Scutire de la plata impozitului asupra vehiculului ce a făcut obiectul contractului de leasing reziliat.

. Impozite şi taxe

Scutire de la plata impozitului asupra vehiculului ce a făcut obiectul contractului de leasing reziliat.

Doar dispoziţiile codului fiscal pot reglementa atât modul în care sunt stabilite impozitele, cat si contribuabilii care trebuie sa plătească impozitele si taxele, modul de calcul al acestora si scutirile de la plata impozitelor si taxelor, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 1 din codul fiscal si apoi la art. 261 si 262 din acelaşi cod. Prin urmare nu se poate retine susţinerea potrivit căreia în baza unei prevederi din Hotărârea de Guvern nr. 44/2004 este scutită de la plata impozitului pe mijlocul de transport prevăzut de art. 261 din Codul fiscal. 

Reţinând dispoziţiile art. 261 alin. 4 şi art. 262 din Codul fiscal, în mod corect instanţa de fond a reţinut că recurenta-reclamantă nu este scutită de la plata impozitului asupra vehiculului ce a făcut obiectul contractului de leasing reziliat, neîncadrându-se în scutirile reglementate de art. 262 din Codul fiscal, dar şi că dispoziţiile art. 106 din Hotărârea de Guvern nr. 44/2004 sunt aplicabile numai în măsura în care reclamanta s-ar încadra în scutirile reglementate de Codul fiscal.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A VIII-A  CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL, DECIZIA CIVILĂ NR. 340/28.01.2013)

Prin sentinţa civilă nr. 2461/05.06.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX-a Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 34201/3/2011 a fost respinsă, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A. L. I. SA în contradictoriu cu pârâtul C. L. S. 1 Bucureşti – DGITLS 1 Bucureşti, având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. 1261533/13.01.2011; anularea Dispoziţiei nr.1285421/24.03.2011 privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere; restituirea sumei de 2.445 lei stabilită în sarcina reclamantei prin decizia de impunere; cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, Tribunalul a reţinut că pârâta DGITLS 1 a emis decizia de impunere nr. 1261533/13.01.2011 (fila 12) prin care a stabilit in sarcina reclamantei impozitul asupra mijlocului de transport cu masa totală autorizată de peste 12 tone, respectiv pentru vehiculul marca Iveco, la suma de 2445 lei pentru perioada 30.09.2009 - 30.09.2011. Reclamanta a contestat decizia (contestaţie nr.1285421/11.02.2011), iar prin dispoziţia nr.1285421/24.03.2011 contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată (fila 8).

Împotriva acesteia, reclamanta a introdus prezenta cerere de chemare in judecată prin care a contestat dispoziţia pronunţată in soluţionarea contestaţiilor şi, implicit decizia de impunere in ceea ce priveşte temeiul de drept avut in vedere de organul fiscal la stabilirea impozitului.

In ceea ce priveşte situaţia juridica a vehiculului, tribunalul reţine că acesta a făcut obiectul contractului de leasing financiar nr. 071029AA05 încheiat în calitate de finanţator cu S.C.K. I. C. I. S.R.L. şi întrucât utilizatorul a acumulat debite restante, contractul a fost reziliat, astfel cum rezultă din notificarea din data de 23.06.2009  (fila 18) şi vehiculul a fost predat reclamantei la această dată, după care vehiculul a fost înregistrat in contabilitate ca şi stoc de marfă, astfel cum rezultă din declaraţia fiscală dată de reclamantă şi din fisa de cont 371 (fila 42).

De asemenea, tribunalul reţine că reclamanta este o societate comercială care are ca obiect principal de activitate leasingul financiar (cod CAEN 6491), iar ca obiect secundar comerţ cu autovehicule (coduri CAEN 4511 şi 4519), astfel cum rezultă din certificatul constatator de la fila 14. Faţă de această situaţie de fapt, reclamanta a invocat incidente prevederilor pct.106 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004, in timp ce pârâta se raportează la dispoziţiile pct.122 al.5-7 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004.

In drept, tribunalul are in vedere dispoziţiile art.261 din Legea nr.571/2003, care reglementează impozitul pe mijloacele de transport astfel „Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport, cu excepţia cazurilor în care în prezentul capitol se prevede altfel. (2) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozitul pe mijloacele de transport, se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ - teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz. (3) În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează de locatar. (4) În cazul în care contractul de leasing încetează altfel decât prin ajungerea la scadenţă, impozitul pe mijlocul de transport este datorat de locator”.

In consecinţa, art.261 din Legea nr.571/2003 stabileşte, ca regulă generală, impozitarea mijloacelor de transport care trebuie înmatriculate, iar la pct.94 al.2 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004 se defineşte sintagma „mijloc de transport care trebuie înmatriculat”, in sensul că se referă  al orice mijloc de transport, proprietate a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice, şi care, potrivit legii, face obiectul înmatriculării”. De asemenea, acest text de lege stabileşte şi obligaţia de a achita impozit pentru mijloacele de transport care a făcut obiectul unui contract de leasing financiar in sensul că la încetarea contractului altfel decât prin ajungerea la scadenţă, impozitul pe mijlocul de transport este datorat de locator.

Excepţiile de la regula generală de impozitare sunt prevăzute in art.262 din Legea nr.571/2003, care prevede scutirile aplicabile astfel: ”Impozitul pe mijloacele de transport nu se aplică pentru: a) autoturismele, motocicletele cu ataş şi motociclurile care aparţin persoanelor cu handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului acestora; b) navele fluviale de pasageri, bărcile şi lutrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei; c) mijloacele de transport ale instituţiilor publice; d) mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de transport este stabilit în condiţii de transport public; e) vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare”.

 Vehiculul aflat in proprietate reclamantei nu se încadrează in nici unul dintre cazurile limitativ prevăzute de art.262 din Legea nr.571/2003, astfel că nu se poate aprecia că beneficiază de scutire la plata impozitului in condiţiile in care impozitul se stabileşte exclusiv prin Codul fiscal (Legea nr.571/2003 - art.1 al.1- „Prezentul cod stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora”).

Invocarea de către reclamanta a prevederilor pct.106 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004 trebuie analizată in concordanţă cu normele de tehnică legislativă in sensul că Hotărârea de Guvern nr.44/2004 (pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003) explică modul in care trebuie interpretate şi aplicate dispoziţiile Legii nr.571/2003. Astfel, pct.106 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004 prevede „Contribuabilii care au ca obiect al activităţii producţia şi/sau comerţul cu mijloace de transport nu datorează taxa prevăzută la cap. IV al titlului IX din Codul fiscal pentru acele mijloace de transport înregistrate în contabilitate ca stocuri” şi reprezintă o normă de aplicare a art.262 din Legea nr.571/2003 care reglementează scutirile de la plata impozitului pe mijloacele de transport şi, in consecinţă, pot fi avute in vedere prevederile pct.106 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004 numai in situaţia in care reclamanta se încadrează in una dintre situaţiile limitativ prevăzute de art.262 din Legea nr.571/2003.

Normele metodologice, respectiv pct.96 - 106 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004, explică fiecare dintre cele 5 situaţii exceptate de la plata impozitului reglementate de art.262 din Legea nr.571/2003, iar prevederile de la pct.106 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004 au fost introduse după reglementarea situaţiei mijloacelor de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, astfel că aceste norme se referă la astfel de mijloace la transport sau cel mult pot fi interpretate ca referindu-se la cele prevăzute la art.262 lit. a-d din Legea nr.571/2003.

Faţă de aceste prevederi legale, tribunalul apreciază ca numai in cazul in care reclamanta ar fi probat ca se află in una dintre cele 5 situaţii limitativ prevăzute de art.262 din Legea nr.571/2003 pentru scutirea de plata impozitului, ar fi beneficiat de dispoziţiile pct.106 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004. Aceasta norma metodologica nu poate fi invocată separat de textul de lege in virtutea căruia a fost concepută, astfel ca nu orice contribuabil care are ca obiect al activităţii producţia şi/sau comerţul cu mijloace de transport beneficiază de scutirea de impozit pentru acele mijloace de transport care sunt înregistrate în contabilitate ca stocuri. O astfel de înregistrare in contabilitate este lipsită de semnificaţie juridică din punct de vedere fiscal dacă norma de bază, Legea nr.571/2003, nu prevede scutire la plata impozitului.

 In consecinţă, tribunalul apreciază că cererea de chemare in judecată este neîntemeiată, reclamanta având obligaţia de a achita impozitul stabilit prin decizia de impunere nr. 1261533/13.01.2011.

De asemenea, tribunalul apreciază că prevederile pct.122 al.5-7 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004 nu au incidenţă directă in cauză in condiţiile in care acestea reprezintă norme de aplicare ale art.264 din Legea nr.571/2003 privind dobândiri şi transferuri ale mijloacelor de transport, ceea ce nu este cazul in prezenta speţă întrucât vehiculul a fost in permanenţă in proprietatea reclamantei, aceasta transmiţând numai folosinţa, cu efect direct asupra plătitorului impozitului (locatarul in cazul derulării contractului de leasing). In plus, prevederile pct.122 al.5-7 din Hotărârea de Guvern nr.44/2004 se referă in mod expres la înmatricularea autovehiculelor dobândite prin acte juridice între vii, iar reclamanta nu a recurs la o astfel de dobândire (şi nici nu a înstrăinat vehiculul in sensul acestor prevederi legale).

Faţă de toate aceste argumente, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare in judecată şi a menţinut actele administrativ-fiscale contestate.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs reclamanta SC A. L. I. SA solicitând modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii.

În cuprinsul recursului, reclamanta arată că hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu aplicarea greşită a pct. 106 din Normele de aplicare a art. 262 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

În acest sens precizează că art. 262 din Legea nr. 571/2003 reglementează scutirile de la plata impozitului pe mijloacele de transport pentru anumite categorii de mijloace de transport şi pentru anumite categorii de deţinători ale acestor mijloace de transport.

Scutirea reglementată de art. 262 din Legea nr. 571/2003 priveşte întreaga perioadă în care mijlocul de transport se află în proprietatea persoanei juridice şi se află într-una dintre situaţiile limitativ enumerate în textul sus menţionat. În consecinţă, potrivit textului, impozitul pe mijloacele de transport nu se aplică pentru orice vehicul care se află într-una dintre situaţiile de la literele a) - e).

Pe de altă parte, pct. 106 din Normele de aplicare a art. 262 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, dispune că: „106. Contribuabilii care au ca obiect al activităţii producţia si/sau comerţul cu mijloace de transport nu datorează taxa prevăzuta la cap. XV al titlului IX din Codul fiscal pentru acele mijloace de transport înregistrate in contabilitate ca stocuri."

Această prevedere nu reprezintă o scutire de la plata impozitului, aşa cum este reglementată de art. 262 din Legea nr. 571/2003, ci este o măsură (conform căreia nu se datorează taxa prevăzuta la cap. IV al titlului IX din Codul fiscal) aplicată pe o perioadă limitată de timp (numai pe perioada în care bunul este înregistrat în contabilitate ca stoc) acelor contribuabili care produc sau comercializează mijloace de transport.

Din analiza celor două texte, respectiv art. 262 din Legea nr. 571/2003 şi pct. 106 din Normele de aplicare a art. 262 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, rezultă fără dubiu că legiuitorul nu a statuat că acei contribuabili care au ca obiect al activităţii producţia şi/sau comerţul cu mijloace de transport sunt scutiţi de plata impozitului, ci că aceştia nu datorează o perioadă determinată de timp taxa prevăzută la cap. IV al titlului IX din Codul fiscal pentru acele mijloace de transport înregistrate în contabilitate ca stocuri (mai precis pe perioada în care mijloacele de transport sunt înregistrate în contabilitate ca stocuri). Rezultă că în intervalele de timp în care mijloacele de transport nu sunt înregistrate în contabilitate ca stocuri, contribuabilii în cauză datorează impozitul, deci aceştia nu sunt scutiţi de la plata impozitului.

În acest context, hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu aplicarea greşită a pct. 106 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, instanţa de fond aplicând total eronat şi două reguli de bază ale interpretării legii civile cu privire la textul menţionat, respectiv: Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem şi Legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei şi nu în sensul neaplicării ei.

În consecinţă, prin art. 106 din Normele de aplicare a art. 262 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, legiuitorul a scos din sfera celor care datorează impozit pe mijloacele de transport pe toţi contribuabilii care au ca obiect producţia sau comerţul cu mijloace de transport pentru mijloacele de transport înregistrate în contabilitate ca mărfuri.

Având în vedere că reclamanta are ca obiect principal de activitate leasingul financiar - cod CAEN 6491, iar ca obiect secundar de activitate comerţ cu autovehicule - codurile CAEN 4511 şi 4519, iar vehiculul pentru care s-a stabilit în sarcina acesteia plata impozitului a fost înregistrat în contabilitate ca stoc de mărfuri, rezultă că hotărârea atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu încălcarea art. 106 din Normele de aplicare a art. 262 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

În drept, recurenta reclamantă îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata pârâtă DGITLS 1 Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi în limitele prevăzute de art. 3041  Cod procedură civilă, Curtea reţine că recursul recurentei-reclamante este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de fond cu privire la aplicarea prevederilor pct. 106 din Hotărârea de Guvern nr. 44/2004 considerând că în cazul în care contractul de leasing financiar a fost reziliat şi vehiculul predat reclamantei, care l-a înregistrat ca stoc de marfă, se încadrează în scutirea de la plata impozitului pe mijlocul de transport reglementată de această prevedere.

Curtea apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că doar dispoziţiile codului fiscal pot reglementa atât modul în care sunt stabilite impozitele, cât şi contribuabilii care trebuie să plătească impozitele şi taxele, modul de calcul al acestora şi scutirile de la plata impozitelor şi taxelor, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 1 din Codul fiscal şi apoi la art. 261 si 262 din acelaşi cod.

Prin urmare nu se poate reţine susţinerea recurentei reclamante potrivit căreia în baza unei prevederi din Hotărârea de Guvern nr. 44/2004 este scutită de la plata impozitului pe mijlocul de transport prevăzut de art. 261 din Codul fiscal. 

Curtea mai reţine că în art. 261 alin. 4 din Codul fiscal este reglementată în mod expres situaţia reclamantei prevăzându-se că în cazul în care contractul de leasing încetează altfel decât prin ajungerea la termen, impozitul pe mijlocul de transport este datorat de locator, adică de reclamantă.

De asemenea, reţine şi că scutirile de la plata impozitului asupra mijloacelor de transport sunt reglementate de art. 262 Cod fiscal, printre acestea neprevăzându-se şi situaţia recurentei-reclamante.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că recurenta-reclamantă nu este scutită de la plata impozitului asupra vehiculului ce a făcut obiectul contractului de leasing reziliat, neîncadrându-se în scutirile reglementate de art. 262 din Codul fiscal şi că dispoziţiile art. 106 din Hotărârea de Guvern nr. 44/2004 sunt aplicabile numai în măsura în care reclamanta s-ar încadra în scutirile reglementate de Codul fiscal.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea reţine că  instanţa de fond a interpretat şi a aplicat in mod corect dispoziţiile legale, astfel că în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare