Clauze Abuzive

Prin semnarea actelor adiţionale reclamanţii nu au făcut decât să amâne plata creditului cu creşterea ulterior a dobânzii bancare, ca urmare a majorării marjei băncii de la 4,9% la 5,9%.

Reclamanţii au beneficiat de anumite reduceri faţă de nivelul dobânzii, dar în schimb au fost de acord cu majorarea nivelului marjei băncii. Chiar dacă prin prezenta acţiune reclamanţii au contestat această majorare a marjei băncii, aceasta nu poate fi considerată o clauză abuzivă, fiind clar exprimată, pentru această majorare banca a acordat în schimb reclamanţilor anumite avantaje băneşti, iar mai mult marja băncii, fiind componenta dobânzii, reprezintă o cerinţa de preţ legată de un element esenţial al contractului de împrumut, mai exact costul creditării.

Potrivit art. 1578 C.civ. vechi, suma împrumutată trebuia restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. În aceste condiții, raportat la moneda în care a fost primit împrumutul –franci elvețieni, reclamanţii nu aveau de acordat mai mult decât au convenit. Pe de altă parte nu era echitabil ca să opereze o înghețare a cursului valutar, deoarece aceasta ar echivala cu acordarea unei sume în RON. Ori pentru împrumuturile în moneda națională costurile de creditare erau altele, iar dobânda se raporta la Robor care era constant mai mare decât Libor, indice care intra în componenţa dobânzii contractate de părţi.

Riscul valutar era suportat exclusiv de către consumatori, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale, întrucât aceştia au primit creditul în moneda străină.

Astfel, tocmai prin restituirea împrumutului în moneda  în care a şi fost acordat era respectat criteriul echivalentei prestaţiilor, fapt ce presupunea existenta unei proporţionalităţi între drepturile și obligaţiile asumate de către părți întrucât patrimoniul reclamanţilor împrumutaţi s-a îmbogăţit cu suma împrumutată, care la momentul restituirii treptate avea o valoare diferită de cea de la momentul contractării, iar dacă s-ar fi admis posibilitatea restituirii sumei la valoarea de la momentul contractării tocmai banca ar fi fost cea prejudiciată.

Prin Sentinţa Civilă 3557 din data de 16.05.2016 s-a admis în parte, cererea de chemare în judecată având ca obiect „acţiune în constatare” formulată de reclamanţii CF şi CN, în contradictoriu cu  pârâtele  SC B SA.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.3 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. xxx/2008, referitoare la perceperea unui comision de acordare credit în cuantum de 2% din suma împrumutată, şi în consecinţă, anulează această clauză abuzivă.

A fost obligă pârâta SC B SA la plata către reclamant a sumei de 1132 CHF încasată cu titlu de comision de acordare credit la cursul BNR de la data plăţii.

A respinge restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Obligă pârâta SC B SA către reclamanţi la plata sumei de 375 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi onorariu expertiză, redus proporțional cu admiterea cererii.

La data de xxx/2008 s-a încheiat între B SA, în calitate de creditor şi CF, în calitate de debitor şi CN, în calitate de codebitor, contractul de credit yyy, prin care s-a acordat un credit de 56 600 CHF, pe o perioadă de 360 de luni.

Părţile au stabilit pe o perioadă de un an o dobândă fixă de 4,9%, ulterior aceasta urmând a varia în funcţie de LIBOR CHF la şase luni la care se adaugă o marjă fixă de 4,9%, rata dobânzii urmând a se majora cu 0,5 pp pe toată perioada de creditare. De asemenea, au stabilit valoarea comisionului de acordare la 2% din valoarea totală a creditului, comisionul de administrare de 0.00% pe lună şi comisionul de rambursare anticipată la 3,50% ( art 2 din contractul părţilor).

Părţile au stabilit de asemenea, faptul că nu poate fi modificată pe durata derulării contractului, moneda creditului (art III pct 4 din condiţiile generale).

Prin actul adiţional nr 1 din 14.07.2011 părţile au hotărât reeşalonarea obligaţiilor de plată lunare prin diminuarea acestora pe o perioadă strict determinată, stabilind valoarea ratei dobânzii pe o perioadă de 365 zile la 4,53 % pe an, ulterior redevenind variabilă, cu adăugarea unei marje fixe de 5,9%. De asemenea, s-a stabilit comisionul de administrarea a contului în cuantum de maxim 1,5 CHF /lună.

Prin actul adiţional nr 2 din data de 08.10.2012 părţile au hotărât reeşalonarea obligaţiilor de plată lunare prin diminuarea acestora pe o perioadă strict determinată, stabilind valoarea ratei dobânzii pe o perioadă de 365 zile la 2,61 % pe an, ulterior redevenind variabilă, cu adăugarea unei marje fixe de 5,9%.

Cu privire la apărarea reclamanţilor în sensul că li s-a acordat creditul în lei şi nu în franci elveţieni, instanţa constată că aceştia nu au propus nicio probă din care să reiasă această situaţie de fapt, cu atât mai mult cu cât, prin contractul părţilor s-a stabilit că tragerea creditului (punerea sumei de bani la dispoziţia împrumutatului) se va face prin contul curent al acestuia, deschis în moneda creditului – art 1 pct 5 din contract. De altfel, reclamanţii precizează că suma în lei le-a fost dată la retragerea din cont, prin ipoteză acest moment fiind ulterior punerii la dispoziţie a banilor.

În drept,  potrivit art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin. 1 şi 2 din aceeaşi Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Contractul de credit nr. HL21874/19.05.2008, intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 dată fiind calitatea împrumutaţilor de consumator şi calitatea băncii de comerciant, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art 2 din contractul de credit, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr 1 din 14.07.2011, instanţa reţine că motivarea reclamanţilor vizează cuantumul marjei fixe a dobânzii, respectiv faptul că această marjă fixă a fost mărită, deşi dispoziţiile art 37 din OUG 50/2010 prevăd doar posibilitatea micşorării sale.

Potrivit art 37 din OUG 50/2010 În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului;

c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituţii de credit, creditorul poate reduce marja şi/sau aplica un nivel mai redus al indicelui de referinţă, acesta având dreptul ca, pe parcursul derulării contractului, să revină la valoarea marjei menţionate în contract la data încheierii acestuia şi/sau la nivelul real al indicelui de referinţă;

Instanța reține, în temeiul principiului tempus regit actum (actul juridic este guvernat de legea sub imperiul căreia a fost încheiat) că O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabil contractului cauzei, acest act normativ intrând în vigoare ulterior încheierii lui, astfel că părțile nu erau ținute de a respecta prevederile unui act normativ inexistent.

De altfel, se observă că marja fixă a rămas fixă ulterior actului adiţional încheiat sub imperiul OUG 50/2010, respectiv Actul adiţional nr x din 2011. Prin acest act adiţional părţile au încheiat practic un nou contract, acesta contract respectând dispoziţiile OUG 50/2010, date fiind dispoziţiile cuprinse în Actul adiţional nr y din 2012.

Cu privire la apărarea reclamanţilor în sensul că această modificare nu a fost negociată, ci le-a fost impusă, instanţa reţine dispoziţiile art 4 alin 6 din Legea 193/2000 potrivit cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Cu alte cuvinte, instanța reține că față de natura de parte din prețul contractului a dobânzii și de dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 poate aprecia asupra caracterului abuziv al  clauzei referitoare la dobândă doar dacă aceasta nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Instanţa apreciază că textul de lege limitează intervenţia instanţei în definirea noţiunilor de obiect al contractului, de preţ al contractului şi de plată, însă nu interzice instanţei să evalueze modul cum se calculează o parte din preţul contractului, prin raportare la elemente care țin de caracterul clar și inteligibil al clauzelor care stabilesc modalitatea de calcul.

Instanţa, analizând art. y din Actul adițional din data de 2011, reţine că aceasta nu reprezintă o clauză abuzivă. Dobânda ţine de costul creditului şi, dată fiind activitatea profesională a pârâtei, de furnizare servicii financiare, creditul nu poate fi gratuit, el presupunând în mod obligatoriu un preţ, iar acest preţ nu poate fi analizat decât din perspectiva art.4 alin.(6) din Legea nr.193/2000, respectiv dacă a fost exprimat într-un limbaj clar şi inteligibil. Mai mult, costul creditului şi întinderea obligaţiilor principale ale părţilor sunt cele convenite de părţile semnatare ale contractelor de credit la momentul încheierii şi semnării actului.

Instanţa reţine că art. 2 este formulat în termeni clari şi inteligibili și că modalitatea de determinare a acesteia este una transparentă, clar definită, prin prezentarea unei formule de calcul ce poate fi înțeleasă ușor de către un consumator normal informat și suficient de atent și avizat. În plus, aceasta nu este supusă influenţei subiective a niciuneia dintre părţile contractante întrucât singura posibilitatea de modificarea a uneia din componentele dobânzii, respectiv a marjei fixe a Băncii, este susceptibilă a interveni doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru.

Totodată, această clauză nici nu poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru, deoarece indiferent de existenţa sau nu a unui astfel de dezechilibru, instanţa nu-l poate reţine fiind împiedicată să verifice dacă dobânda fixă satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile oferite, aceasta fiind limita stabilită prin art. 4. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare a transpunerii dispoziției din Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993.

Şi în situaţia în care s-ar admite teza în care instanţa poate interveni cu privire la dobânda contractului, se observă totuşi că această majorare a marjei fixe a avut loc odată cu încheierea unor acte adiţionale semnate de reclamanţi, prin care părţile contractului au convenit şi măsuri favorabile lor, respectiv reeşalonarea creditului. Prin urmare, se naşte prezumţia că aceste măsuri au fost negociate de părţi, nefiind aplicabile dispoziţiile art 4 din Legea 193/2000.

Pe cale de consecinţă, instanţa va reţine că art. 2 din actul adițional din data de 14.07.2011 nu constituie o clauză abuzivă.

Prin urmare, instanţa va respinge cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art 2 din contractul de credit xxx/2008.

În plus, în ceea ce privește cererea subsecventă celei de constatare a nulității absolute a clauzelor privind dobânda, respectiv de obligare a băncii la modificarea acesteia, în sensul indicat de către reclamantă,  instanța reține că este întemeiat argumentul pârâtei privind imposibilitatea instanței de a modifica sau de a dispune modificarea unei clauze eventual constatate a fi abuzive. Astfel,  după cum rezultă din practica CJUE, Cauza C - 618/2010 - cauza Banco Espanol de Credite SA/Joaquin Calderon Camino- , instanţele învestite cu soluţionarea litigiilor în care se invocă clauze abuzive de către consumatori, nu poate modifica conţinutul acestora. Instanţa judecătorească nu poate interveni, în sensul modificării unei clauze contractuale, substituindu-se acordului de voinţă al părţilor.

În ce priveşte clauza prevăzută la art.2.3 din contract ce reglementează comisionul de acordare a creditului de 2%  calculat asupra valorii iniţiale a creditului, instanţa reţine că prezintă un caracter abuziv.

Instanţa reţine dispoziţiile art. 18 din OG nr. 21/1992 rep.- privind protecţia consumatorilor „ ... consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate”. De asemenea, potrivit art. 27 lit. a şi b din Legea nr. 296/2004 rep. privind Codul consumului, „...consumatorii beneficiază de următoarele drepturi:

a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime;

b) de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori.”

Instanţa reţine apărările reclamanţilor în sensul că acest comision nu este definit în contractul părţilor. Deşi numele acestuia ar putea părea suficient, din explicaţiile pârâtei date prin întâmpinare, reiese că acesta se suprapune parţial pe comisionul de administrare, motiv pentru care definirea acestuia în cuprinsul convenţiei ar fi ajutat reclamanţii să observe caracterul abuziv încă de la încheierea contractului.

De asemenea, instanța constată că acest comision nu este justificat din moment ce pârâta ca furnizor de servicii are obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întruneşte condiţiile de creditare, astfel că, costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operaţiunile de verificare în vederea acordării creditului sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit. Astfel, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele  bunei-credinţe nu sunt respectate.

În consecinţă, instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute în Contractul de credit la art.2.3 lit.a referitoare la comisionul de acordare a creditului.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei presupune necesitatea restabilirii echilibrului contractual, cu efect retroactiv, de vreme ce unul din principiile ce guvernează efectele nulităţii este retroactivitatea, decurgând din necesitatea restabilirii legalităţii ca urmare a constatării nulităţii (quod nullum est, nullum producit efectum). Astfel, repunerea părţilor în situaţia anterioară presupune obligaţia băncii de a restitui sumele încasate în lipsa unei cauze legitime, capătul de cerere urmând a fi admis pentru sumele încasate de bancă cu titlu de comision de acordare a creditului.

Referitor la clauza prevăzută la art.2 pct. 5 din contract ce reglementează comisionul de rambursare în avans, instanţa reţine că este abuzivă şi, implicit, nulă.

Prin prevederile art.66 din OUG nr.50/2010 s-a instituit dreptul consumatorului de a se libera în tot sau în parte de obligaţiile sale care decurg dintr-un contract de credit, având dreptul la o reducere a costului total al creditului, constând în dobânda şi costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate şi data prevăzută pentru încetarea contractului de credit. Totodată s-a impus obligaţia ca dreptul consumatorului de a rambursa anticipat să nu poată fi condiţionat de plata unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate.

În plus, prevederile art.68 din acest act normativ au interzis perceperea unui comision de rambursare anticipată în toate cazurile în care rambursare intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă, astfel cum este situaţia în cauza de faţă.

În temeiul principiului tempus regit actum (actul juridic este guvernat de legea sub imperiul căreia a fost încheiat) că O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabil contractului cauzei, acest act normativ intrând în vigoare ulterior încheierii lui, astfel că părțile nu erau ținute de a respecta prevederile unui act normativ inexistent.

De altfel, se observă că prin actele adiţionale s-a stabilit că comisionul de rambursare anticipată are valoarea 0, motiv pentru care acesta nu mai există în contractul părţilor din data de 14.07.2011, fiind respectate, în contractul părţilor încheiat ulterior intrării în vigoare a  OUG 50/2010, dispoziţiile acestui act normativ.

Cu privire la cererea de stabilizare a cursului CHF - leu la nivelul de la data încheierii contractului, conform prevederilor art.1 pct 1.1 din contractul de credit nr. xxx/2008, banca acordă împrumutatului un credit de consum în sumă de 56.600 CHF.

Potrivit art.1.5 din contract, „tragerea şi utilizarea creditului se derulează prin contul curent al Împrumutatului”, iar în sensul art.7 din convenţie, „creditul va fi rambursat în 360 rate lunare, conform graficului de rambursare din Anexa 1 care face parte integrantă din prezentul contract.”

Asumarea de către reclamant a riscului valutar nu s-a făcut în temeiul vreunei clauze expres prevăzute în contract, ci prin simpla contractare a creditului în moneda străină, cu consecinţa restituirii acestuia în moneda în care s-a împrumutat.

Referitor la cererea de denominare a creditului acordat reclamantului, instanţa reţine de asemenea, că este neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile art. 1584 C.civ. de la 1864 (aplicabil în cauză în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate și de aceeaşi  calitate, indiferent de  eventuala sporire sau scădere a valorii  lucrurilor dintre momentul încheierii  contractului și acela al plăţii.

Prin urmare, întrucât  creditul a fost acordat în moneda chf, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei (principiul  nominalismului monetar consacrat  expres  de art. 1578 C.civ. de la 1864).

Instanţa apreciază că reclamantul a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului de condiţiile contractuale cărora se supun din punct de vedere al monedei, fiind de notorietate că contractarea unui credit în CHF la nivelul anilor 2007 – 2008 se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă față de credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului, astfel cum de altfel a recunoscut şi reclamantul, prin cererea de chemare în judecată.

Susţinerile reclamantului în sensul că instituţia financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar nu pot fi primite de instanţă, întrucât din calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar nu se poate trage prezumţia cunoaşterii ori prevederii a evoluţiei cursului de schimb al CHF.

De altfel, astfel cum a statuat şi C.J.U.E. în jurisprudența sa în analiza posibilităţii de înţelege a consumatorului trebuie avut în vedere consumatorul mediu, respectiv consumatorul normal informat și suficient de atent și avizat, capabil astfel să evalueze consecințele economice și respectiv, prețul total al contractului.

Este adevărat că operatorul economic - banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, are obligaţia informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, dar implicaţiile îndatorării și riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar sunt aspecte care se apreciază în concret, de către fiecare împrumutat, banca nefiind obligată să dea consultaţii financiare persoanelor fizice, ci fiind doar obligată să-şi prezinte întocmai oferta de creditare.

Riscul valutar este suportat exclusiv de către consumatori, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale, întrucât aceştia au primit creditul în moneda străină şi s-au obligat să-l restituie în aceeaşi monedă.

Astfel, tocmai prin restituirea împrumutului în suma în care a şi fost acordat este respectat criteriul echivalentei prestaţiilor, fapt ce presupune existenta unei proporţionalităţi între drepturile și obligaţiile asumate de către părți întrucât patrimoniul reclamantului împrumutat s-a îmbogăţit cu suma împrumutată, care la momentul restituirii treptate are o valoare diferită de cea de la momentul contractării, iar dacă s-ar admite posibilitatea restituirii sumei la valoarea de la momentul contractării tocmai banca ar fi cea prejudiciată.

Nu poate fi vorba nicidecum de faptul că riscul valutar s-ar materializa în obţinerea de către bancă a unui câștig injust în detrimentul consumatorului, câtă vreme banca, dacă nu ar fi împrumutat reclamantului suma respectivă şi ar fi păstrat-o pentru sine, ar fi beneficiat oricum de creşterea valorii acesteia raportat la moneda naţională.

Nu se poate pune problema asigurării unei proporționalităţi a prestaţiilor asumate de părţi, prin îngheţarea cursului de schimb chf – leu, câtă vreme variaţia cursului de schimb al monedei este independentă de voinţa Băncii, care nu are nicio influenţă în acest sens.

Ca atare, nu este vorba despre dobândirea vreunui caracter aleatoriu al contractului, din acest punct de vedere şi nici de teoria impreviziunii, banca fiind îndreptăţită să îşi primească înapoi suma împrumutată, la valoarea curentă a acesteia, precum şi folosul obţinut din transferul folosinţei acesteia, respectiv dobânda.

În consecinţă va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind stabilizarea cursului valutar la nivelul de la data încheierii contractului.

Având în vedere această soluţie, instanţa va respinge şi capătul de cerere referitor la restituirea sumelor plătite în plus ca urmare a îngheţării cursului valutar şi obligarea pârâtelor la calcularea ratelor datorate la cursul valutar din ziua contractării;

Instanţa va admite în parte cererea accesorie şi, în temeiul art.453 Cod proc.civ., va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 375 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat conform chitanţei nr. … wwww şi onorariu expertiză, proporţional cu admiterea cererii de chemare în judecată.

Analizând hotărârea atacată în limita criticilor formulate prin motivele de apel şi în raport de probatoriile existente la dosar, cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 476 şi următoarele N.C.p.civ., Tribunalul constată că apelul formulat de pârâta  SC Bancpost SA este nefondat, iar apelul formulat de reclamanţii  Cârcei Florian şi Cârcei Nicoleta este fondat în parte pentru considerentele ce se succed:

În fapt, la data de 19.05.2008 s-a încheiat între B SA, în calitate de creditor şi CF, în calitate de debitor şi CN, în calitate de codebitor, contractul de credit xxx prin care s-a acordat un credit de 56 600 CHF, pe o perioadă de 360 de luni.

Părţile au stabilit pe o perioadă de un an o dobândă fixă de 4,9%, ulterior aceasta urmând a varia în funcţie de LIBOR CHF la şase luni la care se adaugă o marjă fixă de 4,9%, rata dobânzii urmând a se majora cu 0,5 pp pe toată perioada de creditare. De asemenea, au stabilit valoarea comisionului de acordare la 2% din valoarea totală a creditului, comisionul de administrare de 0.00% pe lună şi comisionul de rambursare anticipată la 3,50% (art. 2 din contractul părţilor).

Părţile au stabilit de asemenea, faptul că nu putea fi modificată pe durata derulării contractului, moneda creditului (art. III pct. 4 din condiţiile generale).

Prin actul adiţional nr.1 din 14.07.2011 părţile au hotărât reeşalonarea obligaţiilor de plată lunare prin diminuarea acestora pe o perioadă strict determinată, stabilind valoarea ratei dobânzii pe o perioadă de 365 zile la 4,53 % pe an, ulterior redevenind variabilă, cu adăugarea unei marje fixe de 5,9%. De asemenea, s-a stabilit comisionul de administrarea a contului în cuantum de maxim 1,5 CHF /lună.

Prin actul adiţional nr.2 din data de 08.10.2012 părţile au hotărât reeşalonarea obligaţiilor de plată lunare prin diminuarea acestora pe o perioadă strict determinată, stabilind valoarea ratei dobânzii pe o perioadă de 365 zile la 2,61 % pe an, ulterior redevenind variabilă, cu adăugarea unei marje fixe de 5,9%.

Reclamanţilor li s-a acordat creditul în franci elveţieni, cât timp prin contractul părţilor s-a stabilit că tragerea creditului (punerea sumei de bani la dispoziţia împrumutatului) se va face prin contul curent al acestuia, deschis în moneda creditului adică CHF– art.1 pct.5 din contract. De altfel, reclamanţii au precizat că suma în lei le-a fost dată la retragerea din cont, acest moment fiind ulterior punerii la dispoziţie a banilor.

În drept,  potrivit art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzicea comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin. 1 şi 2 din aceeaşi Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Contractul de credit nr. HL21874/19.05.2008, intra sub incidenţa Legii nr. 193/2000 dată fiind calitatea împrumutaţilor de consumator şi calitatea băncii de comerciant, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Instanța va analiza în continuare hotărârea atacată, mai întâi din punct de vedere a aceea ce aceasta a modificat în contractul părților-comisionul de acordare și apoi din punct de vedere a apelului reclamanților care critică soluția instanței de fond cu privire la capetele de cerere respinse.

-1. Un prim motiv de apel îl reprezintă declararea ca abuzive a clauzei privind comisionul de acordare credit:

Instanța reține că potrivit art. 4.al.2 din Directiva 93/13/CEE care a fost transpus în legea 193/2000 –art. 4 al.6, se prevede că „(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”

Instanţa apreciază că textul de lege limitează intervenţia instanţei în definirea noţiunilor de obiect al contractului, de preţ al contractului şi de plată, însă nu interzicea instanţei să evalueze modul cum se calcula o parte din preţul contractului. Potrivit cauzei Walt și a cauzei Invitel pronunțată de CJUE, prin obiect principal al contractului se înţelege faptul că instanța nu poate redenumi un contract de creditare ca fiind alt tip de contract, nici nu poate modifica valoarea dobânzii sau a comisioanelor ori să aprecieze justețea raportului calitate/preț. Cu toate acestea instanța poate interveni și analiza clauzele referitoare la mecanismul de modificare a costului serviciilor.

În examinarea caracterului abuziv al clauzelor din contract, instanţa are în vedere echilibrul care trebuie să existe între interesele economice ale împrumutatului, de o parte, şi cele ale băncii, de cealaltă parte, înţelegând că scopul urmărit de fiecare parte era obţinerea unui folos patrimonial maxim, fie prin obţinerea de condiţii de creditare cât mai puţin oneroase, fie prin asigurarea unei garantări cât mai bune a executării contractului şi a unui profit cât mai ridicat. Echilibrul intereselor este unul aproximativ, fiind imposibilă realizarea unei egalităţi perfecte între poziţiile celor două părţi.

În cauza de faţă, reclamanții au criticat clauza privind comisionul de acordare, deoarece nu cunoşteau care sunt serviciile oferite de bancă în schimbul plăţii acestor sume de bani, că nu era justificată plata acestui comision date fiind garanţiile contractului, respectiv ipoteca imobiliară şi asigurarea imobilului pe toată durata contractului și că nu a fost negociată obligaţia de a achita acest comision care crea un dezechilibru în defavoarea lor.

Instanţa reţine că în mod corect a analizat instanţa de fond toate argumentele invocate de pârâtă în combaterea acţiunii. Pe scurt instanţa reţine că:

-clauza privind comisionul de acordare nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, deoarece se indică doar obligaţia împrumutatului de plată a unei sume de 2% din valoarea totală a creditului, fără să se indice ce drepturi are consumatorul, respectiv de ce serviciu beneficiază pentru acest preţ plătit şi pentru cât timp;

-comisionul de acordare, în lipsa unei caracterizări exacte, a descrierii serviciilor prestate de bancă, nu poate fi reţinut ca fiind asociat cu cerinţele de plată, care trebuie să privească prestaţiile esenţiale ale unui contract de împrumut. Oricât se încearcă de apelanta-pârâtă a indica la acest moment care sunt activităţile pe care trebuie să le presteze în schimbul comisionului de acordare, instanţa reţine că aceste activităţi, respectiv verificarea bonităţii reclamanţilor şi întocmirea dosarului de creditare sunt activităţi inerente desfăşurării activităţii băncii şi nu sunt obligaţii ale împrumutaţilor pe care le realizează în locul lor banca.

-comisionul în litigiu nu este unul negociat; faptul că la unele contracte valoarea este mai mare şi la altele mai mică, nu presupune că acesta a fost rezultat a negocierii. De altfel, acest comision ar fi trebuit să fie unul fix, care să nu varieze funcţie de valoarea creditului, deoarece verificarea bonităţii şi întocmirea dosarului de creditare nu presupune activităţi mai multe sau un dosar mai gros, în funcţie de cât de mare este creditul acordat, deoarece se efectuează aceleaşi operaţiuni pentru fiecare cerere de creditare.

În acest sens, a fost elaborată şi OUG 50/2010 care în art. 36 al.2 prevede că „ (2) Comisionul de analiză dosar …. vor fi stabilite în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit.”.

-comisionul de acordare, ca şi denumire nu este tot una cu comisionul de analiză dosar. Prin chiar denumirea lui, s-ar înţelege că acest comision este perceput pentru acordarea împrumutului, care ar fi aproape identic cu dobânda creditului, care este plătită tot pentru acordarea de către bancă a unui împrumut reclamanţilor.

Ca urmare, comisionul în litigiu nu este clar definit, nu este o clauză negociată, ci mai degrabă o dobândă mascată, care creează în detrimentul reclamanţilor o obligaţie pentru acoperirea unui serviciu necunoscut.

Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază că hotărârea instanției de fond privind comisionul de acordare credit, este una legală şi temeinică, sens în care va respinge apelul băncii ca nefondat pentru toate motivele invocate.

 -2. Alte motive de apel sunt cele invocate de reclamanţi privind capetele de cerere respinse de instanţa de fond, respectiv marja băncii şi îngheţarea cursului de schimb.

2.1. Cu privire la marja băncii: instanţa reţine că iniţial contractul prevedea o dobândă fixă în primul an de creditare, apoi dobânda se compunea din marja băncii de 4,9% şi indicele Libor. Pe parcursul derulării contractului de credit iniţial nu a fost operată de bancă o majorare a marjei băncii din proprie iniţiativă, până ce părţile nu au încheiat actele adiţionale 1/14.07.2011 şi 2/08.10.2012.

Instanţa reţine că nimeni nu a obligat reclamanţii şi nu i-a constrâns să semneze în anul 2011 şi 2012 actele adiţionale. Practic prin semnarea actelor adiţionale reclamanţii nu au făcut decât să amâne plata creditului cu creşterea ulterior a dobânzii bancare, ca urmare a majorării marjei băncii de la 4,9% la 5,9%.

Astfel, în perioada 14.07.2011-14.07.2012 reclamanţii au obţinut de la bancă o scădere a dobânzii de la 5,0783% (marja băncii de 4,9%+indicele Libor-0,1783%)  la 4,53%, situaţie care s-a repetat începând cu data de 08.10.2012, dată de la care banca s-a obligat să aplice o reducere a dobânzii de 4% din suma ce ar fi trebuit plătită cu titlu de dobândă, astfel că dobânda achitată în perioada 08.10.2012-08.10.2013 a fost de 2,61%.

Ca urmare, reclamanţii au beneficiat de anumite reduceri faţă de nivelul dobânzii, dar în schimb au fost de acord cu majorarea nivelului marjei băncii. Chiar dacă prin prezenta acţiune reclamanţii au contestat această majorare a marjei băncii, aceasta nu poate fi considerată o clauză abuzivă, fiind clar exprimată, pentru această majorare banca a acordat în schimb reclamanţilor anumite avantaje băneşti, iar mai mult marja băncii, fiind componenta dobânzii, reprezintă o cerinţa de preţ legată de un element esenţial al contractului de împrumut, mai exact costul creditării.

Instanţa nu poate analiza preţul contractului şi nici aprecia dacă este mult prea mare sau prea mic, ci doar poate analiza dacă prin modalitatea de exprimare clauzele devin ambigui, creează un dezechilibru între părţi din punct de vedere a drepturilor şi obligaţiilor, etc.. Cât timp reclamanţii au primit un avantaj (reducerea dobânzii) şi banca a primit un avantaj (creşterea dobânzii, după perioada de reducere, adică după luna octombrie 2013).

Faţă de aceste considerente, cât şi cele reţinute de instanţa de fond privind marja băncii, instanţa apreciază că acest motiv de apel este neîntemeiat.

2.2. Cu privire la îngheţarea cursului de schimb: instanţa reţine că cât timp într-un contract civil părţile nu au inserat o clauză (în speţă obligaţia de a se plăti preţul în CHF), atunci se aplică prevederea legală care reglementează relaţiile contractuale ale părţilor raportate la data semnării contractului (respectiv C.civ. vechi –art. 1578, având în vedere că data semnării contractului este anul 2008).

Astfel, neexistând o clauză contractuală privind plata creditului în CHF, banca nu avea obligaţia de a informa consumatorul cu privire la prevederile legale în vigoare, respectiv a faptului că o sumă de bani luată cu titlu de împrumut se restituie în aceeaşi monedă cu cea în care s-a acordat creditul în lipsa unei prevederi contractuale.

Banca are obligația de a informa consumatorul cu privire la produsul de piață oferit, cu privire la cheltuielile pe care le are pentru acoperirea ratei lunare privind rambursarea creditului. Obligația băncii de informare a consumatorului nu este una atât de generală, încât să asigure prezentarea evoluției fiecărei monede în care se solicită creditul pe un interval de timp.

Chiar dacă, i se făcea consumatorului o astfel de prezentare, tot nu ar fi fost de folos reclamanţilor, deoarece în cei doi ani anteriori creditării, CHF a fost o monedă destul de stabilă care nu a fluctuat cu mai mult de 0,30bani la cursul de schimb (2.2609-2.2305lei/CHF). În condițiile în care cursul de schimb nu depindea de banca pârâtă pentru a cunoaște cu siguranță evoluția monedei CHF (francului elvețian), nu se poate reproșa băncii că nu a informat reclamanţii că se puteau aștepta la o dublare a cursului de schimb. Ca urmare, banca nu putea fi acuzată că nu a informat consumatorii, în speță reclamanţii în această privință.

Riscul valutar la care fac referire reclamanţii s-ar fi putut reţine doar în situaţia în care suma împrumutată în CHF i-ar fi fost furnizată de către bancă în moneda naţională (adică creditul ar fi fost făcut în RON), cu obligaţia pentru reclamanţi de a restitui ratele de credit în CHF, cum a fost situaţia în cauza Kaster v.OTP.

În schimb, în situaţia în speţă, în care suma împrumutată reclamanţilor-apelanţi a fost în CHF i-a fost efectiv furnizată de către bancă tot în CHF, cu obligaţia pentru reclamantă de a restitui ratele de credit în CHF, nu se poate considera că exista în contractul părţilor vreo clauză de risc valutar cu privire la care instanţa să verifice caracterul abuziv. Faptul că după depunerea banilor de către bancă în contul reclamanţilor deschis în CHF, aceştia au solicitat ridicarea sumei în RON pentru care banca a efectuat operaţiuni de schimb valutar, aceasta nu înseamnă că împrumutul nu s-a efectuat efectiv în CHF, deoarece reclamanţii puteau oricând să solicite ridicarea sumei împrumutate în CHF (situaţie în care nu se percepeau comisioane de schimb valutar).

În cauză, aşa cum s-a arătat mai sus nu există o clauză de risc valutar. Dacă ar fi existat o astfel de clauză, instanţa nu o putea să o modifice, ci doar să o anuleze. Astfel potrivit Hotărârii Curţii de Justiție a Uniunii Europene, care, în cauza Banco Español de Crédito SA c. Joaquín Calderón Camino, a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.

Instanţa de fond a reţinut corect faptul că reclamanta a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă, la data semnării contractului, de condiţiile contractuale cărora se supun din punct de vedere al monedei, fiind de notorietate că un credit în CHF la nivelul anilor 2007 – 2008 se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă față de creditul în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.

Era adevărat că operatorul economic - banca, care avea o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, avea obligaţia informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, dar implicaţiile îndatorării și riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar erau aspecte care se apreciau în concret, de către fiecare împrumutat, banca nefiind obligată să dea consultaţii financiare persoanelor fizice, ci fiind doar obligată să-şi prezinte întocmai oferta de creditare, aşa cum s-a arătat în motivare şi în paragrafele de mai sus.

Potrivit art. 1578 C.civ. vechi, suma împrumutată trebuia restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. În aceste condiții, raportat la moneda în care a fost primit împrumutul –franci elvețieni, reclamanţii nu aveau de acordat mai mult decât au convenit. Pe de altă parte nu era echitabil ca să opereze o înghețare a cursului valutar, deoarece aceasta ar echivala cu acordarea unei sume în RON. Ori pentru împrumuturile în moneda națională costurile de creditare erau altele, iar dobânda se raporta la Robor care era constant mai mare decât Libor, indice care intra în componenţa dobânzii contractate de părţi.

Riscul valutar era suportat exclusiv de către consumatori, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale, întrucât aceştia au primit creditul în moneda străină.

Astfel, tocmai prin restituirea împrumutului în moneda  în care a şi fost acordat era respectat criteriul echivalentei prestaţiilor, fapt ce presupunea existenta unei proporţionalităţi între drepturile și obligaţiile asumate de către părți întrucât patrimoniul reclamanţilor împrumutaţi s-a îmbogăţit cu suma împrumutată, care la momentul restituirii treptate avea o valoare diferită de cea de la momentul contractării, iar dacă s-ar fi admis posibilitatea restituirii sumei la valoarea de la momentul contractării tocmai banca ar fi fost cea prejudiciată.

Nu se putea pune problema asigurării unei proporționalităţi a prestaţiilor asumate de parţi, prin îngheţarea cursului de schimb CHF – leu, câtă vreme reclamanta a primit creditul în CHF, astfel că era ţinută să restituie aceeaşi sumă împrumutată, în aceeaşi monedă, la valoarea de la momentul restituirii, variaţia cursului de schimb al francului elveţian fiind independentă de voinţa Băncii, care nu are nicio influenţă în acest sens.

În cauză, reclamanții nu sunt obligați să plătească la bancă rata în RON la un anumit curs de schimb valutar impus de bancă. Reclamanții pot procura liber, de unde doresc, valuta în care trebuie să achite  creditul și nu este obligatoriu să o cumpere de la bancă la cursul de schimb impus de pârâtă. Această libertate contractuală se regăsește ca efect similar și la momentul acordării creditului, când reclamanții au avut posibilitatea să aleagă modul în care primesc creditul în valută sau în RON.

Reclamanţi au invocat faptul că banca i-a forţat să ia creditul de fapt în RON şi nu în CHF invocând în acest sens prevederea art. I pct.3 din Condiţiile Generale ale contractului.  Ori art. 1 pct.3 din Condiţiile Generale ale contractului se aplică în coroborare cu art.II pct. 3 şi 4 din acelaşi contract, doar sumelor de bani pe care consumatorii trebuiau să le achite în situaţia creditelor ipotecare/imobiliare de achiziţie când suma împrumutată era în altă monedă decât cea în care trebuia achitat şi livrat către vânzător preţul de achiziţie. Astfel, dacă reclamanţii trebuiau să transfere către vânzătorul unui imobil suma de bani reprezentând preţul imobilului, iar preţul trebuia achitat în USD, Euro sau RON, iar creditul era în CHF atunci consumatorul trebuia să suporte diferenţa de curs valutar. Aceeaşi situaţie era în cazul refinanţării unui credit anterior.

În această situaţie nu se poate reţine că banca a impus reclamanţilor ridicarea creditului în RON.

Față de toate motivele mai sus arătate, instanța apreciază că solicitarea reclamanților de înghețare a cursului de schimb valutar și obligarea băncii de a primi plata creditului în RON la cursul din ziua acordării creditului, este nefondată, fiind contrară realizării unui echilibru dintre drepturile și obligațiile contractuale ale părților.

2.3. Un ultim motiv de apel al reclamanţilor la reprezentat reducerea substanţială a onorariului de avocat, cât şi a onorariului de expert. Astfel, instanţa de fond a redus cheltuielile de judecată la suma de 375lei.

Instanţa reţine că la fond s-a emis de către apărătorul reclamanţilor o factură de 1500lei, dar reclamanţii au efectuat doar o plată de 500lei. De asemenea, reclamanţii au efectuat o plată pentru onorariul de expertiză în sumă totală de 1000lei.

Cu privire la raportul de expertiză, instanţa reţine că acesta a fost realizat pentru susţinerea capătului de cerere privind anularea marja băncii de 5,9% şi privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-RON de la momentul încheierii contractului. Aceste două capete de cerere au fost respinse şi ca urmare, nici cheltuielile pentru aceste capete de cerere nu pot fi puse în sarcina pârâtei (băncii). Astfel, pentru onorariu de expert nu poate fi obligată banca la cheltuieli de judecată.

În ce priveşte onorariul de avocat, instanţa reţine că acesta a fost tocmit de părţi la 1500lei, dar a fost achitată numai suma de 500lei. Raportat la valoarea capetelor de cerere, complexitatea cauzei şi a activităţii desfăşurate de apărătorul reclamanţilor, suma de 500lei este una modică şi nu se impune reducerea acestui onorariu deja achitat sub acest nivel.

Faţă de aceste considerente, instanţa va admite doar cu privire la acest aspect apelul reclamanţilor şi va dispune obligarea pârâtei SC B SA către reclamanţi la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

În consecinţă, instanţa a respins apelul pârâtei ca nefondat, va admite apelul reclamanţilor, doar în ce priveşte cheltuielile de judecată, şi va menţine restul dispoziţiilor hotărârii atacate care nu sunt contrare prezentei decizii, ca fiind legale şi temeinice.

Domenii speta

Spete similare