Prestarea de servicii hoteliere (de cazare). Neaplicarea procentului legal al taxei hoteliere la tariful de cazare înscris în factură (prin neluarea în calcul a contravalorii micului dejun). Nelegalitate.

 Prestarea de servicii hoteliere (de cazare). Neaplicarea procentului legal al taxei hoteliere la tariful de cazare înscris în factură (prin neluarea în calcul  a contravalorii micului dejun). Nelegalitate.

În cauză, serviciile atestate exclusiv ca prestate către clienți, prin facturile emise către aceștia, constau în servicii de cazare, fără a fi evidențiate servicii de masă cu micul dejun, cum susține reclamanta.

Ca atare, baza de impozitare pentru taxa hotelieră o constituie contravaloarea facturată a serviciului de cazare. Nu se poate reține, așa cum susține reclamanta, că a existat într-o formă sau alta și facturarea micului dejun. Facturarea presupune identificarea serviciului prestat în factura emisă, ori așa cum rezultă cu evidență din facturile de la dosar nu apare la descrierea serviciilor furnizarea micului dejun către clienții reclamantei.

Că este așa, rezultă și din dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 conform căruia ”Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.” În consecință, pretinderea prestării serviciului de masă cu micul dejun trebuia să rezulte din evidențierea lui în factura emisă clientului, și nu din actele contabile subsecvente.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 667/25 aprilie  2016. În același sens, decizi nr. 812/26.05.2016.

Prin sentința administrativă nr…/CA/2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar  nr…/…/2015 s-a admis acțiunea reclamantei S.C. C.H.  S.A. B. – Sucursala U.S.  în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Locală S. și drept urmare au fost anulate Decizia de soluționare a contestației nr…/08.01.2015  și decizia de impunere nr…/21.11.2014.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.810 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs  reclamanta S.C. C.H. S.A. B. – Sucursala U.S. și pârâta Direcția Fiscală Locală S. care au formulat critici de nelegalitate.

Prin recursul său reclamanta S.C. C.H. S.A. B. – Sucursala U.S. a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate și rejudecând cauza sub aspectul cheltuielilor de judecată să se dispună obligarea intimatei pârâte la plata diferenței de 5.920 lei reprezentând suma diminuată din onorariul avocațial.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta a susținut următoarele:

Instanța de fond a apreciat în mod greșit că, prin raportare la volumul de lucru al apărătorului și complexitatea cauzei, se impune reducerea onorariului de avocat, în condițiile în care litigiul în discuție a avut un pronunțat caracter tehnic, fiind cunoscut că aspectele de natură fiscală presupun o specializare, dată fiind, pe de o parte, tehnicitatea reglementării, iar pe de altă parte, modalitatea confuză de reglementare și aplicare a legislației în domeniu. Se mai susține că nu s-au luat în considerare contribuțiile și taxele datorate și care fac ca onorariul să fie mult subdimensionat în raport de volumul de muncă al avocatului și complexitatea cauzei.

În drept s-a invocat dispozițiile art. 20 din Legea nr.554/2004, art. 486, art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ..

Prin recursul său pârâta Direcția Fiscală Locală S.  a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate și rejudecând cauza să fie respinsă acțiunea reclamantei cu consecința menținerii ca legale a hotărârii atacate.

În motivarea opțiunii sale procesuale pârâta a susținut următoarele:

Pârâta a considerat că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art.279 din Legea nr. 571/2003.

În conformitate cu această normă taxa hotelieră se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de cazare practicate de unitățile de cazare, în speță 1%.

Așa cum reiese cu claritate din documentele de plată (facturi) prin care clienții reclamantei au achitat servicii de cazare, reclamanta a încasat de la aceștia contravaloare cazare, nicidecum și alte servici, respectiv mic dejun, așa că în mod corect organul de inspecție fiscală a procedat la stabilirea taxei hoteliere prin aplicarea cotei de impozitare la tariful de cazare înscris în facturi.

Susținerile reclamantei intimate, precum că micul dejun ar fi facturat împreună cu serviciul de cazare, nefiind defalcat, nu pot avea relevanță din punct de vedere fiscal, întrucât facturile emise nu conțin o asemenea mențiune.

Defalcarea ulterioară pe care reclamanta a practicat-o în contabilitatea sa, scăzând din valoarea facturilor încasate cu titlu de cazare o anumită sumă, stabilită prin hotărâre a Consiliului de Administrație, nu poate avea, în opinia pârâtei recurente, efecte fiscale în ceea ce privește stabilirea taxei hoteliere.

Din această perspectivă, reținerile instanței de fond precum că, deși reclamanta intimată nu a defalcat pe facturile emise valoarea micului dejun, facturând doar serviciul de cazare, s-ar putea determina veniturile înregistrate din vânzare de mic dejun pe baza defalcărilor ulterioare existente în contabilitatea reclamantei se consideră a fi eronate, atâta vreme cât dispozițiile legale aplicabile în cauză nu stabilesc că taxa hotelieră s-ar raporta la modul de înregistrare a veniturilor unităților de cazare, ci la valoarea totală a cazării/tariful de cazare, valoare ce este înscrisă în actul de plată – factură.

În drept s-a invocat dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc. civ.

Prin întâmpinare reclamanta intimată S.C. C.H. S.A. B. – Sucursala U.S.  a solicitat respingerea recursului pârâtei apreciind că hotărârea instanței de fond este legală din punctul de vedere supus criticilor.

În susținerea poziției sale procesuale reclamanta susține că valoarea micului dejun poate și este evidențiată separat de valoarea cazării, prin documente emise de programul de facturare puse la dispoziția organelor de control precum și din verificări făcute în documentele contabile. De asemenea, micul dejun este contabilizat în contul 707 deoarece acesta reprezintă o vânzare de produse alimentare, serviciul de cazare fiind contabilizat separat, în contul 704. Notele contabile pentru înregistrarea zilnică a  veniturilor sunt înscrisuri din care rezultă valoarea micului dejun separat de valoarea tarifului de cazare și anexat fiecărei facturi fiscale societatea emite și o factură detaliată, în care se arată defalcat valoarea micului dejun, astfel încât să se poată identifica exact valoarea cazării fără mic dejun, ca bază impozabilă pentru taxa hotelieră.

De asemenea, potrivit expertului contabil desemnat în cauză, serviciile de mic dejun și cazare pot fi identificate distinct în ipoteza în care factura emisă nu conține o evidențiere valorică separată.

În final se susține că opinia conform căreia lipsa defalcării cazării separat de valoarea micului dejun atrage aplicabilitatea taxei hoteliere la întreaga valoare a facturii este eronată, având ca efect asimilarea celor două servicii din punct de vedere fiscal.

În drept se invocă dispozițiile art. 494, art. 205 și următoarele C.proc.civ..

Prin întâmpinare pârâta intimată Direcția Fiscală Locală S. a solicitat respingerea recursului reclamantei apreciind că hotărârea instanței de fond este legală din punctul de vedere supus criticilor, instanța fiind îndreptățită, chiar din oficiu, să procedeze la reducerea onorariului avocațial atunci când acesta este disproporționat de mare în raport de munca sa și complexitatea cauzei, ceea ce în cauză a fost evident.

Analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate prin cele două recursuri, ce se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Curtea a constatat următoarele:

Referitor la recursul pârâtei Direcția Fiscală Locală S.

Reclamanta a fost supusă în anul 2014 unei inspecții fiscale privind modul de constituire, declarare și plată al impozitelor și taxelor datorate bugetului local pentru perioada 01.01.2009 – 31.08.2014. Prin raportul de inspecție fiscală nr. …/21.11.2014 s-a stabilit că reclamanta datorează sume suplimentare de plată cu titlu de taxă hotelieră în sumă de 136.628 lei și majorări de întârziere în sumă de 124.843 lei.

Valorificând concluziile raportului de inspecție fiscală pârâta a emis decizia de impunere nr…/21.11.2014 având ca obiect impunerea suplimentară a reclamantei cu sumele mai sus menționate.

În esență s-a reproșat reclamantei că nu a aplicat procentul legal al taxei hoteliere la tariful de cazare înscris în factură, încălcând astfel dispozițiile art. 279 alin. 2 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.

Astfel, reclamanta în exercitarea obiectului său principal de activitate, servicii hoteliere (de cazare) emite clienților săi facturi cu serviciul de cazare prestat, fără ca taxa hotelieră să fie calculată prin aplicarea procentului legal la valoarea întregului tarif facturat, susținând că o parte din acest tarif este reprezentat de contravaloarea micului dejun, pentru care nu se datorează taxa hotelieră.

Valoarea micului dejun a fost stabilită anual prin hotărâre a Consiliului de administrație al reclamantei, fiind evidențiată distinct în contabilitatea acesteia.

Potrivit art.279 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la epoca evenimentelor, ”(1) Taxa hotelieră se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de cazare practicate de unităţile de cazare.

(2) Pentru şederea într-o unitate de cazare, consiliul local instituie o taxă hotelieră în cotă de 1% din valoarea totală a cazării/tariful de cazare pentru fiecare zi de sejur a turistului, care se încasează de persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea, odată cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate.

(3) Taxa hotelieră se datorează pentru întreaga perioadă de şedere, cu excepţia cazului unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, atunci când taxa se datorează numai pentru o singură noapte, indiferent de perioada reală de cazare.”

Rezultă din cele ce preced și nu este contestat în cauză că baza de impunere pentru taxa hotelieră este constituită de contravaloarea serviciului de cazare prestat.

Evidențierea valorii acestui serviciu este făcută în cadrul facturii emise de prestator și eliberată clientului servit, factura reprezentând documentul contabil primar emis de furnizor clientului. Factura trebuie să conțină în mod obligatoriu conform art. 155 din  Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal produsele vândute, respectiv serviciile prestate de către furnizor clientului pe numele căruia este emisă factura.

În cauză, serviciile atestate exclusiv ca prestate către clienți, prin facturile emise către aceștia, constau în servicii de cazare, fără a fi evidențiate servicii de masă cu micul dejun, cum susține reclamanta.

Ca atare, baza de impozitare pentru taxa hotelieră o constituie contravaloarea facturată a serviciului de cazare. Nu se poate reține, așa cum susține reclamanta, că a existat într-o formă sau alta și facturarea micului dejun. Facturarea presupune identificarea serviciului prestat în factura emisă, ori așa cum rezultă cu evidență din facturile de la dosar nu apare la descrierea serviciilor furnizarea micului dejun către clienții reclamantei. Pe de altă parte, organul fiscal nu pretinde o defalcare a serviciului cu micul dejun, așa cum susține reclamanta, ci o evidențiere a acestui serviciu în factură, pentru a face credință de prestarea lui, pentru că defalcarea lui se referă la evidențierea separată a valorii sale în condițiile în care serviciul este deja prevăzut în factură.

Că este așa, rezultă și din dispozițiile art.6 alin. 1 din Legea nr.82/1991 conform căruia ”Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.” În consecință, pretinderea prestării serviciului de masă cu micul dejun trebuia să rezulte din evidențierea lui în factura emisă clientului, și nu din actele contabile subsecvente.

Din această perspectivă sunt irelevante cauzei aserțiunile reclamantei susținute de expertul desemnat în cauză că valoarea micului dejun rezultă din deciziile Consiliului de administrație, rapoartele generate zilnic și lunar de programul de gestiune – facturare și din balanțele de verificare, în condițiile în care contabilitatea ținută de reclamantă nu este conformă cu actele justificative primare, respectiv facturile întocmite, în care după cum s-a arătat nu sunt evidențiate asemenea servicii.

Organul fiscal nu a stabilit ca fiind în baza de impozitare pentru taxa hotelieră atât contravaloarea serviciilor de cazare, cât și cele cu micul dejun, ci numai serviciul de cazare prestat și facturat către clienții săi, în conformitate cu dispozițiile art.279 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

De asemenea, greșit susține expertul că reclamanta respectând o prevedere legală care nu impune defalcarea pe facturi a micului dejun, nu a reflectat separat pe facturi valoarea micului dejun. Într-adevăr, potrivit pct.23 din Normele metodologice la Codul fiscal ”În situaţia în care costul micului dejun este inclus în preţul de cazare, cota redusă se aplică asupra preţului de cazare, fără a se defalca separat micul dejun”, însă această normă nu permite nefacturarea micului dejun, atunci când este inclus în tariful de cazare, ci impune evidențierea acestuia, fără reflectarea costului său separat, pentru că neevidențierea lui ar face norma inaplicabilă.

În concluzie, actele administrativ fiscale emise de pârâtă sunt legale, astfel că hotărârea instanței de fond care a stabilit contrariul este nelegală, iar pentru îndreptarea acestui neajuns, Curtea în temeiul art. 20 din Legea nr.554/2004 coroborat cu art. 496 și 498 C.proc.civ.  a admis recursul pârâtei și rejudecând cauza în fond a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Referitor la recursul reclamantei, Curtea a reținut că soluția preconizată a se da acțiunii reclamantei exclude orice culpă procesuală a pârâtei, ce constituie unul dintre temeiurile acordării cheltuielilor de judecată. În consecință, a fost respins  recursul reclamantei pentru completarea cheltuielilor de judecată cu o fracțiune de onorariu de avocat.

Domenii speta

Spete similare