Dovada existenței prejudiciului

Litigiu de muncă privind acordarea de daune morale rezultate din nerestituirea garanțiilor materiale la încetarea raporturilor de muncă. Răspunderea materială a angajatorului. Dovada existenței prejudiciului

Art. 253 din Codul muncii

Este eronat raţionamentul instanţei de fond care, plecând de la fapta ilicită a angajatorului decurgând din nerestituirea garanţiei, a tras concluzia că s-a creat o frustare şi un disconfort psihic apelantei-reclamante deoarece ar fi de natura evidenţei că nerestituirea unor sume reţinute în baza contractului individual de muncă este de natură a o prejudicia pe aceasta din urmă. Cu alte cuvinte, tribunalul a prezumat prejudiciul nepatrimonial, deşi în dovedirea acestei condiţii a răspunderii patrimoniale ale angajatorului era necesară administrarea unor probe pe baza cărora să fie stabilită cu certitudine atât existenţa, cât şi întinderea prejudiciului.

Eventualul prejudiciu, afirmat generic de partea reclamantă ca fiind un prejudiciu moral, nu poate fi considerat probat doar prin prezentarea unor înscrisuri privind convorbirile telefonice purtate cu fostul angajator. Înscrisurile în discuţie pot fi relevante la analiza condiţiei faptei ilicite a angajatorului, dar în nici un caz nu dovedeşte valoarea nepatrimonială a salariatei lezată şi, cu atât mai puţin, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Nici existenţa unui contract de vânzare cumpărare autovehicul nu poate fi avută în vedere, nerezultând legătura de cauzalitate între fapta ilicită a angajatorului de nerestituire a garanţiei şi prejudiciul creat salariatului, respectiv lipsirea de mijloace de subzistenţă.

Înscrisurile depuse în calea de atac privind starea materială a familiei nu pot fi avute în vedere, faţă de împrejurarea că tind la dovedirea unor împrejurări de fapt care nu au fost supuse dezbaterii instanţei de fond, aspect de natură să contravină prevederilor art. 478 Cod procedură civilă, cererea de pretenţii fiind motivată generic.

Simpla enunţare a faptei pretins cauzatoare a prejudiciului, respectiv nerestituirea garanţiei nu este prin ea însăşi de natură a face dovada producerii unui prejudiciu moral, cu atât mai mult cu cât angajatorul a făcut dovada achitării drepturilor salariale aferente lunii martie 2014 în data de 09.04.2014. În aceste condiţii, nu se poate prezuma automat un disconfort psihic şi o nevoie pecuniară stringentă, reclamanta angajându-se în data de 06.05.2014, prejudiciul moral afirmat necesitând a fi dovedit în prezenta cauză.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.709 din 10 februarie 2016)

Prin motivele de apel formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile art.466 şi urm. din Codul de procedură civilă, apelanta pârâtă SC HN SA a învederat că instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut ca daunele morale ii sunt datorate intimatei-reclamante datorita întârzierii in restituirea garanţiei. Încetarea raporturilor de munca cu intimata-reclamanta a intervenit strict la iniţiativa acesteia, societatea neproducându-i niciun prejudiciu in derularea raporturilor de munca care sa conducă la acordarea unor daune morale.

În cazul in care instanţa de fond a înţeles să acorde daune morale intimatei-reclamante, ca urmare a faptului ca nu a fost restituită la timp garanţia constituita prin reţineri din salariul de baza, solicită a se avea în vedere faptul că ulterior încetării raporturilor de muncă a contactat-o telefonic pe intimata-reclamanta pentru a se prezenta la caseria societăţii în vederea restituirii sumei de bani ce i se cuvenea, însă intimata-reclamanta nu a înţeles să dea curs invitaţiei.

