Incidenţa cauzei m. Atanasiu şi alţii asupra procedurilor de restituire.

Transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi de legea nr. 247/2005. Incidenţa cauzei M. Atanasiu şi alţii asupra procedurilor de restituire.

Legea nr. 10/2001

Recursul nu este fondat.

Având în vedere jurisprudenţa C..E.D.O în această materie, instanţa constată că reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui bun actual în patrimoniul său, reprezentând dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Astfel, C.E.D.O a stabilit în cauza M.A împotriva României par. 140 - 144, următoarele: Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 şi 75).  141.  Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. 143. În speţă, Curtea observă că nici o instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. şi P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

De aceea, chiar dacă imobilul în litigiu a trecut abuziv în proprietatea statului, recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamantei este supusă dispoziţiilor legale speciale ce privesc restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate de stat, deoarece, astfel cum a stabilit I.C.C.J în Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

De asemenea, în speţă nu există neconcordanţe între legea specială şi legea fundamentală, deoarece reclamanta nu s-a prevalat în acest proces de imposibilitatea valorificării drepturilor ei recunoscute de legea specială, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Instanţa de recurs constată că reclamanta nu a dovedit existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, deoarece acest bun a trecut abuziv în proprietatea statului, iar procedura specială de restituire a acestui bun nu a fost finalizată. Formulând prezenta cerere de restituire în faţa instanţei interne, reclamanta cere să i se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. Dar, această cerere nu se raportează la un "bun actual" (vezi jurisprudenţa C.E.D.O., par. 47 în cauza Caracas împotriva României), iar acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil are ca premisă esenţială existenţa în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat şi nu constituirea unui drept de proprietate, acţiunea în revendicare având caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi. Or, reclamanta nu a dovedit acest aspect, iar compararea titlului de proprietate al pârâţilor cu titlul său de proprietate nu este posibilă, deoarece reclamanta nu are un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Instanţa de apel a comparat titlurile de proprietate ale părţilor din proces, acordând prioritate titlului terţului dobânditor de bună-credinţă, considerând implicit că nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului este echivalentă cu existenţa sau cu dobândirea titlului de proprietate asupra imobilului, de către reclamantă. Or, acest raţionament este greşit, deoarece recunoaşterea judiciară sau administrativă a dreptului de proprietate asupra imobilului preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 se realizează în condiţiile şi prin procedura prevăzută de legea specială menţionată, iar reclamanta nu a dovedit finalizarea acestei proceduri.

De aceea, în mod legal a fost respinsă cererea reclamantei având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, iar recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 1609 R/28.09.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă

Domenii speta

Spete similare