Ordonanţă de plată respinsă pentru administrare de probe. Necompetenţă funcţională. Inadmisibilitate

Instanţa constată că în prezenta cauză ne aflăm în faţa unui contract civil încheiat între profesionişti, chiar dacă ambii profesionişti sunt autorizaţi să presteze servicii de utilităţi publice, însă în raporturile dintre ei nu există regimul de putere publică, ci ambii se află pe poziţii egalitare specifice raporturilor juridice civile şi care îi scota din sfera de acţiune a dreptului administrativ. În consecinţă, dat fiind că ambele părţi urmăresc realizarea aceluiaşi scop, că nu este vorba despre un contract preformulat, ci ambele părţi se află pe poziţii egale, chiar dacă unele din clauzele acestuia sunt reglementate printr-un act administrativ, instanţa constată că în cauză nu este vorba despre un contract administrativ, ci unul civil.

Este adevărat că în temeiul art. 2 din legea 554/2004 ambele părţi ar putea fi asimilate autorităţilor publice fiind autorizate să presteze servicii publice, în regim de putere publice, dar totodată,m  conform art. 2 alin 1 lit. c sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice”… Reiese că regimul juridic de drept administrativ se aplică exclusiv contractelor administrative asimilate actului administrativ, fiind exceptate de la acest regim juridic contractele administrative care nu sunt asimilate actului administrativ.

În cauză faţă de apărările formulate de debitoare instanţa constată că nu sunt întrunite condiţiile necesare admiterii cererii de ordonanţă de plată dat fiind că pentru verificarea susţinerilor referitoare la plata debitului şi la modul de efectuare a imputaţiei plăţii este necesară administrarea unei probe cu expertiză judiciară contabilă, prin care să se verifice dacă debitoarea a achitat integral debitele stabilite prin facturile fiscale pretinse la plată, dacă ordinele de plată cuprind imputaţia plăţii făcută de debitoare şi dacă zilele de întârziere au fost corect stabilite. Pe de altă parte, instanţa nu a avut la dispoziţie toate documentele necesare pentru a clarifica aspectul invocat de debit6oare în sensul că după încheierea contractului de vânzare cumpărare nr 9 din 5.03.2014 nu mai era posibilă facturarea penalităţilor calculate în temeiul vechiului contract, iar dacă situaţia ar fi aşa dacă este posibilă cuantificarea debitului prin înlăturarea acestor penalităţi.

Tribunalul Constanţa a respins excepţia necompetenţei funcţionale, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca nefondată ordonanţa de plată, reţinând că:

„Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 22.02.2016, sub nr 1186/118/2016, creditoarea Societatea Electrocentrale Constanţa SA a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa pe cale de ordonanţă de plată să dispună obligarea debitoarei RADET C la plata sumei de 82675869,99 lei reprezentând contravaloare energie termică livrată şi facturată şi penalităţi de întârziere aferente unor facturi emise anterior şi neachitate, în termen de 15 zile.

În motivare, s-a arătat că, în fapt, între Electrocentrale Bucureşti SA, precursoarea creditoarei în calitate de vânzător şi RADET în calitate de cumpărător au fost încheiate mai multe contracte de vânzare cumpărare a energiei termice produse de operatorii economici aflaţi în competenţa de reglementare a ANRE. Urmare a divizării Electrocentrale Bucureşti, creditoarea Electrocentrale Constanţa  preluat toate drepturile şi obligaţiile care decurg din contractul de vânzare cumpărare a energiei termice nr. 9 din 5.03.2014 şi dreptul de a încasa sumele restante înregistrate de RADET Constanţa în baza dispoziţiilor contractuale. În perioada octombrie 2014-februarie 2015 a fost produsă şi livrată energie termică către RADET Constanţa fiind emise mai multe facturi fiscale, din care o parte au fost achitate de către debitoare, valoarea totală a datoriei înregistrată fiind suma solicitată prin cererea de chemare în judecată. La data de 17.12.2015 a fost emisă către debitoare somaţia prin care i se punea în vedere să achite debitul restant. Creanţa deţinută de creditoare este certă, lichidă şi exigibilă, înscrisurile folosite în dovedirea pretenţiilor fiind însuşite de ambele părţi.

În drept au fost invocate disp.  art. 1014 şi urm cod proc. civ.

În susţinere, au fost depuse în copie înscrisuri.

