Ordonanţă preşedinţială

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEŞ

SECŢIA CIVILĂ

Dosar nr. 19441/280/2013

DECIZIE Nr. 49/2014

Şedinţa publică de la 28 Ianuarie 2014

Obiectul cauzei:ordonanţă preşedinţială

INSTANŢA

Deliberând asupra apelului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 12.09.2013, sub nr. 19441/280/2013, reclamanta (...) a solicitat în contradictoriu cu pârâta (...) ca, pe calea specială a ordonanţei preşedinţiale, să dispună obligarea pârâtei la eliberarea şi predarea autovehiculului marca Fiat Doblo înmatriculat sub nr. (...) care este reţinut în mod abuziv pentru o pretinsă suma reprezentând valoarea unor reparaţii.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta un contract de  prestări servicii ce nu conţine nicio prevedere care să permită prestatorului, indiferent de valoarea reparaţiei, să reţină un autovehicul până la plata facturii, întrucât chiar din art. 4 pct. 2 din contract rezulta că plata lucrărilor se va face prin instrumente bancare de plata în maxim 30 de zile de la facturare. A precizat reclamanta că aparenţa dreptului este în favoarea sa, iar autovehicul îi este absolut necesar în desfăşurarea normală a procesului de producţie, specifica activităţii societăţii. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii motivat de faptul că părţile au instituit un drept de retenţie prin comanda ce reprezintă extensie a contractului, reclamanta nu şi-a executat obligaţia de plata a preţului, astfel încât exercitarea dreptului de retenţie este legală. A precizat pârâta că a declanşat demersurile legale pentru recuperarea datoriei.

Prin sentinţa civilă nr. 8887/05.11.2013, Judecătoria Piteşti a respins cererea cu motivarea că părţile au încheiat un contract de prestări sericii la data de 23.04.2013. Prin contract, pârâta s-a obligat sa efectueze în interesul reclamantei lucrări de revizii curente, revizii în garanţie, reparaţii accidentale pentru  autovehiculele din gama deţinuta de beneficiar, obligaţie ce include furnizarea pieselor şi prestaţiile de manoperă. Reclamanta s-a obligat să plătească preţul în termen de 30 de zile de la facturare prin instrumente bancare. Durata contractului a fost stabilita la 1 an.

S-a reţinut că reclamanta deţine autoutilitara înmatriculata sub nr. (...) conform înscrisurilor depuse la filele 11-12 din dosar. A predat acest autoturism pârâtei în vederea executării unor lucrări de reparaţii. S-a emis comanda nr. (...) . S-a întocmit devizul de lucrări nr. (...) . La aceeaşi dată s-a emis factura fiscală nr. (...)  în valoare de 4365 lei. Contractul a fost semnat în calitate de reprezentant al societăţii reclamante de numitul (...) . Aceeaşi persoană a semnat şi comanda.

Prin comandă părţile au instituit un drept de retenţie asupra autoturismului reparat până la achitarea integrală a facturii. Factura a fost acceptată la plata prin semnătura reprezentantului societăţii reclamante. Reclamanta nu a depus la dosar dovada efectuării plăţii până  în prezent.

Motivat de faptul că reclamanta nu a efectuat plata,  pârâta a refuzat să-i restituie autovehiculul. Situaţia expusă se probează cu înscrisurile depuse la dosar.

Conform dispoziţiilor  art. 996 alin 1 C.pr.civ. instanţa  de judecata, stabilind  că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone masuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unor executări.

Deci, cererea de ordonanţa preşedinţială se analizează sub aspectul îndeplinirii următoarelor cerinţe: aparenţa dreptului, caracterul provizoriu al masurilor, existenţa unor cazuri grabnice, neprejudecarea fondului.

Potrivit disp art. 44 alin 21 din Constituţia României dreptul de proprietate este garantat, conţinutul şi limitele dreptului sunt stabilite de lege. Drepturile civile  sunt ocrotite de lege, putând fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social. Exercitarea cu bună credinţa a drepturilor şi libertăţilor garantate implică punerea în valoare în conformitate cu scopul lor, şi anume, asigurarea participării tuturor membrilor societăţii la viaţa socială şi nedeturnarea lor de la această finalitate. Deci, drepturile trebuie exercitate în aşa fel încât să nu încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi membrii ai societăţi. În condiţiile în care nu sunt exercitate în conformitate cu aceste exigenţe, înseamnă că au fost deturnate de la scopul avut în vedere de legiuitor, ajungându-se la abuzul de drept.

Abuzul de drept presupune două elemente constitutive, respectiv un element subiectiv ce constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv şi un element obiectiv care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost recunoscut, faptul săvârşit neputând fi explicat într-un mod legitim.

În acelaşi timp, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale instanţa este îndreptăţită să verifice aparenţa dreptului, verificare indispensabilă pentru a stabili care dintre părţi are în favoarea sa aparenţa unei situaţii legale şi justifică un interes legitim pentru a i se putea menţine o stare de fapt provizorie sau chiar de drept.

Aparenţa de drept este în favoarea reclamantului daca poziţia acestuia, în cadrul raportului juridic pe care se grefează ordonanţa preşedinţială este preferabilă din punct de vedere legal, în condiţiile unei sumare caracterizări şi analize a situaţiei de fapt. Starea de fapt a unui proces se împleteşte întotdeauna indisolubil cu cea de drept.

Reclamanta a invocat în susţinerea cererii faptul că este proprietara autovehiculului, faptul că autovehiculul îi este absolut necesar în procesul de producţie, precum şi faptul că pârâta reţine în mod abuziv autovehiculul. Potrivit dispoziţiilor art. 2295 C.civ. cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi executa obligaţia sa izvorâta din acel raport de drept  sau, după caz, atât cât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru  cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. Conform dispoziţiilor art. 2496 C.civ. dreptul de retenţie nu poate fi exercitat daca deţinerea bunului provine dintr-o fapta ilicită, este abuzivă ori nelegală sau daca bunul nu este susceptibil de urmărire silită. Dreptul de retenţie a fost consacrat printre garanţii în mod expres prin prevederile Noului Cod Civil. Dreptul de retenţie reprezintă un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până  în momentul în care debitorul nu plăteşte tot ce îi datorează în legătura cu acel bun. Este esenţial ca datoria pe care deţinătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătura cu lucrul  şi să fie prilejuită de acesta.

În practica judiciara existenta sub imperiul vechiului cod civil s-a stabilit că dreptul de retenţie nu este subînţeles, drept ce nu avea o reglementare juridică. Sub imperiul Noului Cod Civil dreptul de retenţie ia naştere prin efectul legii, odată sau, de regulă, ulterior naşterii raportului juridic principal, creditorul retentor fiind îndreptăţit să îl exercite chiar şi în lipsa oricăror prevederi convenţionale. În vederea exercitării dreptului de retenţie se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: creditorul să aibă o creanţa născuta în legătura cu lucrul reţinut, creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă, obiectul dreptului  de retenţie să se afle în circuitul civil şi în stăpânirea retentorului. În prezent, dreptul de retenţie rezultă din lege, astfel încât, dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate instanţa este obligata să recunoască acest drept, nefiind lăsat la aprecierea judecătorului.

Conform dispoziţiilor art. 1719 C.civ. principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a achita preţul. Potrivit dispoziţiilor art. 1270 C.civ. contractele valabil încheiate au putere de lege între părţile contractante. Potrivit dispoziţiilor art. 1548 C.civ. culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezuma prin simplu fapt al neexecutării. În cadrul răspunderii contractuale, creditorul trebuie numai să dovedească existenţa contractului şi, întrucât obligaţia de plata asumată este obligaţie de rezultat, în condiţiile  în care creditorul pretinde că acest rezultat nu a fost atins, va opera o prezumţie de neplată în sarcina debitorului, pe care acesta o poate răsturna prin proba plăţii.

Coroborând dispoziţiile legale menţionate cu situaţia de fapt anterior expusă instanţa a reţinut că pârâta a executat lucrări de reparaţie la autovehiculul reclamantei, iar reclamanta nu a achitat preţul, considerente faţa de care a apreciat că aparenţa dreptului este în favoarea pârâtei.

