Insolvenţa. Îndeplinirea condiţiilor pentru admiterea cererii de atragere a răspunderii.

Hotărâre 698 din 02.04.2013


Art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare. Pentru antrenarea acestei răspunderi este necesară proba elementelor cumulative prevăzute de art. 998–999 din vechiul Cod civil. În plus, articolul 138 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcţie de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvenţă, pentru faptele anume prevăzute la literele a)-g), dar şi în condiţiile în care se dovedeşte legătura de cauzalitate dintre aceste fapte şi starea de insolvenţă a societăţii lichidate.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că dispoziţiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumţie, nici măcar relativă, reclamantul-lichidator judiciar având obligaţia de a le proba în întregime şi cumulativ, conform articolului 1169 Cod civil.

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

SENTINŢA CIVILĂ NR.698 din 02.04.2013)

Asupra cauzei civile de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă sub nr.51542/3/2010/a1, lichidatorul judiciar LLR SPRL  a chemat în judecată pe pârâta B R, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să o oblige pe aceasta la suportarea pasivului debitorului SC T V P SRL, în baza art.138 lit.a) şi d) din Legea nr.85/2006.

Prin sentinţa civilă nr.12350 din 28.11.2012 tribunalul a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de lichidatorul LRR SPRL, în contradictoriu cu pârâta B R.

Pentru a pronunţa această hotărâre judecătorul–sindic a reţinut, faţă de dispoziţiile art.138 lit.a) din legea nr.85/2006, că lichidatorul-reclamant a susţinut incidenţa acestui text de lege urmare a identificării în patrimoniul debitorului a unor active imobilizate, stocuri şi creanţe, însă  nu a indicat în concret elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.138 lit. a) din lege, ci a făcut doar afirmaţii generice privind folosirea lor în interesul pârâtei, fără a proba “folosul propriu” al pârâtei.

Mai mult, din răspunsurile primite de la organele de control fiscal rezultă că în prezent societatea debitoare nu figurează cu bunuri în patrimoniu care să nu fi fost identificate faptic de către lichidatorul judiciar, în vederea valorificării acestora în cadrul procedurii, astfel încât nu se poate reţine existenţa faptei prevăzută la art.138 lit.a) din lege.

Cu privire la dispoziţiile art.138 lit.d) din legea nr.85/2006, instanţa de fond a reţinut că nu s-a probat incidenţa acestora, condiţia impusă de legiuitor fiind ca neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolventa.

Simplul fapt că pârâta nu ar fi ţinut contabilitatea potrivit legii române, nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

În speţă, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate, nefiind dovedită săvârşirea cu vinovăţie de către  pârâtă a faptei prevăzută de lit.d) a art.138 din lege.

Pentru aceste motive judecătorul-sindic a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L L R SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC TVP SRL, acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V – a Civilă sub acelaşi număr unic.

În motivarea recursului reclamantul a arătat că hotărârea recurată este netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).

Astfel, prin probatoriul administrat s-a demonstrat atât prejudiciul produs masei credale, cât şi legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă a administratorului statutar, respectiv pârâta BR, precum şi că fapta prejudiciabilă este imputabilă acesteia.

Instanţa de fond nu a interpretat corect actele depuse la dosar, astfel că a concluzionat eronat asupra situaţiei de fapt, pronunţând prin aceasta o sentinţă netemeinică.

S-a susţinut că, din documentele depuse la dosar de către creditorii înscrişi la masa credală rezulta starea societăţii precum şi activitatea economică necorespunzătoare pe care pârâta a desfăşurat-o.

Astfel, pârâta a angajat în numele debitoarei două credite în sumă de 103.000 lei şi respectiv 169.000 EURO, credite contractate de la B SA, sumele obţinute nefiind folosite în beneficiul debitoarei, lucru demonstrat cu prisosinţă de rezultatele bilanţiere negative raportate la instituţiile fiscale.

