinga, întrucât înscrisurile pe care se întemeiaza – delegatia de avocat si chitanta onorariu de avocat – au fost depuse la dosar dupa închiderea dezbaterilor asupra fondului recursului si ramânerea în pronuntare asupra cauzei, o solutie contrara nefiind conforma cu exigentele unui proces echitabil conform art. 6 din C.E.D.O.

Se constata ca, la momentul solutionarii recursului, la dosarul cauzei nu fusese depusa nicio delegatie de reprezentare prin avocat a intimatilor pârâti si nici chitanta de plata a onorariului de avocat, iar cererea intimatilor pârâti de acordare a cheltuielilor de judecata în recurs nu a facut obiectul dezbaterilor partilor, fiind depusa dupa ramânerea în pronuntare a cauzei, dar mai înainte de sfârsitul sedintei de judecata.

Mentionam faptul ca la dosar nu a fost depusa nicio cerere de lasare a cauzei la sfârsitul sedintei de judecata din partea intimatilor pârâti si nici nu fusese depusa vreo delegatie de avocat, cauza fiind solutionata la ordine, dupa amânari.

Nimic nu împiedica însa intimatii pârâti, care au triumfat în recurs, sa solicite pe cale separata obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecata efectuate în recurs.

Domenii speta

Spete similare