Procedura insolvenţei

Dispoziţia din art. 138 alin.1 al Legii 85/2006, condiţionează ca  eventualele fapte ce sunt ulterior detaliate, să fi determinat apariţia stării de insolvenţă a debitorului în conformitate cu cele identificate şi reţinute prin Raportul întocmit în condiţiile art. 59 alin.1 din lege.

În contextul prevederilor art. 1617 NCC, între părţi  a intervenit o compensaţie legală pentru datorii reciproce anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă, nefiind necesar ca persoana fizică să deţină calitatea de creditor în cadrul procedurii, în înţelesul prevederilor art. 3 pct.7 din  lege, dat fiind că în speţă compensarea nu s-a înfăptuit în temeiul art. 52 din lege, în cadrul procedurii de insolvenţă, care a fost deschisă prin sentinţa din 30.01.2014, ci anterior acesteia în condiţiile normelor de drept comun.

Nu se poate reţine că în lipsa operării în evidenţele contabile a acestei compensări, societatea ar fi renunţat la această operaţiune, dat fiind că o astfel de înscriere vizează doar respectarea normelor de disciplină contabilă, nu o renunţare tacită la derularea unui act juridic cum este compensarea.

Mai mult decât atât, între elementele răspunderii materiale se identifică şi cel al stabilirii unei vinovăţii sub forma intenţiei sau culpei în sarcina organului de conducere a cărui fapte se analizează.

Prin Decizia civilă nr. 707/A/28.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 358/ 28.04.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. …, fiind reţinute următoarele considerente:

Prin sentinţa apelată s-a respins cererea formulată de reclamanta lichidator judiciar al debitoarei împotriva pârâtului, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut art. 138 din Legea 85/2006 şi  că pârâtul a invocat compensarea legală arătând că în calitate de persoană fizică, a stins în data 07 martie 2013 o datorie a societăţii debitoare  faţă de un creditor al acestei societăţi, datorie în valoare de 243.950 lei.

Judecătorul sindic a reţinut că potrivit  Actului de dare în plată, autentificat sub nr. … la BNP, înscris aflat la fila .. dosar, în calitate de persoană fizică  pârâtul a stins în data 07 martie 2013, o datorie a societăţii debitoarei  faţă de un creditor al acestei societăţii.

A mai reţinut din nota de contabilitate a  debitoarei, că  datoria debitoarei faţă de pârât este de  243.950 lei, sumă care  se regăsește în contabilitatea debitoarei.

Potrivit facturilor seria …., respectiv 12.04.2013, filele … dosar, rezultă că debitoarea a valorificat parte din bunurile societăţii în valoare totală de 55.800 lei, în favoarea pârâtului, iar valoarea facturilor nu a fost achitată de pârât, nefiind evidenţiată în contabilitatea debitoarei.

Pârâtul a invocat compensarea legală  a sumelor sus evidenţiate.

Judecătorul sindic a evidenţiat că compensaţia  reprezintă un mod de stingere a obligațiilor care constă în stingerea datoriilor reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele. Așadar, este vorba de stingerea unor datorii pe care o persoană (fizică sau juridică) le are față de altă persoană ce are în același timp datorie față de prima persoană. Dacă aceste datorii reciproce sunt egale ca valoare atunci se sting în totalitate; dacă însă una din datorii este mai mică se vor stinge până la valoarea acesteia.

Compensația este reglementată, ca regula generală, de Codul civil, în art. 1143-1153, însă reglementări cu privire la diferite forme de compensație se regăsesc și în alte acte normative, pentru cazuri special de compensație (de exemplu, ca mod de stingere a obligațiilor fiscale reglementată de Codul de procedură fiscală).

Există mai multe tipuri de compensație: compensația legală, convențională .

Compensația legală intervine în baza legii atunci când sunt îndeplinite anumite condiții: reciprocitatea obligațiilor, obligațiile să privească bunuri fungibile, datoriile reciproce să fie certe (adică sa nu se pună în discuție existența lor), să fie lichide (adică determinate ca valoare) și să fie exigibile, adică să fie ambele ajunse la scadența (să nu existe un termen de plată pentru vreuna din ele care nu s-a împlinit încă).

Judecătorul sindic a constatat că  toate aceste cerinţe sunt îndeplinite şi prin urmare în conformitate cu prevederile art. 1.616 Cod Civil potrivit căruia: „datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele”, iar potrivit articolului 1.617(1) Cod Civil: „compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură” .

În plus, reiterează prevederile articolul 52 din Legea 85/2006, şi că la data deschiderii procedurii, societatea îi datora  pârâtului suma de 243.950 lei, iar  acesta îi  datora societăţii suma de 55.800 lei, compensarea celor două datorii a avut loc de plin drept, aşa cum arată art. 1.671 (1) Cod Civil, încă din luna aprilie a anului 2013 atunci când au existat cele două datorii reciproce, datorii certe lichide şi exigibile.

Ca atare judecătorul sindic a apreciat că, pârâtul nu a încălcat prevederile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea 85/2006. şi pentru că, din raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la insolvenţă, a reţinut că, lichidatorul  judiciar analizând actele debitoarei care i-au fost puse la dispoziţie de reprezentanţii legali ai debitoarei, nu a identificat elemente care au putea conduce la angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei.

Astfel, judecătorul sindic a reţinut că în ceea ce priveşte culpa administratorului şi legătura de cauzalitate, acestea sunt condiţii de bază ale răspunderii, care trebuie dovedite la fel ca şi fapta ilicită şi prejudiciu, legea neinstituind nici o prezumţie în privinţa celor două elemente menţionate iniţial şi este necesar să se probeze că administratorul, prin săvârşirea culpabilă a uneia sau mai multor dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de art. 138 din Legea 85/2006, a condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, iar pe de altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispoziţiile legale arătate, se impune ca faptele să se fi săvârşit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele prevăzute de textul ce le enumeră.

Această răspundere este o răspundere personală care intervine numai atunci când prin săvârşirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de încetare a plăţilor de către societate.

Natura juridică a răspunderii institute de art. 138 din Legea insolvenţei este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, culpa.

Faptele enumerate în dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006, trebuie să fi contribuit la insuficienţa activului iar prin urmare, trebuie să se probeze că administratorul, prin fapta sa culpabilă, a contribuit la aducerea societăţii în stare de insolvenţă.

Răspunderea pentru insuficienţa activului trebuie angajată doar dacă prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă  a administratorului.

În cauză  lichidatorul  judiciar  nu a dovedit existenţa unor fapte de natura celor prevăzute de art.138 din Legea 85/2006, că au fost săvârşite de pârât şi nici că acesta  le-ar fi săvârşit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele arătate de legiuitor în textul de lege incident, ci dimpotrivă aşa cum s-a  reţinut  pârâtul a dovedit că nu a  săvârşit faptele la care practicianul în insolvenţă s-a referit în acţiune.

Sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor art.138 din Legea insolvenţei nu atrage automat răspunderea administratorului, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestuia, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, ori aceste dovezi nu au fost administrate.

Împrejurarea că lichidatorul  judiciar a  apreciat că există aceste fapte, nu echivalează cu vreuna dintre ipotezele prevăzute în art.138 Legea 85/2006, şi nici că pârâtul a contribuit la ajungerea debitoarei în insolvenţă  prin vreuna din faptele prevăzute la art. 138 din Legea 85/2006.

Acuzaţia referitoare la faptul că  pârâtul a săvârşit aceste  fapte trebuie probată, iar simpla invocare că pârâtul a săvârşit aceste  fapte, nu antrenează răspunderea patrimonială a acestuia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei, solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul reţinerii răspunderii în limita sumei de 55.800 lei.

În motivare, arată că la data deschiderii procedurii, în contabilitatea debitoarei nu a fost înregistrată compensarea. Potrivit analizei documentelor contabile puse la dispoziţia administratorului/lichidatorului judiciar de către fostul administrator al debitoarei, regăsită în Raportul privind cauzele şl împrejurările care au dus la starea de insolvenţă a debitoarei, societatea figurează cu suma de 248.587 lei - asociaţi conturi curente dar şi cu suma de 55.800 lei reprezentând creanţe de recuperate în baza facturilor de vânzare privind bunurile mobile aparţinând debitoarei.

Instanţa în mod corect a considerat compensaţia legală intervenită în baza legii atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii: reciprocitatea obligaţiilor, obligaţiile să privească bunuri fungibile, datoriile reciproce să fie certe, să fie lichide şi să fie exigibile, adică să fie ambele ajunse la scadenţă. Însă instanţa nu a avut în vedere faptul că şi în condiţiile în care în Noul Cod Civil se prevede că este posibilă stingerea datoriilor de îndată ce acestea apar până la concurenţa celei mai mici dintre ele, totuşi instrumentul de plată ( punctul 9 de la art. 2. din HG 685/1999) în cazul compensărilor îl reprezintă Ordinul de compensare, document cu regim special, descris în Anexa 2.1 din HG 685/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice privind monitorizarea datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar şi a pierderilor din economie, şi a Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice.

Ordinul de compensare este documentul justificativ de înregistrare în contabilitate a stingerii creanţelor şi datoriilor care au făcut obiectul compensării. Ordinul de compensare se anexează la nota contabilă. Compensarea se iniţiază de ambele societăţi, astfel că amândouă societăţile trebuie să iniţieze ordine de compensare.

Baza legală o constituie art. 3 din HG 685/1999 iar dat fiind faptul că, la data deschiderii procedurii, în evidenţele contabile ale debitoarei nu a fost operată compensarea apreciază că sunt incidente în cauză prevederile art. 36 din Legea 85/2006 ... se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal.

Pentru ca o societate sau persoană fizică ce deţine un drept de creanţă asupra averii debitoarei să poată solicita compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa este imperativ necesar să deţină calitatea de creditor în cadrul procedurii. Potrivit art. 3 (7) din Legea cadru prin creditor se înţelege persoana fizică sau juridică ce deţine un drept de creanţă asupra averii debitorului şi care a solicitat, în mod expres, instanţei să îi fie înregistrată creanţa în tabelul definitiv de creanţe sau în tabelul definitiv consolidat de creanţe şi care poate face dovada creanţei sale faţă de patrimoniul debitorului, în condiţiile prezentei legi. Au calitatea de creditor, fără a depune personal declaraţiile de creanţă, salariaţii debitorului; F aţă de cete menţionate este de subliniat faptul că, pârâtul nu deţine calitatea de creditor în dosarul …, astfel că nu este îndreptăţit să solicite compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, nefiind incidente în cauză prevederile art. 1617 (1) Cod Civil.

Cum la data deschiderii procedurii insolvenţei, pârâtul avea un drept de creanţă împotriva debitoarei, fără a formula o declaraţie de creanţă în acest sens, acesta şi-a pierdut dreptul de a-şi executa creanţa, potrivit art. 76 din Legea cadru titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit, b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului.

Mai mult decât atât, un text interesant este cel cuprins în alin, (3) al art. 1617: „Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie". Din acest text, rezultă cu claritate şi fără putinţă de interpretare diferită că instituţia compensaţiei nu este de ordine publică, deoarece, depinde de voinţa uneia sau alteia dintre părţile raportului de compensaţie de a renunţa la efectele compensaţiei, care s-ar produce de plin drept şi această renunţare poate fi nu numai expresă, ci şi tacită. Această normă (alin. (3) al art. 1617 NCC) are o importanţă capitală în procedura insolvenţei. De vreme ce societatea debitoare nu a înţeles să opereze în evidenţele contabile această compensare, apelantul apreciază că aceasta a renunţat la această compensare. Totodată documentele contabile ale debitoarei au fost semnate de către reprezentantul acesteia, pârâtul din cauză, care şi-a asumat corectitudinea înregistrărilor contabile.

Este de subliniat faptul că vânzarea bunurilor s-a produs o pagubă în dauna creditorilor societăţii debitoare, cu intenţia diminuării activului societăţii. Pârâtul, anterior deschiderii procedurii, deţinea o creanţă chirografară, rezultată din creditele acordate persoanei juridice debitoare, astfel având un drept general asupra patrimoniului debitorului, prin urmare nu se bucura de o garanţie reală (gaj, ipotecă, privilegiu) pentru creanţa pe care o are asupra debitorului, astfel că în urma deschiderii procedurii asupra averii debitoarei, datorită calităţii de creditor chirografar, raportat la prevederile art. 123 din Legea 85/2006, sumă pe care ar fi putut să o obţină ar fi fost mai mică sau chiar 0, ţinând cont de valoarea masei pasive conform Tabelului definitiv consolidat de creanţe în valoare de 3.933.892,87 lei iar valoare activelor este de 3.950 lei conform raportului de evaluare.

De altfel procedura insolvenţei este o procedură colectivă, unică şi unitară pentru toţi creditorii, scopul ei este de a asigura reparaţia echitabilă, egalitară a prejudiciilor suferite de toţi creditorii societăţii aflate în lichidare judiciară, în sensul că din rezultatul financiar al procedurii falimentului fiecare creditor va primi o cotă parte direct proporţională cu ponderea pe care o are propria sa creanţă în totalul masei credale.

Eficienta procedurii falimentului se poate realiza numai dacă se ţine cont de principiul nediscriminării creditorilor, asigurându-se tratamentul egalitar al acestora,

Apelantul opinează că insolvenţa debitorului este rezultatul actelor săvârşite de fostul administrator, săvârşite cu intenţia prejudicierii creditorilor, ținând cont de faptul că parte din valoarea pasivului ar fi putut fi acoperită în situaţia încasării preţului sau valorificării acesteia către o altă societate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul intimat a solicitat să se respingă apelul şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, arată că în mod corect prima instanţă a reţinut că potrivit Actului de dare în plată autentificat sub nr. … la BNP, în calitate de persoană fizică, a stins în data 07 martie 2013, o datorie a societăţii debitoare faţă de un creditor al acestei societăţii şi că din nota de contabilitate a debitoarei rezultă că datoria debitoarei faţă de pârâtul intimat este de 243.950 lei, sumă care se regăseşte în contabilitatea debitoarei..

Totodată a reţinut că din facturile seria …, respectiv 12.04.2013 rezultă că debitoarea a valorificat parte din bunurile societăţii în valoare totală de 55.800 lei, iar valoarea facturilor nu a fost achitată, nefiind evidenţiată în contabilitatea debitoarei.

Cu privire la incidenţa prevederilor legale, judecătorul sindic a evidenţiat în mod corect următoarele: compensaţia reprezintă un mod de stingere a obligaţiilor constând în stingerea datoriilor reciproce până la concurenţa, celei mai mici dintre ele.

Cu alte cuvinte, dacă aceste datorii reciproce sunt egale ca valoare atunci se sting în totalitate; dacă însă una din datorii este mai mică se vor stinge până la valoarea acesteia. Astfel, prin compensaţie se pot stinge orice fel de obligaţii indiferent că au izvor contractual sau extracontractual, cu condiţia să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau la alte bunuri, fungibile de aceeaşi natură (art. 1617 alin. (1) Cod Civil).

În funcţie de natura creanţelor reciproce, compensaţia poate fi de două feluri: legală şi convenţională. Compensaţia legală este acea compensaţie care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească.

Din chiar textul legal se desprind condiţiile în care compensaţia poate să opereze:

a)obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât şi de debitor.

b)datoriile să fie certe, lichide şi exigibile, adică să întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natura sau prin echivalent să fie actual. De aceea, creanţele, trebuie să fie neîndoielnice, determinate în întinderea lor şi să poată fi cerută executarea acestora.

c)datoriile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile şi de aceeaşi naturi

d)părţile să nu fi renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei - conform art. 1617 alin. (3) Cod Civil: „Oricare din părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie".

Oricât de "interesant" i se pare apelantei acest text de lege, trebuie remarcat faptul că în cuprinsul lui, Codul civil nu stabileşte care limitele temporale şi condiţiile în care poate opera o asemenea renunţare.

Astfel, nu poate fi reţinută concluzia apelantei, potrivit căreia, de vreme ce societatea debitoare nu a operat în evidentele contabile această compensare, ar fi renunţat la compensare. Aceasta este o simplă speculaţie, nedovedită; într-adevăr,, deşi compensaţia legală operează de plin drept, în puterea legii, să nu se poată opera împotriva voinţei părţilor, care pot renunţa la compensaţie, renunţare care poate avea loc expres sau tacit.

Or, la dosarul cauzei nu sunt probe care să dovedească renunţarea la compensare, nici expresă şi nici tacită (pentru a dovedi că a intervenit renunţarea tacită la compensare, apreciază că aceasta poate avea loc numai în situaţia în care debitorul plăteşte datoria fară a opune compensaţia), însă, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu se află în această, situaţie.

Instanţa de fond a constatat că la data deschiderii procedurii, societatea îi datora intimatului suma de 243.950 lei, iar el datora societăţii suma de 55.800 lei, iar compensarea celor două datorii a avut loc de plin drept, aşa cum arată art. 1,671 (1) Cod Civil, încă din luna aprilie a anului 2013, atunci când au existat cele două datorii reciproce, datorii certe lichide şi exigibile.

Prin urmare, contrar celor susţinute de apelantă, compensarea operează de plin drept, nefiind necesară îndeplinirea formalităţii completării vreunui ordin de compensare.

De asemenea în mod corect a apreciat instanţa că în cauză sunt incidente prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Cu priviră la critica apelantei potrivit căreia pârâtul intimat nu ar deţine calitatea de creditor în dosarul …, acest argument nu poate fi reţinut deoarece, aşa cum a susţinut prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în conformitate cu prevederile legale incidente în cauză, administratorul judiciar avea obligaţia, potrivit art. 61 din Legea nr. 85/2006, ca în urma deschiderii procedurii să trimită o notificare tuturor creditorilor, inclusiv intimatului, pentru a se putea înscrie in tabloul creditorilor.

Or, o astfel de notificare nu există şi acest fapt se datorează exclusiv culpei apelantei.

Cum în atare situaţie potrivit principiului „nemo auditur propria ni turpitudinem allegatis" nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria culpă pentru a valorifica un drept, invocând nerespectarea de către el însuşi a unor norme legale, nici lichidatorul judiciar, apelantul din prezenta cauză, nu se poate prevala de omisiunea intimatului de înscriere pe tabloul creditorilor, fapt care este consecinţa omisiunii sale de a-l notifica în acest sens potrivit dispoziţiilor legale aplicabile.

Revenind la condiţiile atragerii răspunderii administratorului, în mod corect instanţa a apreciat că nu a încălcat prevederile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea 85/2006, adică nu a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane,

De asemenea în mod corect s-a reţinut şi faptul că, din raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la insolvenţă lichidatorul judiciar analizând actele debitoarei care i-au fost puse la dispoziţie de reprezentanţii legali ai debitoarei, nu a identificat elemente care au putea conduse la angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei.

Culpa administratorului, fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între acestea, sunt condiţii de bază ale răspunderii, care trebuie dovedite, legea neinstituind nici o prezumţie în privinţa celor două elemente menţionate iniţial şi este necesar să se probeze că administratorul, prin săvârşirea culpabilă a uneia sau mai multor dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de art. 138 din Legea 85/2006, a condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, iar pe da altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată da dispoziţiile legale arătate, se impune ca faptele să se fi săvârşit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele prevăzute de textul ce le enumera.

Natura juridică a răspunderii institute de art. 138 din Legea insolvenţei este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ala răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, culpa.

Faptele enumerate în dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, trebuie să fi contribuit la insuficienţa activului iar prin urmare, trebuie să se probeze că administratorul, prin fapta sa culpabilă, a contribuit la aducerea societăţii în stare de insolvenţă.

În cauză lichidatorul judiciar nu a dovedit existenţa unor fapte de natura celor prevăzute de art. 138 din Legea 35/2006, că faptele ar fi fost săvârşite de pârâtul intimat şi nici că le-a săvârşit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele arătate de legiuitor în textul de lege incident ci dimpotrivă aşa cum s-a reţinut de către judecătorul sindic, a dovedit că nu a săvârşit faptele la care practicianul în insolvenţă s-a referit în acţiune.

Sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor art.l38 din Legea insolvenţei nu atrage automat răspunderea administratorului deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestuia, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit ia ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, ori astfel de dovezi nu au fost administrate m cauză.

Împrejurarea că lichidatorul judiciar a apreciat că există aceste fapte, nu echivalează cu vreuna dintre ipotezele prevăzute în art. 138 Legea 85/2006. Acuzaţia apelantei - nefondată de altfel - referitoare la faptul că ar fi săvârşit faptele respective trebuie probată, simpla invocare a faptului că ar fi săvârşit aceste fapte nu poate antrena răspunderea patrimonială a pârâtului intimat, cu atât mai mult cu cât, dimpotrivă, a demonstrat că în fapt, în încercarea de redresare a societăţii, respectiv de a împiedica intrarea societăţii în insolvenţă, din averea sa proprie a dat în plată un teren unui creditor al societăţii, pentru a stinge o datorie de 243.950 lei, creditând societatea cu această sumă de bani.

Examinând calea de atac a reclamantei, Curtea reţine ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:

Dispoziţia din art. 138 alin.1 al Legii 85/2006, condiţionează ca  eventualele fapte ce sunt ulterior detaliate, să fi determinat apariţia stării de insolvenţă a debitorului în conformitate cu cele identificate şi reţinute prin Raportul întocmit în condiţiile art. 59 alin.1 din lege. Ori, în speţă acest Raport amintit de însăşi reclamantă şi care se regăseşte la filele 11 şi următoarele din dosarul de fond, precizează în mod expres că la data întocmirii lui nu s-au identificat motive de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere şi debitoarea a ajuns în stare de insolvenţei datorită resurselor financiare insuficiente şi nu a mai dispus de mijloacele necesare desfăşurării activităţii de transport mărfuri către societatea de leasing, menţiuni ce nu se încadrează în termenul stabilit de legiuitor pentru stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere.

Apelanta mai precizează că s-a omis a se avea în vedere lipsa ordinului de compensare ca instrument de plată ce determină nevalabilitatea acestei compensări, argumente ce urmează a fi înlăturate întrucât ordinul menţionat este doar un document de înregistrare în contabilitate şi nu o condiţie prealabilă şi concomitentă ce se impune a fi îndeplinită pentru a se considera intervenită o compensaţie legală; încheierea unui astfel de înscris este solicitată de legiuitor în vederea menţinerii unei discipline financiar-contabile, însă pentru valabilitatea operaţiunii se impune a fi cercetate normele de drept comun din Codul civil.

În acest sens, în speţă s-a stabilit de către judecătorul sindic în mod corect, că în contextul prevederilor art. 1617 NCC, între părţi, în speţă pârât şi societate,  a intervenit o compensaţie legală pentru datorii reciproce anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă.

Nu este necesar cum susţine apelanta ca persoana fizică să deţină calitatea de creditor în cadrul procedurii, în înţelesul prevederilor art. 3 pct.7 din  lege, dat fiind că în speţă compensarea nu s-a înfăptuit în temeiul art. 52 din lege, în cadrul procedurii de insolvenţă, care a fost deschisă prin sentinţa din 30.01.2014, ci anterior acesteia în condiţiile normelor de drept comun.

Pe de altă parte, nu sunt în nici un fel aplicabile în speţă prevederile art. 36 din Legea 85/2006, ce reglementează ipoteza suspendării de drept a acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau executările silite de la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă, întrucât nu au nici o legătură cu starea de fapt dedusă judecăţii. De asemenea, nu poate fi acceptat raţionamentul apelantei în sensul că în lipsa operării în evidenţele contabile a acestei compensări, societatea ar fi renunţat la această operaţiune, dat fiind că o astfel de înscriere vizează doar, aşa cum s-a arătat, respectarea normelor de disciplină contabilă, nu o renunţare tacită la derularea unui act juridic cum este compensarea.

Mai mult decât atât, între elementele răspunderii materiale se identifică şi cel al stabilirii unei vinovăţii sub forma intenţiei sau culpei în sarcina organului de conducere a cărui fapte se analizează, ori, din corelarea modului în care s-a dovedit că pârâtul a acţionat în efectuarea compensării, a datelor subiective şi obiective pe care le-a avut în vedere la acel moment, în speţă lipseşte această condiţie a vinovăţiei.

Raportat la toate cele arătate şi în temeiul art. 480 alin.1 C.proc.civ., a respins ca nefondat apelul lichidatorului judiciar.

Domenii speta

Spete similare