Cererea de chemare în garanţie. Condiţii de admisibilitate

6.  Domeniu. Drept administrativ

 Cererea de chemare în garanţie. Condiţii de admisibilitate

Este inadmisibilă cererea de chemare în garanţie formulată de partea reclamantă împotriva unor terţe persoane, în scopul de a-şi valorifica pretenţiile în raport cu acestea, pentru situaţia în care i s-ar respinge solicitările formulate în contradictoriu cu autoritatea publică pârâtă, care figurează ca parte în raportul juridic dedus judecății

Chemarea în garanţie reprezintă astfel acea cerere de intervenţie forţată prin care una dintre părţile litigante solicită introducerea în proces a unui terţ împotriva căruia ar putea formula acţiune separată în garanţie sau în despăgubiri, pretinzând soluţionarea acesteia în litigiul pendinte.

Acest instrument procesual, nefiind reglementat ca o formă de modificare/completare a cererii de chemare în judecată prin voinţa reclamantului sau a pârâtului,  nu are menirea de a face posibilă atragerea în proces a unui nou pârât, ci, în principiu, de creare a unui nou raport juridic de drept procesual între titularul cererii de intervenţie forţată şi cel chemat în garanţie.

Un element caracteristic al cererii de chemare în garanţie îl constituie existenţa unei legături de dependenţă şi subordonare între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, soluţia primei cereri influenţând soluţia cererii de chemare în garanţie în mod esenţial.

Altfel spus, în măsura în care ar interveni o respingere a acţiunii exercitate de reclamant, realitatea juridică nu suferă nicio modificare ca efect al hotărârii pronunţate, astfel încât să permită concluzia că la acel moment s-ar naşte la dispoziţia reclamantului cererea în despăgubiri sau în garanţie pretinsă. Totodată, o admitere a cererii de chemare în judecată va avea ca rezultat respingerea cererii de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect sau lipsită de interes.

(Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal – Decizia civilă nr. 66/23.06.2016 pronunţată în dosarul nr. 35016/3/2015 de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal)

Deliberând asupra apelului de faţă, constată următoarele:

I. Prin încheierea de şedinţă din data de 13.05.2016, pronunţată în dosarul nr. 35016/3/2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul C.S.M.B. împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti ca inadmisibilă.

În motivarea efectivă a soluţiei pronunţate, Tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit art. 72 alin. 1 NCPC, „Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri”.

Prevederile dreptului comun procesual anterior redate pot completa dispozițiile legale speciale cu privire la instituția chemării în garanție conținute în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 16 alin. 2), numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte (art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004).

Aplicarea în cauză a testului de compatibilitate impus de prevederile anterior menționate conduce la concluzia că, în materia contenciosului administrativ, partea reclamanta nu poate chema în garanţie terţe persoane, în scopul de a-şi valorifica pretenţiile în raport cu acestea, pentru situaţia în care i s-ar respinge solicitările formulate în contradictoriu cu autoritatea publică pârâtă, care figurează ca parte în raportul juridic dedus judecății.

Spre acest sfârșit, Legea nr. 554/2004 reglementează (potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1) doar asupra raporturilor dintre persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ şi autoritatea emitentă a actului, astfel că pretențiile reclamantului în raport cu alte autorităţi publice, care nu figurează ca părţi în raportul de drept dedus controlului judecătoresc (aşa cum este cazul în speţă), pot fi valorificate numai printr-o acțiune introdusă pe cale principală, la instanţa competenta după natura cauzei.

Pentru aceste motive, cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant împotriva Consiliului General al Municipiului București a fost respinsă, ca inadmisibilă.

II. Împotriva acestei încheieri, a declarat apel, înregistrat la data de 23.05.2016, reclamantul C.S.M.B., solicitând admiterea căii de atac formulate, modificarea în tot a încheierii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, aşa cum a fost formulată.

În motivare, partea apelantă a arătat că din soluţia pe scurt publicată pe portalul instanţelor a observat o primă eroare a instanţei de judecată, cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti fiind formulată de reclamant, iar nu de pârâtă.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de chemare în garanţie, aşa cum este prevăzut în mod expres la art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, prevederile din legea contenciosului administrativ se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă. Astfel, dispoziţiile legale mai sus citate reprezintă o aplicare a principiului de drept conform căruia norma specială se completează prin norma generală, în speţă dispoziţiile Codului de Procedură Civilă.

Or, potrivit art. 72 şi următoarele NCPC, în speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate necesare admiterii unei cereri de chemare în garanţie.

A fost respectat termenul în care poate fi introdusă cererea de chemare în garanţie, art. 73 alin. 2 NCPC arătând că aceasta trebuie depusă până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe, atunci când e formulată de reclamant.

Totodată, există posibilitatea reclamantului CSM Bucureşti de a atrage răspunderea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în ipoteza în care acţiunea principală ar fi respinsă.

Conform prevederilor Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a reclamantului CSM Bucureşti rezultă în mod evident că este o instituţie publică de interes local a Municipiului Bucureşti, ce funcţionează în subordinea directă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care, în calitate de ordonator principal de credite, aprobă anual bugetul său de venituri şi cheltuieli, având obligaţia să menţină echilibrul real, ţinând seama de necesităţile reale. O altă dovadă a legăturii directe dintre cele două instituţii este faptul că din Consiliul de administraţie al societăţii fac parte 3 consilier ai CGMB.

În cursul anului 2014, bugetul alocat instituţiei apelante a fost de 32.032 lei, cu toate că la întocmirea proiectului de buget a solicitat o sumă mult mai mare. Acest buget a fost insuficient atât faţă de obiectivele propuse de către CGMB pentru anul 2014, cât şi faţă de proiectele aflate în derulare din anul 2013.

Unul din proiectele aprobate la cererea Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru anul 2014 a fost organizarea turneului „Bucharest Trophy 2014” care iniţial avea ca obiectiv promovarea handbalului în rândul tinerilor. Ulterior, la solicitarea CGMB acest turneu a fost asociat cu evenimentul „555 Bucureşti” prin care se celebrau 555 de ani de la atestarea Bucureştiului. Această asociere, a generat costuri suplimentare de organizare şi promovarea a turneului „Bucharest Trophy 2014”.

În acest context, pentru îndeplinirea tuturor acestor obiective şi finalizarea proiectelor în cursul anului 2014 a solicitat o rectificare bugetară, care,  deşi a fost iniţial aprobată de către Comisia de Buget Finanţe din cadrul CGMB, din motive necunoscute, nu a mai fost trecută pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

În concluzie, deşi CGMB trebuia să menţină echilibrul financiar real al apelantei, inclusiv prin rectificare bugetară, acesta nu şi-a respectat această obligaţie legală nici din proprie iniţiativă şi nici ca urmare a solicitărilor repetate ale acesteia.

Având în vedere toate aceste aspecte, CGMB este răspunzător pentru eventuala depăşire a bugetului alocat.

Apelanta a mai indicat existenţa unei relaţii de subordonare între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie.

Cererea principală vizează anularea unei decizii a Curţii de Conturi prin care s-au luat măsuri cu privire la modul de gestionare a unor sume de bani de către apelantă, iar CGMB are un rol deosebit de important în administrarea bugetului deţinut de către instituţie.

Astfel, în ipoteza respingerii cererii principale şi a atragerii răspunderii apelantei pentru faptele săvârşite în legătură cu evenimentul „Bucharest Trophy 2014”, s-ar atrage şi răspunderea CGMB, instituţie implicată în mod direct în gestionarea bugetului apelantei.

În concluzie, s-a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

În drept, au fost invocate disp. art. 74 alin. 2 raportat la art. 64 alin. 4 NCPC.

În dovedire, a fost propusă spre administrare proba cu înscrisuri.

Partea apelantă a achitat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 de lei în cond. art. 25 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013. 

Intimata – pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, depusă la dosar la primul termen de judecată, respectiv la 23 iunie 2016, prin care a solicitat respingerea apelului formulat.

În motivare, intimata, invocând disp. art. 72 alin. 1 NCPC, a concluzionat că din analiza acestor prevederi rezultă că chemarea în garanţie reprezintă o formă de participare a terţelor persoane în procesul civil, care conferă uneia din părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubiri şi împotriva cărora s-ar putea îndrepta cu o acţiune separată; astfel, se desprinde concluzia că la baza chemării în garanţie se află o obligaţie de garanţie sau de despăgubire.

Or, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o acţiune în anularea actelor administrative emise de Curtea de Conturi, respectiv anularea în partea a măsurii de la pct. II.7 din Decizia nr. 68/2015, referitoare la „Extinderea verificării asupra tuturor cheltuielilor efectuate de la titlul II «Bunuri şi servicii» în scopul identificării tuturor plăţilor efectuate în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, stabilirea întinderii eventualelor prejudicii astfel produse, înregistrarea în contabilitate şi recuperarea acestora potrivit legii, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor calculate până la data recuperării prejudiciului, inclusiv a sumei de 457.749 lei stabilită în timpul misiunii de audit.”, menţinută prin încheierea nr. 1/2015.

Ca atare, chemarea în garanţie, astfel cum este formulată de reclamant, nu este compatibilă cu regimul acţiunilor în contencios administrativ, având ca obiect anularea actelor Curţii de Conturi, fiind inadmisibilă.

În plus, introducerea în cauză a C.G.M.B. ar tergiversa soluţionarea pricinii.

Din analiza măsurii dispuse în sarcina reclamantului se observă că nu există o cerere în despăgubiri îndreptată împotriva acestuia. Astfel, în raport cu natura litigiului, respectiv contencios administrativ, în situaţia în care instanţa de judecată va menţine ca legale actele administrative contestate, reclamantul, având în vedere obligaţiile sale ce decurg din măsura mai sus amintită, nu va putea transfera răspunderea aducerii la îndeplinire a acesteia unei alte entităţi, C.S.M.B. fiind singurul responsabil de înlăturarea abaterilor de la legalitate şi recuperarea prejudiciului.

Ca atare, efectele respingerii acţiunii în anulare formulate de C.S.M.B. împotriva actelor administrative emise nu sunt cele pe care acesta le pretinde, ci obligaţia sa de a lua măsuri concrete pentru recuperarea prejudiciului.

Aşadar, în speţă, C.S.M.B. nu „cade în pretenţii”, fiind în favoarea sa măsura dispusă de Curtea de Conturi, tocmai de natură a recupera un prejudiciu produs în patrimoniul său, prin nerespectarea prevederilor legale de către persoanele cu atribuţii în domeniu.

Totodată, contrar celor susţinute de reclamant, nu a fost dovedită existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale a C.G.M.B. de a apăra C.S.M.B. împotriva unei „pagube” care s-ar produce şi nici obligaţia de a-1 despăgubi, dacă ar cădea „în pagubă”.

Reclamantul îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile Codului civil, în materia răspunderii delictuale; Or, o asemenea cerere nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ.

Totodată, se remarcă faptul că reclamantul încearcă să eludeze dispoziţiile contenciosului administrativ care impun parcurgerea unei proceduri prealabile ori de câte ori ar avea o pretenţie împotriva unei autorităţi publice.

C.G.M.B. nu este persoană juridică, aşadar nu are patrimoniu. Drept urmare, o cerere în pretenţii, fie ea chiar şi în forma chemării în garanţie, este inadmisibilă, pentru că C.G.M.B. nu poate figura ca parte într-o astfel de cauză în care se pretind despăgubiri.

C.G.M.B. nu a emis un act prin care a „comandat” C.S.M.B. să depăşească bugetul alocat evenimentului, astfel că nu există o ilegalitate din partea C.G.M.B., reclamantul fiind cel care avea obligaţia să se încadreze în bugetul alocat.

În ceea ce priveşte reprezentanţii numiţi de C.G.M.B. în Consiliul de Administraţie al C.S.M.B., aceştia nu au votat în numele şi pe seama C.G.M.B. - care este autoritate administrativă distinctă de persoana juridică C.S.M.B., ci în nume propriu şi cu asumarea propriei răspunderi, ca membri ai Consiliului de administraţie al reclamantului, nu în calitate de consilieri generali ai C.G.M.B.

În mod ipotetic, chiar şi în situaţia în care ar fi existat decizii ilegale impuse C.S.M.B., prin hotărâri de C.G.M.B., în sensul depăşirii bugetului alocat, din punct de vedere legal, C.S.M.B. avea oricum obligaţia să notifice C.G.M.B. că nu se poate depăşi bugetul alocat pentru evenimentele în discuţie şi să se abţină de la orice acţiune care, în lipsa suplimentării legale a bugetului alocat, ar fi dus la risipirea banului public.

În concluzie, s-a solicitat respingerea căi ide atac formulate.

În drept, au fost invocate disp. art. 72 şi urm., art. 205 NCPC.

Intimatul – chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare depusă de asemenea la primul termen de judecată din 23.06.2016, prin care a solicitat respingerea apelului.

Intimatul a invocat excepţia tardivităţi apelului, faţă de disp. art. 74 alin. 2 rap. la art. 64 şi art. 65 alin. 1 şi 2 NCPC.

Pe fondul căii de atac, a apreciat că sunt fără temei motivele susţinute de apelant.

În materia contenciosului administrativ, chemarea în garanţie are o reglementare expresă, prin dispoziţiile art. 16 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. Astfel, având în vedere că legea contenciosului administrativ reglementează o singură situaţie în care cererea de chemare în garanţie este admisibilă, per a contrario, în oricare alta ipoteză cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă, aceasta fiind incompatibilă cu procedura specială, derogatorie de la dreptul comun, a contenciosului administrativ.

Incompatibilitatea acesteia rezidă din natura litigiilor care pot avea ca finalitate, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 2 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 554/2004, cu excepţia ipotezei prevăzute expres de art. 16 alin. 2 acelaşi act normativ, doar statuarea asupra raporturilor dintre persoana care se considera vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, şi autoritatea publică în cauză. În acest sens, este invocată decizia nr. 2830/31.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ si fiscal.

De asemenea, apelantul - reclamant C.S.M.B. nu face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 72 alin. 1 NCPC, întrucât obligaţiile stabilite în sarcina reclamantului prin decizia Curţii de Conturi nr. 68/14.07.2015, de recuperare a unor sume de bani, au fost stabilite exclusiv în sarcina acestuia, obligaţiile respective neputând fi transpuse de către instanţă în sarcina Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin intermediul unei cereri de chemare în garanţie.

Raportat la susţinerile apelantului, deşi Consiliul General al Municipiului Bucureşti aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al C.S.M.B., această autoritate publică nu îndeplineşte funcţia de ordonator principal de credite, aceasta fiind îndeplinită de Primarul General al Municipiului Bucureşti conform dispoziţiilor art. 63 alin. 4 lit. a) din Legea nr. 215/2001 şi art. 21 alin. 2 din Legea nr. 273/2006.

De asemenea, faptul că apelantul - reclamant se află în subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti iar unii membrii ai consiliului de administrație al apelantei sunt consilieri locali ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, nu face ca această cerere de chemare în garantei să fie admisibilă.

În drept, au fost invocate disp. art.64 alin. 4, art. 74 alin. 2 şi art. 205 NCPC, Legea nr.  554/2004.

La termenul din 23.06.2016, după verificarea înscrisurilor ataşate dosarului, intimatul CGMB a indicat faptul că renunţă la excepţia tardivităţii cererii de apel.

III. Asupra apelului formulat, Curtea reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.S.M.B. în contradictoriu cu partea pârâtă Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Bucureşti şi Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a solicitat anularea din actele emise de partea pârâtă a menţiunilor referitoare la măsura de «extindere a verificărilor asupra tuturor cheltuielilor efectuate de la titlul II „bunuri şi servicii” în scopul identificării tuturor plăţilor efectuate în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, stabilirea întinderii eventualelor prejudicii astfel produse, înregistrarea în contabilitate şi recuperarea acestora potrivit legii, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor calculate până la data recuperării prejudiciului, inclusiv a sumei de 457.749 lei stabilită în timpul misiunii de audit».

În cadrul procesului declanşat prin cererea de chemare în judecată menţionată, partea reclamantă C.S.M.B. a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, solicitând atragerea răspunderii civile delictuale a acestuia şi obligarea la plata despăgubirilor constând în sumele de bani la recuperarea cărora reclamantul a fost obligat prin emiterea deciziei Curţii de Conturi a României.

Apelul este nefondat.

Art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.”.

Din analiza textului menţionat, Curtea reţine că norma specială se va completa cu dreptul comun sub aspectele de reglementare pe care Legea nr. 554/2004 nu le tratează şi în măsura în care prevederile Codul civil sau ale Codului de procedură civilă nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Subliniază Curtea că în textul Legii nr. 554/2004 nu se identifică o reglementare expresă care să excludă admisibilitatea cererii de chemare în garanţie în materia contenciosului administrativ.

În ceea ce priveşte disp. art. 16 alin. 2 din actul normativ în discuţie, text care arată că „Persoana acţionată astfel în justiţie [persoana care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea] îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.”, acesta nu poate fi interpretat în sensul că reglementează unica formă de chemare în garanţie admisibilă în materia contenciosului administrativ, ci prevede o formă particulară de manifestare a cererii de intervenţie forţată în discuţie, indicând totodată persoana căreia îi revine calitatea procesuală pasivă în acea ipoteză.

De altfel, şi jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal este în sensul că «nu există niciun impediment legal pentru promovarea unei cereri de chemare în garanţie în cadrul litigiilor de contencios administrativ», după cum s-a reţinut în decizia civilă nr. 1950/12.05.2015 pronunţată în dosarul nr. 5566/2/2011.

Curtea concluzionează că o asemenea excludere nu se poate deduce de plano din simpla interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, ci analiza se impune a fi făcută de la caz la caz.

Or, în procesul de faţă, nu există argumente valide care să susţină că aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă ar atrage o incompatibilitate cu specificul raporturilor de putere dintre autoritatea publică, pe de o parte, şi reclamant, care se pretinde persoană vătămată în drepturile şi interesele lor legitime, pe de altă parte.

În consecinţă, observând dreptul comun, Curtea reţine că art. 72 alin. 1 NCPC, având denumirea marginală Condiţii, arată că „Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.”, iar potrivit art. 74 NCPC, având denumirea marginală Procedura de judecată, „(1) Instanţa va comunica celui chemat în garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce o însoţesc, precum şi copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar. (2) Dispoziţiile art. 64 şi art. 65 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.”. [s.n.] Faţă de trimiterea expresă făcută de art. 74 alin. 2 NCPC la disp. art. 64 NCPC, Curtea reţine că potrivit acestui din urmă text legal „(2) După ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată. (…) (4) Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, (…).”. [s.n.]

Chemarea în garanţie reprezintă astfel acea cerere de intervenţie forţată prin care una dintre părţile litigante solicită introducerea în proces a unui terţ împotriva căruia ar putea formula acţiune separată în garanţie sau în despăgubiri, pretinzând soluţionarea acesteia în litigiul pendinte.

Acest instrument procesual, nefiind reglementat ca o formă de modificare/completare a cererii de chemare în judecată prin voinţa reclamantului sau a pârâtului,  nu are menirea de a face posibilă atragerea în proces a unui nou pârât, ci, în principiu, de creare a unui nou raport juridic de drept procesual între titularul cererii de intervenţie forţată şi cel chemat în garanţie.

În concret, în cauza de faţă, Curtea constată că soluţia primei instanţe este corectă, deşi considerentele sentinţei se substituie potrivit celor proprii deciziei de faţă, raportat la chestiunea compatibilităţii cererii de chemare în garanţie cu procedura contenciosului administrativ, respectiv, date fiind motivele dezvoltate în continuare.

Lecturând atent textul art. 72 alin. 1 NCPC, Curtea constată că un element caracteristic al cererii de chemare în garanţie îl constituie existenţa unei legături de dependenţă şi subordonare între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, soluţia primei cereri influenţând soluţia cererii de chemare în garanţie în mod esenţial.

Or, legătura menţionată, în sensul celor arătate mai sus, nu se identifică astfel încât să determine admisibilitatea cererii de intervenţie forţată, formulată de partea reclamantă.

Astfel, Curtea constată că răspunderea civilă delictuală pretinsă de reclamant a exista în sarcina terţului chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti sub forma plăţii sumelor de bani la recuperarea cărora C.S.M.B. a fost obligat prin emiterea deciziei nr. 68/14.07.2015 a pârâtei Curtea de Conturi îşi găseşte premisa în însăşi existenţa actului administrativ unilateral indicat şi a măsurilor dispuse în conţinutul său, iar nu în faptul menţinerii de către instanţă a validităţii sale printr-o eventuală respingere a cererii de chemare în judecată.

Altfel spus, în măsura în care ar interveni o respingere a acţiunii exercitate de reclamant, realitatea juridică nu suferă nicio modificare ca efect al hotărârii pronunţate, astfel încât să permită concluzia că la acel moment s-ar naşte la dispoziţia reclamantului cererea în despăgubiri sau în garanţie pretinsă. Totodată, o admitere a cererii de chemare în judecată va avea ca rezultat respingerea cererii de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect sau lipsită de interes.

În aceste condiţii, nu modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată este de natură a genera un pretins drept la despăgubiri al părţii reclamante, ci, observând motivarea C.S.M.B. din cererea incidentală, chiar existenţa actului Curţii de Conturi, temeinicia pretenţiilor părţii reclamante depinzând însă de măsura în care sunt îndeplinite în concret condiţiile normei juridice incidente situaţiei de fapt pretinse.

Faţă de cele arătate în precedent, fiind lipsite de temei criticile părţii apelante, Curtea va respinge ca nefondat apelul exercitat împotriva încheierii atacate în ceea ce priveşte soluţionarea admisibilităţii cererii de chemare în garanţie.

Domenii speta

Spete similare