In aceste condiţii, având in vedere disponibilitatea de a restitui intimatei-reclamante suma ce i se cuvenea de plata, consideră ca argumentele instanţei de fond, respectiv imposibilitatea valorificării unor drepturi băneşti ce i se cuveneau intimatei-reclamante, aceasta fiind lipsita in perioada 01.04.2015-06.05.2015 de venituri salariale, nu se justifica în raport cu situaţia de fapt.

În data de 09.04.2014 societatea a achitat prin virament bancar, intimatei-reclamante lichidarea lunii martie 2014, inclusiv c/val, zilelor de concediu de odihna neefectuat respectiv suma totala de 1.611 lei, aşa cum rezultă din ordinul de plata nr. 5760 din 09.04.2015 reprezentând salarii lichidare martie 2014, precum si fluturaşul de salariu al intimatei-reclamante aferent lichidării lunii martie 2014.

In aceste condiţii, consideră ca intimata-reclamanta nu a fost lipsita de venituri pana la data de 06.05.2014, când s-a angajat la un alt loc de munca, astfel încât acordarea daunelor morale sa se justifice. Intimata-reclamanta a fost cea care a solicitat încetarea raporturilor de munca cu subscrisa, în conformitate cu art. 81, alin. 1 din Codul muncii, aceasta asumându-şi faptul ca de la momentul încetării raporturilor de muncă şi pana la angajarea sa la alt loc de munca va trebui sa aibă alte surse de venituri, altele decât veniturile salariale pe care societatea i le achita ca urmare a muncii prestate.

Prin motivele de apel incident formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile Legii nr.22/1969, Legea nr.53/2003, art.453, art.466 şi urm. din Codul de procedură civilă, apelanta reclamantă BR solicită admiterea apelului incident şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 10 000 lei daune morale.

Acoperirea integrală a prejudiciului moral suferit până la momentul achitării integrale a sumelor reprezentând garanţia şi dobânda legală (22.10.2015) nu se putea face prin suma acordată de către instanţa de fond de 5000 lei, cuantumul acesteia fiind diminuat fără temei de către această. Sentimentul negativ resimţit urmare atitudinii fostului angajator a fost dat de indisponibilizarea sumei reprezentând garanţia constituită, până la data încasării efective a acesteia.

În mod eronat instanţa de fond a apreciat că a fost lipsită de venituri salariale până la data de 06.05.2014, moment al angajării la noul loc de muncă. Consideră că nu poate fi reţinută această dată că finalul perioadei în care a resimţit prejudiciul suferit, cunoscut fiind faptul că veniturile salariale se primesc lunar/bilunar şi nu în avans; suma ce o reprezenta garanţia ar fi ajutat-o să depăşească neajunsurile materiale, până la data de 30.05.2014, dată la care a încasat primul salariu de la noul loc de muncă( cca.1200 lei).

Apelanta învederează că a recurs la vânzarea autoturismului familiei în data de 16.05.2014, producând astfel încă un disconfort de mişcare familiei sale, pentru a putea acoperi toate cheltuielile normale şi necesare pe care le-a avut în perioada 01.04.2014-30.05.2014. Datorită criticilor familiei ce s-au răsfrânt asupra sa datorită lipsei veniturilor a fost necesar să se lipsească de un confort, înstrăinând maşina.

Arătă că reclamanta era cea care aducea şi aduce în casă venituri mai mari, soţul având salariu mic (a încasat în luna aprilie 2014- 777 lei, iar în mai 2014 suma de 801lei)- iar soacra cu care convieţuiesc primind o pensie de cea 800 lei /lună, din care 515 lei/lună achită rată la un credit. Veniturile familiei sale pe perioada în discuţie au fost insuficiente raportat la plăţile dovedite privind întreţinerea apartamentului în care locuiesc, curentul electric, telefoanele, cablu TV, creşă, rata lunară dar şi costurile nedovedite cu alimentele şi altele necesare traiului de zi cu zi, urmând a se reţine şi nevoile unui copil de 2 ani cu laptele praf, mâncare specifică, îmbrăcăminte, etc. Consideră că instanţa de apel trebuie să reconsidere întreaga situaţie creată urmare a prejudiciului creat şi dovedit, legătura de cauzalitate între cauză şi efect fiind de necontestat datorită refuzului angajatorului de a-i restitui garanţia corespunzătoare a fost pusă într-o situaţie ingrată faţă de familie.

Costurile vieţii de zi cu zi a fost necesar a le suporta, acestea nu au fost voluptorii, iar faptul că a dovedit consecvenţa cu care a contactat telefonic (facturi telefon depuse la instanţă de fond) fosta societate angajatoare dovedeşte  că suma pe care aceasta dorea a o restitui nu era de 2300 lei.

Analizând apelurile declarate, potrivit dispoziţiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de intimata pârâtă SC HN SA, acesta va fi analizat cu prioritate în raport de apelul incident declarat de reclamanta BR, deoarece vizează existenţa dreptului privind daune morale, cu relevanţă în soluţionarea căii de atac exercitată de partea adversă, care se referă la aprecierea greşită de către instanţa de fond cu privire la cuantumul acestora. Or, chestiunea supusă analizei de către reclamantă este incidentală modalităţii de rezolvare a fondului pretenţiilor deduse judecăţii în primă instanţă.

Prin cererea introductivă,  reclamanta BR a solicitat obligarea fostului angajator la plata daunelor morale în cuantum de 10000 lei, justificat de disconfortul psihic sporit la care a fost supusă, prin nerestituirea garanţiei în cuantum de 4000 lei, reţinută de către angajator. A motivat generic cererea în sensul gradului de umilinţă şi stresului la care a fost supusă, numeroaselor contacte telefonice privind îndeplinirea obligaţiei şi necesitatea de a vinde autoturismul personal pentru acoperirea cheltuielilor.

În susţinerea cererii, reclamanta a depus listing convorbiri telefonice în perioada 03.05.2014 - 10.12.2014 şi contract de vânzare cumpărare pentru vehicul folosit din 18.05.2014.

Instanţa de fond a apreciat, parţial, întemeiată cererea de acordare daune morale, justificat de împrejurarea că prin conduita manifestată de societatea angajatoare, reclamanta a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a imposibilităţii valorificării unor drepturi băneşti ce i se cuveneau în baza relaţiei contractuale cu fostul angajator şi pe care acesta avea obligaţia să le plătească chiar la data încetării raporturilor de muncă, fiind vorba despre sume constituite prin reţineri salariale succesive.

Apelanta intimată a contestat prejudiciu moral suferit de către fosta salariată, raportat la faptul că în data de 09.04.2014 a achitat prin virament bancar lichidarea lunii martie 2014, inclusiv c/val, zilelor de concediu de odihna neefectuat, respectiv suma totala de 1.611 lei. A considerat apelanta ca intimata-reclamanta nu a fost lipsita de venituri până la data de 06.05.2014, când s-a angajat la un alt loc de muncă.

Curtea reţine întemeiate criticile formulate, antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului faţă de salariat, în temeiul prevederilor art.253 Codul muncii, fiind angajată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, vinovăţia angajatorului.

În cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a cerinţelor impuse de textul de lege invocat. Admiterea cererii de acordare a daunelor morale este condiţionată de producerea unui minimum de probe şi de indicii din care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral adus reclamantei, cât şi întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existenţa, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial dintr-un comportament al angajatorului, pretins ilicit.

Din acest punct de vedere, este eronat raţionamentul instanţei de fond care, plecând de la fapta ilicită a angajatorului decurgând din nerestituirea garanţiei, a tras concluzia că s-a creat o frustare şi un disconfort psihic apelantei-reclamante deoarece ar fi de natura evidenţei că nerestituirea unor sume reţinute în baza contractului individual de muncă este de natură a o prejudicia pe aceasta din urmă. Cu alte cuvinte, tribunalul a prezumat prejudiciul nepatrimonial, deşi în dovedirea acestei condiţii a răspunderii patrimoniale ale angajatorului era necesară administrarea unor probe pe baza cărora să fie stabilită cu certitudine atât existenţa, cât şi întinderea prejudiciului.