Deşi aceste credite au fost contractate pentru desfăşurarea activităţii debitoarei, rezultă că pârâta nu a folosit sumele în scopul în care au fost luate, aspect ce rezultă din concluziile formulate în cadrul raportului întocmit în conformitate cu art.59 din legea insolvenţei.

De altfel, din tabelul obligaţiilor debitoarei rezultă că pârâta nu a folosit sumele respective nici pentru achitarea datoriilor cuvenite bugetului consolidate al statului.

În aceste condiţii, ţinând cont şi de faptul că pârâta, în calitate de asociat unic şi administrator statutar, a semnat contractele respective, rezultă că lichidatorul judiciar nu a făcut doar afirmaţii generice referitoare la folosirea creditelor în interes personal, ci a şi indicat elementele care probau faptul că pârâta a folosit creditele în propriul interes.

Din analiza economico-financiară efectuată în cadrul raportului întocmit conform art.59 din lege, rezultă că sumele încasate de la instituţiile financiare nu se regăsesc în conturile de pasiv/activ ale debitoarei, deci au fost folosite în interes propriu de către pârâtă, în calitate de unic asociat şi administrator statutar al debitoarei.

Din toate documentele aflate la dosarul cauzei rezultă că pârâta a dus o politică economică în folos propriu, din sumele contractate nedispunând achitarea obligaţiilor scadente, în special către creditorul garantat, astfel că, în mod evident, aceste fapte ale pârâtei au determinat intrarea debitoarei în procedura insolvenţei.

S-a susţinut că instanţa de fond nu a coroborat totalitatea documentelor aflate la dosarul cauzei, ci le-a analizat separat. Astfel, instanţa nu a concluzionat în niciun mod asupra documentelor depuse de către creditori, documente din care rezultă clar faptul că societatea, chiar şi în stare de insolvenţă fiind, a contractat credite şi a creat obligaţii de plată, obţinând venituri. Ţinând cont de faptul că nu au fost depuse documente primare de contabilitate, instanţa de fond ar fi trebuit să concluzioneze că administratorul debitoarei a realizat aceste manopere în propriul interes şi nu pentru relansarea activităţii debitoarei.

De asemenea, nu s-a reţinut faptul că pârâta a garantat achitarea sumelor datorate de către debitoare, în calitate de garant fidejusor, prin executarea bunurilor proprii, astfel că a cunoscut consecinţele neonorării obligaţiilor către instituţiile bancare.

Astfel, instanţa de fond nu a cercetat aceste împrejurări din analiza cărora ar fi putut stabili atât fapta culpabilă a pârâtei, prejudiciul cauzat, cât şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

De asemenea, instanţa ar fi putut constata îndeplinită şi condiţia cerută de legea speciala în sensul că, prin fapta proprie, pârâta a cauzat starea vădită de insolvenţă a debitoarei.

Din lipsa raportărilor contabile rezultă că, pentru operaţiunile de creditare nu s-au întocmit documente contabile, tocmai pentru ca pârâta să-şi poată însuşi creditele contractate, producând astfel un prejudiciu creditorilor.

Raportul de cauzalitate dintre prejudiciu, faptă şi făptuitor s-a dovedit prin acte din care rezultă că pârâta a deţinut calitatea de asociat şi administrator statutar al debitoarei, astfel că toate deciziile luate de către aceasta au servit propriului interes, fără a ţine cont de consecinţele negative asupra activităţii debitoarei.

Având în vedere aceste susţineri, recurentul a apreciat că s-a făcut dovada săvârşirii de către pârâtă a faptelor prevăzute de art.138 lit.a) şi d) din legea insolvenţei.

S-a susţinut că instanţa de fond nu şi-a îndeplinit rolul său activ, neţinând cont de prevederile art.71 din Legea nr.31/1990 şi de prevederile art.1540 vechiul Cod civil.

Recurentul a mai susţinut că vinovăţia pârâtei nu trebuia dovedită deoarece, fiind în domeniul unei răspunderi contractuale, culpa este prezumată potrivit art.1082 vechiul Cod civil raportat la art.138 din Legea nr.85/2006.

Din faptele prezentate instanţa de fond ar fi trebuit să observe că pârâta a folosit în propriul interes sumele de bani obţinute din creditare, că neachitarea atât a acestora, cât şi a impozitelor datorate bugetului, ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi, prin calcularea de penalităţi şi majorări de întârziere.

De asemenea, din rapoartele de activitate întocmite de către lichidatorul judiciar, instanţa de fond ar fi trebuit să retină că starea de insolvenţă a debitoarei este imputabilă paratei, întrucât aceasta, cu bună ştiinţă nu a dispus măsuri pentru redresarea economică a debitoarei şi a continuat activitatea acesteia în propriul folos, deşi ştia că prin activitatea sa determină falimentul debitoarei.

Neţinând cont de toate aceste aspecte, instanţa de fond, în contradicţie cu actele din dosar, a respins cererea de atragere a răspunderii personale a pârâtei B R, pronunţând prin aceasta o sentinţa netemeinică.

Faţă de aceste motive invocate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţa,  obligarea pârâtei B R să suporte din averea proprie suma de 594.125,00 lei, reprezentând pasivul total, rămas neacoperit, al debitoarei S.C. TVP S.R.L.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 299 şi următoarele Cod procedură civila, art.8 din Legea nr.85/2006.

În cauză intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care s-a apărat în fapt şi în drept, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie, respectiv contractul de credit nr.BL28564/22.04.2008 încheiat cu B pentru o linie credit revolving în valoare de 103.000 lei, contractul de credit nr.BL33116/21.07.2008 încheiat cu B pentru un credit în valoare de 169.000 Euro, două solicitări înaintate băncii creditoare, certificatul de atestare fiscală nr.1920553/16.02.2010 emis de AFPS 6 şi prima pagină din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între societatea debitoare şi numitul DIC.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate şi a probatoriului administrat în cauză, văzând şi dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Criticile invocate de recurentul-lichidator vizează netemeinicia hotărârii sub aspectul reţinerii neîndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte, răspundere întemeiată pe dispoziţiile art.138 lit.a) şi d) din legea insolvenţei.

Toate aceste critici invocate sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare. Pentru antrenarea acestei răspunderi este necesară proba elementelor cumulative prevăzute de art. 998–999 din vechiul Cod civil. În plus, articolul 138 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcţie de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvenţă, pentru faptele anume prevăzute la literele a)-g), dar şi în condiţiile în care se dovedeşte legătura de cauzalitate dintre aceste fapte şi starea de insolvenţă a societăţii lichidate.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că dispoziţiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumţie, nici măcar relativă, reclamantul-lichidator judiciar având obligaţia de a le proba în întregime şi cumulativ, conform articolului 1169 Cod civil.

În speţă, doar condiţia prejudiciului a fost dovedită, căci pasivul societăţii debitoare nu a fost acoperit în urma desfăşurării procedurii prevăzută de Legea nr.85/2006.

În ceea ce priveşte fapta, judecătorul-sindic a constatat că nu se poate reţine, în sarcina intimatei-pârâte, săvârşirea faptelor prevăzute de art.138 lit.a) şi d) din lege, nefiind probată existenţa faptei prevăzute la lit.a),  folosul propriul al intimatei sau raportul de cauzalitate dintre fapta de a nu fi ţinut contabilitatea potrivit legii române (lit.d) şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Această soluţie a instanţei de fond s-a bazat pe analizarea întregului material probator, judecătorul-sindic făcând menţiunea analizării actelor şi lucrărilor dosarului, ceea ce înseamnă că a avut în vedere toate actele aflate la dosar, inclusiv cele depuse de creditorii înscrişi la masa credală, precum şi rapoartele întocmite de lichidator. Împrejurarea că aceste înscrisuri nu au fost enumerate expres în considerentele hotărârii nu echivalează cu o ignorare a acestora de către judecătorul-sindic, cum greşit susţine recurentul.

Referitor la faptele invocate ca fiind săvârşite de intimata-pârâtă şi la criticile formulate de recurent, Curtea constată că nu se poate reţine în sarcina intimatei săvârşirea respectivelor fapte.

Astfel, art.138 lit.a) sancţionează fapta membrilor organelor de conducere ale societăţii de a folosi bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.

Recurentul a susţinut că intimata, în calitate de asociat unic şi administrator al debitoarei, a folosit creditele debitoarei în folos propriu.

Aceste susţineri nu sunt probate de recurent, neexistând la dosar probe certe în acest sens.

Din contra, din contractul de vânzare-cumpărare aflat la fila 31 dosar recurs rezultă că suma de 169.000 Euro, ce a făcut obiectul contractului de credit nr.BL33116/21.07.2008 încheiat cu creditoarea B SA- SM (filele 20-23), a fost utilizată integral pentru achiziţionarea de către societatea debitoare a unui teren în suprafaţă de 5.839 mp situat în localitatea Fundata, judeţ Braşov, precum şi a cotei părţi indivize de ½ din terenul în suprafaţă de 200 mp situat în aceeaşi localitate.

Destinaţia creditului este menţionată expres şi în contractul de creditare, iar societatea debitoare, prin administratorul intimat-pârât în cauză, a respectat-o.

De altfel, aceste terenuri au fost găsite în patrimoniul debitoarei de către recurentul-lichidator şi au fost vândute la licitaţie publică, sumele obţinute fiind distribuite în cadrul procedurii (potrivit proceselor-verbale de licitaţie şi rapoartelor nr.3 şi final întocmite de lichidator şi aflate în vol.II al dosarului de faliment).

Prin urmare, nu se poate reţine folosirea creditului de 169.000 Euro acordat debitoarei de către creditoarea B SA, în interesul propriu al intimatei-pârâte.

Aspectul că intimata-pârâta a garantat achitarea sumei datorate de către societatea debitoare, în calitate de garant fidejusor, prin executarea bunurilor proprii, nu reprezintă un element care să conducă la dovedirea săvârşirii faptei prevăzute de art.138 lit.a) ci, din contra, dovedeşte buna-credinţă a administratorul care a înţeles să se angajeze şi personal, alături de societatea împrumutată, sporind astfel garanţiile acordate creditorului.

În ceea ce priveşte linia de credit în valoare de 103.000 lei acordată debitoarei de către creditoarea B SA, conform contractului nr.BL28564/22.04.2008 aflat la filele 15-18 dosar recurs, Curtea constată că nu există la dosar nicio probă certă a utilizării acestui credit în folosul propriul al intimatei.

Împrejurarea că societatea debitoare a ajuns în insolvenţă, faptul că aceasta a raportat la instituţiile fiscale rezultate bilanţiere negative sau  împrejurarea că lipsesc documente primare nu reprezintă probe certe a utilizării respectivei sume de către intimată, în interes propriu.

S-a susţinut de către recurent că respectiva sumă nu a fost utilizată nici pentru plata datoriilor debitoarei către bugetul consolidat al statului, însă din contractul de credit rezultă că linia de credit a fost scadentă la data de 21.04.2009, iar din certificatul de atestare fiscală nr.1920553/16.02.2010 emis de AFP S  6 B (fila 30) rezultă că la data de 16.02.2010 debitoarea nu înregistra datorii către bugetul de stat.

Prin urmare, creanţa solicitată de creditoarea A.F.P. S 6 este ulterioară folosirii liniei de credit, astfel că nu se poate susţine utilizarea fondurilor în interesul personal al intimatei şi neachitarea datoriilor către acest creditor. Din actele ataşate la dosar de acest creditor rezultă, de altfel, că datoriile cumulate de societatea debitoare au fost ulterioare datei de 16.02.2010.

În ceea ce priveşte analiza economico-financiară efectuată în cadrul raportului întocmit conform art.59 din lege (filele 94-95 vol.I dosar insolvenţă), Curtea apreciază că această analiză efectuată de lichidator, fără prezentarea unor probe certe a săvârşirii faptei prevăzute de art.138 lit.a) din legea insolvenţei, nu este aptă a conduce la angajarea răspunderii intimatei-debitoare.

De altfel, se constată că prin acel raport s-a menţionat suspiciunea incorectitudinii înregistrărilor contabile, iar analiza a avut la bază nota aflată la fila 96 din acelaşi dosar, notă încheiată exclusiv în baza datelor existente pe site-ul MF.  Prin urmare, analiza economico-financiară cuprinsă în raportul întocmit de recurentul-lichidator, în baza art.59 din lege, nu reprezintă o dovadă certă a utilizării creditelor persoanei juridice în folosul propriu al intimatei-pârâte, ci doar o simplă prezumţie ce nu este de natură a angaja răspunderea intimatei în baza art. 138 litera a), atâta timp cât prezumţia nu se completează cu alte probe certe.

In ceea ce priveşte criticile formulate în baza art.138 lit.d) din legea insolvenţei, Curtea constată că şi acestea sunt nefondate. Astfel, recurentul nu a făcut dovada nici în fond, şi nici în recus, a săvârşirii de către intimată  a vreuneia din faptele prevăzute acest text de lege.

Din raportul întocmit de lichidator în baza art.59 rezultă existenţa unor suspiciuni în legătură cu incorectitudinea înregistrărilor contabile, însă aceste suspiciuni nu fac dovada ţinerii unei contabilităţi în contradicţie cu legea, în lipsa unor probe certe.

Pe de altă parte, nepredarea documentelor primare contabile nu este similară cu neţinerea contabilităţii potrivit legii, iar simplul fapt al neţinerii contabilităţii potrivit legii nu duce automat la angajarea răspunderii patrimoniale reglementată de art.138, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Din cele reţinute mai sus Curtea constată că probele administrate în cauză au fost corect interpretare de instanţa de fond, din toate înscrisurile aflate la dosar nerezultând săvârşirea faptelor prevăzute de art.138 lit.a) şi d) de către intimata-pârâtă.

În ceea ce priveşte criticile raportate la activitatea economică necorespunzătoare desfăşurată de intimata-pârâtă (activitate ce a dus la intrarea în insolvenţă a societăţii debitoare) sau la neluarea măsurilor pentru redresarea economică a debitoarei, Curtea constată că aceste fapte nu se circumscriu cazurilor limitativ prevăzute de art.138 lit. a) - g) din legea insolvenţei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorilor sociali. Prin urmare, aceste susţineri ale recurentului nu au relevanţă în cauza de faţă.

Curtea constată ca fiind nefondate şi criticile referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale referitoare la mandatul administratorilor (art.71 din legea nr.31/1990) şi a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea mandatarului (art.1540 vechiul Cod civil). Aceasta deoarece respectivele dispoziţii legale au relevanţă în raporturile dintre administrator şi societate şi nicidecum în raporturile dintre administrator şi terţii, în baza art.138 din legea insolvenţei, acestea din urmă fiind întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce priveşte necesitate dovedirii îndeplinirii tuturor condiţiilor  angajării răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art.138 din legea insolvenţei, Curtea reţine că susţinerile recurentului sunt nefondate sub aspectul prezumării culpei intimatei-debitoare, căci acest tip de răspundere nu este una contractuală, ci este o răspundere delictuală pentru a cărei angajare este necesară şi obligatorie  dovedirea vinovăţiei intimatei.

Având în vedere considerentele expuse mai sus din care rezultă ca fiind nefondate toate criticile invocate de recurentul-lichidator judiciar, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă Curtea a respins recursul ca nefondat.