Debitoarea a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia conexităţii faţă de dosarele nr 1225/118/2016 şi nr 1220/118/2016, excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a II a Civilă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Pe fondul cauzei debitoarea a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, motivat de faptul că prin memorandumul din 27.03.2013 Guvernul României a stabilit obligaţia de încetare a contractelor încheiate în baza Ordinului preşedintelui ANRE nr 50/2009 şi încheierea de noi contracte de vânzare cumpărare a energiei termice, conforme cu noul contract cadru aprobat prin respectivul ordin. În temeiul acestui memorandum s-a dispus suspendarea judecării în cauzele existente pe rolul instanţelor de judecată şi a executărilor silite deja demarate şi s-a menționat că nu se vor iniţia noi acţiuni decât dacă  este iminentă intervenirea prescripției. De la data încheierii contractului de vânzare cumpărare şi până la data formulării acţiunii, debitoarea a achitat obligaţiile de plată conform ordinelor de plată depuse la dosarul cauzei. Conform art. 13 din contract „factura emisă lunar de către vânzător cuprinde contravaloarea energiei termice preluate de cumpărător în baza prezentului contract în luna precedentă, determinată conform prevederilor art. 11, precum şi după caz: dobânzile penalizatoare aferente perioadei anterioare, calculate conform prevederilor art. 20 şi care nu au fost incluse în facturile precedente emise de către vânzător; corecţiile sau regularizările facturii emise în luna precedentă, stabilite conform art. 21”.

Deşi facturile fiscale pot cuprinde doar penalităţi calculate pentru facturi emise în baza aceluiaşi contract, totuşi prima factură a inclus şi penalităţi aferente unui contract anterior. Acest fapt coroborat cu imputaţia greşită a plăţii mai întâi asupra penalităţilor şi a sumelor datorate în temeiul contractului anterior, a generat creşterea artificială a debitului datorat. S-a menţionat de către debitoare că în cauză nu ne aflăm în prezenţa unei novaţii şi nici a unei reînnoiri sau prelungiri a raportului contractual pentru a se include penalităţile anterioare în facturile emise în temeiul contractului şi nici pentru a stinge debitele anterioare.

S-a menţionat de către debitoare că atât creditoarea cât şi antecesoarea ei au calculat daunele interese moratorii conform codului de procedură fiscală, însă greşit au realizat imputaţia plăţii conform codului civil. Faţă de prevederile contractului, reiese că atât în privinţa cuantumului cât şi a modului de imputaţie a plăţii se vor aplica prevederile codului de procedură fiscală, urmând a fi imputate mai întâi asupra capitalului.

Debitoarea a menţionat că în raport de prevederile contractului, creanţa a fost determinată greşit dat fiind că data plăţii este data la care suma plătită apare în extrasul de cont al debitoarei, or creditoarea a determinat numărul de zile de întârziere în raport de momentul în care contul său a fost creditat cu respectivele sume. Creanţa de altfel nu este nici exigibilă dat fiind că prin memorandumul menţionat s-a dispus suspendarea oricărei obligaţii de plată.

În susţinere, au fost depuse înscrisuri.

Prin încheierea interlocutorie din data de 5.04.2016 instanţa a respins excepţiile necompetenţei funcţionale a Secţiei a II a Civilă şi a inadmisibilităţii cererii de emitere a ordonanţei de plată, reţinând că „prin contractul de vânzare cumpărare ce constituie temei al acţiunii, părţile au stabilit condiţiile în care creditoarea vinde debitoarei energie termică din centrala electrică de cogenerare în vederea vânzării acesteia consumatorilor de energie termică racordaţi la SACET din localitatea C.

Este adevărat că în temeiul art. 2 din legea 554/2004 ambele părţi ar putea fi asimilate autorităţilor publice fiind autorizate să presteze servicii publice, în regim de putere publice, dar totodată,m  conform art. 2 alin 1 lit. c sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice”… Reiese că regimul juridic de drept administrativ se aplică exclusiv contractelor administrative asimilate actului administrativ, fiind exceptate de la acest regim juridic contractele administrative care nu sunt asimilate actului administrativ.

Pe de altă parte, aşa cum corect a menţionat şi creditoarea din interpretarea dispoziţiilor art 51 alin 4 din legea 51/2006 reiese că „soluţionarea litigiilor dintre unităţile administrativ-teritoriale sau după caz dintre asociaţiile de dezvoltare intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice şi operatorii în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractelor de delegare a gestiunii, precum şi a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit Legii 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare”.  Reiese că sunt supuse jurisdicţiei speciale a instanţei de contencios administrativ doar contractele expres şi limitativ enumerate de textul de lege încheiate de operatorii de utilităţi publice cu unităţile administrativ teritoriale.

Coroborând toate aceste prevederi legale, instanţa constată că în prezenta cauză ne aflăm în faţa unui contract civil încheiat între profesionişti, chiar dacă ambii profesionişti sunt autorizaţi să presteze servicii de utilităţi publice, însă în raporturile dintre ei nu există regimul de putere publică, ci ambii se află pe poziţii egalitare specifice raporturilor juridice civile şi care îi scota din sfera de acţiune a dreptului administrativ. În consecinţă, dat fiind că ambele părţi urmăresc realizarea aceluiaşi scop, că nu este vorba despre un contract preformulat, ci ambele părţi se află pe poziţii egale, chiar dacă unele din clauzele acestuia sunt reglementate printr-un act administrativ, instanţa constată că în cauză nu este vorba despre un contract administrativ , ci unul civil”.

Părţile au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, probă încuviinţată de instanţă ca utilă pentru justa soluţionare a cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că prin cererea de chemare în judecată creditoarea a solicitat obligarea debitoarei, pe calea ordonanţei de plată, la achitarea debitului în sumă de 82675869,99 lei, reprezentând contravaloare energie termică facturată şi penalităţi de întârziere în temeiul unor facturi fiscale emise în perioada 4.11.2014-3.03.2015. A menţionat creditoarea că debitoarea a efectuat anumite plăţi în perioada de referinţă, dat că aceste plăţi au stins doar parţial facturile pretinse prin prezenta cerere de chemare în judecată. Prin apărările sale debitoarea a menţionat că debitul solicitat este stins în întregime şi a  depus în acest sens fişa furnizorului, situaţia facturilor emise de creditoare şi ordine de plată pentru a dovedi stingerea integrală a debitelor.

Potrivit art. 1013 alin. 1, art. 1014 şi art. 1017 NCPC „(1) Prevederile prezentului titlu se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege” (…)”.

Procedura ordonanţei de plată  se înfăţişează ca o procedură derogatorie de la dreptul comun, prin intermediul căreia s-a creat cadrul legal pentru recuperarea rapidă a creanţelor certe, lichide şi exigibile.

Prin urmare, o condiţie de admisibilitate a acestei proceduri o constituie existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, iar această creanţă să reprezinte obligaţia de plată asumată printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege. De asemenea, potrivit art. 662 din Codul de Procedură Civilă, „creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi titlul executoriu. Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o osebită socoteală”.

În cauză faţă de apărările formulate de debitoare instanţa constată că nu sunt întrunite condiţiile necesare admiterii cererii de ordonanţă de plată dat fiind că pentru verificarea susţinerilor referitoare la plata debitului şi la modul de efectuare a imputaţiei plăţii este necesară administrarea unei probe cu expertiză judiciară contabilă, prin care să se verifice dacă debitoarea a achitat integral debitele stabilite prin facturile fiscale pretinse la plată, dacă ordinele de plată cuprind imputaţia plăţii făcută de debitoare şi dacă zilele de întârziere au fost corect stabilite. Pe de altă parte, instanţa nu a avut la dispoziţie toate documentele necesare pentru a clarifica aspectul invocat de debit6oare în sensul că după încheierea contractului de vânzare cumpărare nr 9 din 5.03.2014 nu mai era posibilă facturarea penalităţilor calculate în temeiul vechiului contract, iar dacă situaţia ar fi aşa dacă este posibilă cuantificarea debitului prin înlăturarea acestor penalităţi.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art 1021 alin 2 cod proc civ „dacă apărările formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prev la alin 1(înscrisuri), iar acestea ar fi admisibile potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea debitorului privind ordonanţa de plată prin încheiere”.

Dând eficienţă acestor considerente, instanţa va respinge cererea de emitere a ordonanţei de plată constatând că raporturile juridice dintre părţi necesită verificări ample prin administrarea de probatorii pentru a  se stabili atât existenţa şi cuantumul debitului dar şi voinţa părţilor la încheierea noului contract de vânzare cumpărare.

Domenii speta

Spete similare