În acelaşi timp, instanţa a reţinut că pârâta nu săvârşeşte un abuz de drept prin refuzul de a preda autoturismul reclamantei de natură să justifice urgenţa luării măsurii pe calea ordonanţei preşedinţiale, atitudinea sa fiind pe deplin circumscrisă dispoziţiilor legale ce reglementează dreptul de retenţie, exercitându-şi dreptul cu bună-credinţa,  fără a-l deturna de la scopul pentru care a fost recunoscut.

Din nicio proba administrată în cauză nu a rezultat faptul că autoturismul este  folosit în procesul de producţie sau faptul că prin reţinerea autovehiculului de către pârâta este afectata desfăşurarea normală a procesului de producţie, cu consecinţa cauzării unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

În raport de aceste aspecte instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia urgenţei prevăzuta de art. 996 C.pr.civ. Este evident faptul că în vederea promovării unei cereri de ordonanţa preşedinţială nu este absolut necesară existenţa pe rolul instanţei a unui dosar ce vizează fondul cauzei, având în vedere dispoziţiile art. 996 alin 4 C.pr.civ., astfel că pentru considerentele expuse instanţa a respins cererea de chemare în judecata, apreciind că este neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta pe care a criticat-o pentru următoarele:

- prima instanţă a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii, numai argumentaţia prezentată de partea adversă;

- în mod greşit s-a reţinut că numitul (...)  a semnat contractul de prestări servicii dintre părţi, în contextul în care nu acesta era reprezentantul legal al societăţii, ci (...) ; pe de altă parte, nu s-a avut în vedere că, în cuprinsul acestui contract nu este inserată vreo menţiune cu privire la dreptul de retenţie, neavând nicio relevanţă faptul că acesta apare în nota de comandă, în mod rău intenţionat fiind introdus acolo de către pârâtă;

- prima instanţă nu a avut în vedere dispoziţiile art. 4 alin. 1 şi 2 din legea 193/2000 din care rezultă caracterul abuziv al aşa zisei clauze contractuale ce se referă la dreptul de retenţie, atâta timp cât acesta nu apare menţionat în contract, dar nici în cuprinsul vreunui act adiţional la contract;

- autoturismul în litigiu a fost adus în service a doua oară pentru reparaţii, comunicându-se societăţii reclamante că va fi reparat în contul garanţiei stipulate pentru ca, ulterior, acesta să fie reţinut fără vreun motiv;

- instanţa de fond, în aprecierea urgenţei, nu a ţinut cont de faptul că obiectul de activitate al reclamantei este transport de marfă ce necesită utilizarea unui astfel de autovehicul, astfel că, în lipsa acestuia, a fost necesară închirierea unor alte vehicule; pe de altă parte, exista şi o altă modalitate de recuperare a pretinsei creanţe decât reţinerea autoturismului;

- instanţa de fond face o analiză superficială a probatoriului propus şi administrat.

Intimata a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea apelului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate şi în raport de prevederile art. 479 NCPC, tribunalul reţine următoarele:

Prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică în cauză, raportată la probatoriul administrat şi la procedura specială a ordonanţei preşedinţiale.

Primul motiv de apel, referitor la faptul că aceasta a avut în vedere numai argumentele prezentate de parte adversă nu poate fi primit, întrucât, la pronunţarea soluţiei au fost abordate toate aspectele faptice cu implicaţii juridice ce au vizat raporturile dintre părţi asigurându-se o argumentaţie clară şi legală a hotărârii luate.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel, referitor la semnarea contractului de prestări servicii de către (...) , iar nu de (...)  care nu avea calitatea de reprezentant legal şi care nu putea implica, astfel, societatea reclamantă, tribunalul reţine că, într-adevăr, analizând semnătura de pe contractul de prestări servicii de la fila 5 dosar fond, cu cea de pe comanda de la fila 34, dosar fond prin care apelanta a arătat că este de acord cu dreptul de retenţie asupra auto în litigiu, acestea nu corespund.

Însă, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, acest aspect nu are nicio relevanţă juridică, întrucât dreptul de retenţie, sub imperiul dispoziţiilor noului cod civil, aplicabile în speţă (contractul dintre părţi fiind încheiat în 2013), ia naştere prin efectul legii, creditorul retentor fiind îndreptăţit să îl exercite chiar şi în lipsa oricăror prevederi convenţionale.

Aşadar, chiar dacă, în cuprinsul contractului de prestări servicii de la filele 3-5, dosar fond, nu este inserată vreo menţiune cu privire la acest drept, prin însuşi faptul îndeplinirii obligaţiei de către prestator şi al neplăţii de către beneficiar, există premisa incidenţei dispoziţiilor legale referitoare la dreptul de retenţie care, în mod corect, a fost invocat de către intimată pe cale de apărare, prin întâmpinare.

Pentru considerentele expuse, nici motivul al treilea de apel nu va fi primit, legea 193/2000 neavând aplicabilitate în cauză, aşa cum s-a arătat, dreptul de retenţie fiind un drept născut din lege ce nu necesită inserarea expresă sub forma unei clauze într-un contract.

Cât priveşte susţinerea apelantei conform căreia autoturismul în litigiu a fost adus în service a două oară urmând a fi reparat în contul garanţiei stipulate, iar nu contra cost, tribunalul constată că, la dosarul de fond nu există nicio dovadă în acest sens.

Referitor la faptul că prima instanţă nu a avut în vedere, la aprecierea urgenţei, împrejurarea că apelanta este societate de transport marfă fiindu-i necesar autovehiculul în litigiu, în lipsa acestuia, fiind nevoită să apeleze la închirierea unor alte vehicule, tribunalul constată că, într-adevăr, la dosarul de apel au fost depuse facturi ce atestă achitarea, de către apelantă, a contravalorii transportului pentru lunile august – noiembrie 2013 (f. 26 – 32).

Însă, potrivit facturii de la fila 28, autoturismul în litigiu a fost reparat în cursul lunii iunie, iar până la data de 12.07.2013 (potrivit dispoziţiilor cap. IV pct. 2 din contract), trebuia achitată contravaloarea reparaţiilor. Întrucât, acest lucru nu s-a întâmplat, din luna iulie 2013, maşina se află la pârâtă. Or, dacă apelantei îi era strict necesar activităţii acest autoturism, apare nejustificată introducerea prezentei cereri de ordonanţă preşedinţială la două luni de la momentul iulie 2013, la care putea fi ridicată maşina. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, singurul demers ce a vizat recuperarea bunului este o notificare, tot din luna septembrie. Pe de altă parte, este greu de înţeles cum, în loc să se procedeze la achitarea contravalorii reparaţiei şi, ulterior, la eventualitatea recuperării acesteia pe calea unei acţiuni de fond, apelanta a preferat să achite unei alte firme contravaloarea transportului.

Aşadar, în acest context, tribunalul reţine că, în mod corect, a apreciat prima instanţă că nu este îndeplinită nici condiţia urgenţei.

Cât priveşte o altă modalitate de recuperare a creanţei ce putea fi vizată de către pârâtă şi la care aceasta nu a apelat, acest aspect excede cadrului procesual cu care a fost învestită instanţa, mijloacele juridice de proteguire a dreptului fiind lăsate la latitudinea fiecărei persoane fizice sau juridice.

Faţă de toate aceste considerente, reţinând că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică în cauză, analizând din punct de vedere juridic toate aspectele ce i-au fost supuse atenţiei, în baza art. 480 NCPC, apelul va fi respins ca nefondat.

În baza art. 451 alin. 1 NCPC, fiind în culpă procesuală, apelanta va fi obligată să plătească intimatei suma de 500 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de către (...) împotriva sentinţei civile nr. 8887/05.11.2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti în prezenta cauză, intimată fiind (...), ca nefondat. Obligă apelanta să plătească intimatei suma de 500 lei cheltuieli de judecată.

Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică azi 28.01.2014.

Domenii speta

Spete similare