Eventualul prejudiciu, afirmat generic de partea reclamantă ca fiind un prejudiciu moral, nu poate fi considerat probat doar prin prezentarea unor înscrisuri privind convorbirile telefonice purtate cu fostul angajator. Înscrisurile în discuţie pot fi relevante la analiza condiţiei faptei ilicite a angajatorului, dar în nici un caz nu dovedeşte valoarea nepatrimonială a salariatei lezată şi, cu atât mai puţin, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Nici existenţa unui contract de vânzare cumpărare autovehicul nu poate fi avută în vedere, nerezultând legătura de cauzalitate între fapta ilicită a angajatorului de nerestituire a garanţiei şi prejudiciul creat salariatului, respectiv lipsirea de mijloace de subzistenţă.

Înscrisurile depuse în calea de atac privind starea materială a familiei nu pot fi avute în vedere, faţă de împrejurarea că tind la dovedirea unor împrejurări de fapt care nu au fost supuse dezbaterii instanţei de fond, aspect de natură să contravină prevederilor art. 478 Cod procedură civilă, cererea de pretenţii fiind motivată generic.

Curtea apreciază că simpla enunţare a faptei pretins cauzatoare a prejudiciului, respectiv nerestituirea garanţiei nu este prin ea însăşi de natură a face dovada producerii unui prejudiciu moral, cu atât mai mult cu cât angajatorul a făcut dovada achitării drepturilor salariale aferente lunii martie 2014 în data de 09.04.2014. În aceste condiţii, nu se poate prezuma automat un disconfort psihic şi o nevoie pecuniară stringentă, reclamanta angajându-se în data de 06.05.2014, prejudiciul moral afirmat necesitând a fi dovedit în prezenta cauză.

Prin urmare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte atingerea adusă unor valori sau atribute personale, nepatrimoniale, Curtea nu poate constată că poziţia fostului angajator de amânare a restituirii garanţiei, justifică obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru producerea prejudiciului moral pretins de reclamantă, cuantificat şi precizat ca şi capăt de cerere în cauză, însă nu şi dovedit.

Pentru aceste considerente, Curtea reţine că nu se mai impune analizarea apelului incident declarat de către apelanta reclamantă doar cu privire la cuantificarea daunelor morale.

În temeiul art. 480 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul incident declarat de apelanta reclamantă, va admite apelul declarat de apelanta intimată, va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că va respinge cererea de obligare a intimatei la plata daunelor morale ca neîntemeiată, menţinând restul dispoziţiilor.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de eşalonare a restituirii sumei încasate cu titlu de daune morale, Curtea o reţine întemeiată.

Conform art. 397 alin.3 Cod procedură civilă „în cazurile în care instanţa poate da termen pentru executarea hotărârii, ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi motivele pentru care a acordat termenul”. În aplicarea acestui text de lege, Curtea are în vedere comportamentul angajatorului în ceea ce priveşte executarea de bună-voie şi corespunzătoare a obligaţiilor ce derivă din contractul individual de muncă încheiat cu salariatul, principiul bunei credinţe reglementat de art. 8 din Codul muncii care trebuie să guverneze raporturile de muncă, precum şi starea financiară a salariatei invocată în faţa instanţei de apel. Curtea apreciază că prin soluţia pronunţată, respectiv de respingere a cererii de acordare a daunelor morale, apelanta reclamantă ar fi pusă într-o situaţie dificilă, decurgând din întoarcerea executării sumei achitată voluntar de către angajator în baza hotărârii instanţei de fond.

În aceste condiţii, Curtea, în temeiul art.397 alin.3 Cod procedură civilă, va eşalona restituirea sumei încasate cu titlu de daune morale pe o perioadă de 10 luni, în rate egale, începând cu data pronunţării prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare