Insolvenţa. Îndeplinirea condiţiilor pentru admiterea cererii de atragere a răspunderii

Insolvenţa.  Îndeplinirea condiţiilor pentru admiterea cererii de atragere a răspunderii.

- Art. 138  lit. d din Legea nr. 85/2006.

Trebuie observat că art.138 lit.din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze: s-a ţinut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ţinut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.

În lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitate in conformitate cu legea cu imprejurarea ca nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori ca nu au fost depuse toate raportarile contabile la organele fiscale ori la ORC.

De altfel, pentru aceasta fapta, respectiv nedepunerea actelor prevazute de art.28, Legea nr.85/2006 stabileste sanctionarea administratorului in conditiile art.147 si nu in conditiile art.138, deci fapta nu poate fi incadrata ca o cauza a starii de insolventa.

In ceea ce priveste obligatia administratorilor de a tine registrele cerute de lege, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acesteia, adica netinerea unei contabilitati in conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.

Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ţinut contabilitatea potrivit legii, nu este de natura să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Or, recurenta nu a făcut dovada acestei legaturi de cauzalitate.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR. 1149 din 29.05.2013)

 Prin Sentinţa civilă nr.10989/30.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII a Civilă în dosarul nr.60086/3/2010/a1 s-a respins ca neîntemeiată cererea privind atragerea răspunderii formulată de reclamanta DGFPI în contradictoriu cu  pârâţii  P M şi BG.

 Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanta a reţinut următoarele :

 „Societatea debitoare a fost înfiinţată în anul 2006, având ca obiect de activiatate recuperarea deşeurilor şi resturilor metalice reciclabile, pârâţii având calitatea de asociaţi şi administratori.

Prin sentinţa nr. 8047/25.05.2009 a Tribunalului Bucureşti Secţia a VI-a Comercială, pronunţată în dosarul nr. 15783/3/2009 s-a dispus dizolvarea de drept a societăţii debitoare, iar după deschiderea procedurii de insolvenţă lichidatorul judiciar nu a mai intrat în posesia actelor contabile. Singurul bilanţ depus de către societate a fost pentru anul 2006 , când era înregistrat profit.

Singurul creditori înscris la masa credală este DGFPI. Analizându-se structura creanţei acestuia se constată că are la bază declaraţii depuse în  anii 2006-2007, cuprinzând debite cu un cuantum redus, pentru ca la 05.11.2009 , după dizolvarea societăţii, să fie emisă decizia de impunere nr. 585/05.11.2009 prin care au fost recalculate obligaţiile către bugetul de stat, care reprezintă mai mult de 90% din totalul creanţei.

Din coroborarea acestor date se poate reţine că, în fapt , societatea a funcţionat în perioada 2006/2007, pentru ca ulterior, în anul 2009 să fie dizolvată de drept ca urmare a nedepunerii bilanţurilor contabile.

Pentru a putea fi atrasă o răspundere a membrilor organelor de conducere, în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006,  este necesar a fi fost săvârşite anumite fapte prevăzute expres de lege şi care să fi condus la ajungerea societăţii în încetare de plăţi.

În aceste condiţii, lipsa de diligenţă manifestată de către administratorul statutar sau modul defectuos de conducere al activităţii nu este de natură a conducere la transferarea obligaţiilor societăţii asupra membrilor organelor de conducere.

În esenţă, răspunderea organelor de conducere are o natură juridică delictuală generată de săvârşirea unor fapte, care, prin natura lor, conduc la deturnarea activităţii societăţii de la realizarea scopului pentru care a luat fiinţă şi au în vedere satisfacerea unui interes personal al acestuia  sau al unui terţ.

 Astfel,  răspunderea membrilor organelor de conducere reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este circumscrisă condiţiilor generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 998-999 Cod civil. În aceste condiţii, faptele care sunt de natură a atrage răspunderea membrilor de conducere sunt exclusiv cele prevăzute expres de art. 138 din lege, prejudiciul este reprezentat de existenţa unui pasiv al societăţii debitoare care nu a putut fi acoperit cu sumele de bani disponibile şi care a determinat intrarea în încetare de plăţi, între faptă şi prejudiciu trebuind însă să existe o legătură de cauzalitate.

În speţă, este invocată incidenţa dispoziţiilor art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, care presupune săvârşirea de către membrii organelor de conducere a unora dintre următoarele fapte: au ţinut o contabilitate  fictivă, au făcut să dispară acte  contabile sau nu au ţinut o contabilitate în conformitate cu legea.

Împrejurarea că pârâţii, în calitate de administrator statutar, nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 sau că a încetat să depună raportări contabile poate fi considerată un indiciu în ceea ce priveşte dispariţia unor evidenţe contabile, dar în lipsa oricăror alte elemente nu poate fi reţinută existenţa unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciul reprezentat de ajungerea societăţii în încetare de plăţi, pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu atât mai mult cu cât debitele au fost stabilite de către organele fiscale tocmai în baza documentelor contabile.

Faţă de aceste considerente, cererea urmează a fi respinsă ca neîntemeiată”.

 Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs lichidatorul ACSIS SOLV IPURL, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.

 In motivarea recursului s-a arătat că prima instanţă a reţinut faptul că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta savarşită şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

 S-a susţinut că soluţia instanţei de fond este greşită întrucat legea instituie obligaţia de ţinere a contabilităţii şi de depunere a situaţiilor financiare în sarcina administratorului statutar al societăţii comerciale, acesta fiind şi ţinut răspunzător pentru neîndeplinirea acestei obligaţii.

 S-a indicat că simpla nedepunere a situaţiilor financiare conduce la instituirea unei prezumţii de fraudă în sensul ascunderii situaţiei patrimoniului debitoarei aflate în incapacitate de plată.

 S-a menţionat că societatea debitoare nu a depus bilanţurile contabile din anul 2006 şi pană în prezent.

S-a învederat că intimatii – parati, în calitate de administratori statutari, au încalcat art.35 al.1 din Legea nr.82/1991 şi art.185 din Legea nr.31/1990.

 S-a mai precizat că, deşi societatea debitoare a înregistrat pierderi, nu s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, ci a continuat activitatea în interes personal.

 S-a arătat că dezinteresul administratorului faţă de buna desfăşurare a activităţii economice a societăţii este evident avand în vedere că s-a declanşat procedura de dizolvare la ORC, iar în final a crescut pasivul societăţii.

 În drept, s-au invocat dispozitiile art.8, art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.

În faza recursului nu s-au administrat probe noi. 

 Analizând recursul declarat, raportat la dispoziţiile art.304 şi 3041 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

 Este neîntemeiată critica recurentei ACSIS SOLV IPURL potrivit căreia ar fi îndeplinite conditiile art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.

 Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci cand, prin savarsirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, acestia au contribuit la ajungerea societatii debitoare in stare de insolventa.

 Natura juridica a raspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei raspunderi speciale, care imprumuta cele mai multe din caracteristicile raspunderii delictuale.

 Pentru a putea fi angajata raspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate si culpa.

 Insa, pe lângă condiţiile generale, art.138 prevede şi condiţii speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârşit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii, iar faptele enumerate in dispozitiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa.

 Ca atare, aceasta forma de raspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.

 Totodata, nu sunt suficiente simple afirmatii pentru a opera angajarea raspunderii patrimoniale, deoarece partilor le revine, potrivit art.1169 din fostul Cod civil (aplicabil în cauză), sarcina de a-si dovedi sustinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.

 Prin urmare, toate conditiile raspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperand nicio prezumtie de culpa.

 Faptele ilicite care pot atrage raspunderea patrimoniala a organelor de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.

 Prin cererea formulată reclamanta DGFPI a solicitat ca pasivul debitorului SC GMI SRL rămas neacoperit să fie suportat de către intimaţii - pârâţi P M şi B G, invocand incidenţa art.138 lit.d din Legea nr.85/2006.

 Referitor la fapta prevazuta de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor acestei dispoziţii legale.

 Trebuie observat că art.138 lit.din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze: s-a ţinut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

 În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ţinut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.

 În lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitate in conformitate cu legea cu imprejurarea ca nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori ca nu au fost depuse toate raportarile contabile la organele fiscale ori la ORC.

 De altfel, pentru aceasta fapta, respectiv nedepunerea actelor prevazute de art.28, Legea nr.85/2006 stabileste sanctionarea administratorului in conditiile art.147 si nu in conditiile art.138, deci fapta nu poate fi incadrata ca o cauza a starii de insolventa.

 In ceea ce priveste obligatia administratorilor de a tine registrele cerute de lege, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acesteia, adica netinerea unei contabilitati in conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.

 Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ţinut contabilitatea potrivit legii, nu este de natura să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

 Or, recurenta nu a făcut dovada acestei legaturi de cauzalitate.

 Mai trebuie observat ca derularea unei activitati economice este un aspect normal din timpul functionarii unei societati comerciale, in cadrul careia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.

 Imposibilitatea de a face fata platilor si acumularea de pierderi nu este, prin ea insasi, un act imputabil administratorului, atata timp cat aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de vointa administratorului.

 Imprejurarea ca nu a fost formulata cerere de deschidere a procedurii nu poate echivala cu incidenta de art.138 lit.d si nu poate conduce, prin ea insasi, la angajarea raspunderii patrimoniale.

 Curtea retine ca deciziile reprezentantilor unei societati se pot dovedi a fi gresite din punct de vedere economic, insa managementul defectuos/dezinteresul in functionarea normala a societatii nu se incadreaza printre faptele prevazute de art.138 din Legea nr.85/2006.

 Totodata, neplata datoriilor bugetare/civile nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit.d si nu poate conduce, prin ea insasi, la angajarea răspunderii patrimoniale.

 Mai mult, pentru ca aceste fapte sa poata determina atragerea raspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedeasca ca acestea au determinat starea de insolventa, aspect care nu a fost probat in speta.

 Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.

 Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevazute de art.304 coroborat cu art.3041 Cpc, Curtea constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art.312 al.1 Cpc, a  respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare