Tichete de vacanţă. Condiţii de acordare

Tichete de vacanţă. Condiţii de acordare 

- O.U.G. nr. 8/2009

- H.G. nr.  215/2009

- Legea nr. 94/2014

Statul, în realizarea politicilor sale  bugetare, este în drept  să stabilească ce beneficii trebuie  plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, având posibilitatea de a suspenda sau înceta plata unor asemenea beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Legiuitorul este în drept să instituie sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care însă le poate modifica în diferite  perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

Secţia I-a civilă 

Decizia civilă nr. 217/24.02.2016 – A; dosar nr. 960/83/2015

Prin sentinţa civilă nr. .../LMA din 15 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul ... în dosar nr. .../2015, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta .... ....

A fost respinsă cererea reclamanţilor ...... ..., împotriva pârâtei ..., ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins ca nefondată excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâta ....

S-a respins ca nefondată cererea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii ..., ... şi ... ....

Pentru a pronunţa în acest mod, instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Reclamanţii sunt salariaţi ai ... .... În ceea ce priveşte pârâtul ..., acesta neavând calitatea de angajator, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, motiv pentru care instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acest pârât şi a respins ca atare cererea reclamanţilor în ceea ce priveşte acest pârât.

Excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâta ... s-a apreciat a fi nefondată.

Astfel, O.U.G. nr. 8/2009 nu condiţionează data  emiterii tichetelor de vacanţă în decursul unui an, astfel încât, prescripţia extinctivă nu afectează dreptul salariaţilor de a beneficia de aceste tichete pentru anul 2012, în limita valorică stabilită de lege.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, prin art. 1 al O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă s-a dispus că „1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru recuperarea şi întreţinerea capacităţii de muncă a personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condiţiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare tichete de vacanţă.

 (2) Instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, regiile autonome, societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar, societăţile şi companiile naţionale care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, acordă, în condiţiile legii, tichete de vacanţă.

 (3) Tichetele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.” Această O.U.G. a fost aprobată prin Legea nr. 94/2014, lege care a înlocuit noţiunea de „tichete” de vacanţă cu aceea de „vouchere” de vacanţă.

Din economia dispoziţiilor legale menţionate rezultă că acordarea voucherelor (tichetelor) de vacanţă nu constituie o obligaţie legală pentru angajatorul instituţie publică. Acordarea acestei facilităţi este condiţionată, condiţionare care rezultă din chiar dispoziţiile legale ce o instituie. Astfel, se poate observa că, încă în primul aliniat se precizează că angajatorii „pot acorda” dar „în condiţiile legii” tichetele. De asemenea, în ceea ce priveşte instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat, acestea vor acorda tichetele „în limitele prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat.” Prin urmare, actul normativ nu instituie un drept al angajatului, ci doar o vocaţie la o măsură specială, în anumite condiţii: să aibă încheiat un contract individual de muncă şi alocarea sumelor necesare, cu această destinaţie, în bugetul de stat aferent fiecărui an. În măsura în care sumele necesare nu sunt prevăzute în legea anuală a bugetului ori în cele rectificative, nu pot fi acordate angajaţilor sume cu această destinaţie.

Din această perspectivă, instanţa a observat că, în intervalul 2012 – 2014, prin dispoziţii legale succesive, s-a dispus expres că în bugetele instituţiilor publice nu sunt prevăzute sume cu această destinaţie. Au fost menţionate în acest sens dispoziţiile art. 15 alin. 2 al Legii nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar potrivit cărora „În bugetele pe anul 2012 ale instituţiilor publice centrale şi locale, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002 (…) şi prin Legea nr. 273/2006 (…) nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou şi tichete de vacanţă personalului din cadrul acestora”. De asemenea, O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013 prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, prin articolul 2 a prorogat şi pentru anul 2013 această interdicţie. O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, în art. 9 are dispoziţii similare.

În consecinţă, câtă vreme în bugetul de stat, în perioada 2012-2014 nu au fost prevăzute sume pentru acordarea voucherelor de vacanţă, ordonatorii de credite nu au putut acorda aceste facilităţi. Din acest punct de vedere s-a apreciat că nu poate fi reţinută susţinerea reclamanţilor potrivit căreia lipsa fondurilor nu poate împiedica plata acestor drepturi, întrucât neprevederea în bugetul anual îi este imputabilă angajatorului. Aceasta deoarece, aşa după cum s-a reţinut, nu suntem în prezenţa unui drept pur şi simplu al angajatului şi a obligaţiei corelative a angajatorului, ci este vorba doar de o vocaţie care se concretizează într-un drept şi obligaţie corelativă doar „în condiţiile legii” şi în „limitele sumelor alocate cu această destinaţie în bugetul de stat”. Alocarea sumelor în bugetul de stat nu depinde exclusiv dacă acestea sunt ori nu solicitate de către ordonatorii de credite, ci depind de politica bugetară a statului care este influenţată de venituri, cheltuieli, priorităţi, etc.

Natura juridică a voucherelor de vacanţă este similară cu cea a tichetelor de masă, reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 142/1998. Cu privire la acest act normativ, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că instituie doar o posibilitate şi că acordarea tichetelor de masă nu constituie o măsură de protecţie socială, ci doar posibilitatea luării de către angajatori, în anumite limite, a unor măsuri specifice. Aceiaşi instanţă, prin Decizia nr. 207/17.02.2009 a statuat că „legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.”

Aşa după cum s-a reţinut, natura juridică a voucherelor este similară cu cea a tichetelor de masă. Cu privire la acestea din urmă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 14/18.02.2008, dată în interesul legii, a statuat că „alocaţia de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate şi funcţionarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.” Această interpretare este valabilă şi în ceea ce priveşte obiectul prezentei cauze întrucât, dispoziţiile legale care instituie acordarea voucherelor de vacanţă se referă şi în aliniatul 2 al art. 1 la angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, deci beneficiarul trebuie să aibă încheiat un astfel de contract. Ori, aşa după cum se reţine în decizia mai sus menţionată „magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public), încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi Consiliul Superior al Magistraturii.” În aceste condiţii, având în vedere că activitatea magistraţilor nu se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă, aceştia nu pot beneficia de măsurile stabilite prin O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă.

În consecinţă, având în vedere considerentele reţinute cererea reclamanţilor a fost respinsă.

Asistenţii judiciari, participând la deliberare cu vot consultativ, au exprimat aceeaşi opinie profesională în cauză.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii apelanţi ...... ..., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii acţiunii formulate.

În dezvoltarea motivelor de apel apelanţii au arătat că instanţa de fond, în mod injust a respins acţiunea formulată de aceştia şi a asociat regimul de acordare a tichetelor/vaucerelor de vacanţă cu cel al tichetelor de masă, această analogie fiind total incorectă, având în vedere faptul că cele două drepturi se acordă în baza a două texte de lege diferite.

Mai arată că, instanţa de fond, făcând tot o analogie incorectă a regimului tichetelor de vacanţă cu cel al tichetelor de masă a concluzionat că activitatea magistraţilor nu se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă, deci nu pot beneficia de dispoziţiile O.U.G. nr. 8/2009, menţionând apelanţii că această motivare încalcă dispoziţiile art. 5 alin. 4 Cod procedură civilă.

Învederează faptul că, după regimul de finanţare, instituţiile publice pot fi: instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetele locale, după caz, un alt criteriu de clasificare a instituţiilor publice fiind domeniul în care îşi manifestă autoritatea şi arată că personalul care acţionează în domeniul judecătoresc este numit prin decizie, conform legii, fiind diferenţiat de alte categorii de personal, care are la bază  raporturi de muncă în baza unui contract de muncă, subliniind că, tocmai de aceea, prin art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a  făcut referire la instituţiile din sectorul bugetar definite conform Legii nr. 500/2002, privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, pentru a putea acoperi toate categoriile de bugetari şi de funcţii publice, inclusiv pe cale de demnitate publică.

Arată că, dreptul  de a beneficia de voucher de vacanţă are configuraţia unui drept salarial prevăzut de o lege specială, conferit în condiţii expres reglementate, independent de prestarea vreunei munci şi a cărui acordare, sub condiţia probării cerinţelor legale, este determinată de efectul forţei obligatorii a O.U.G. nr. 8/2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014.

Menţionează că, potrivit art.1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009, instituţiile publice (…) acordă în condiţiile legii, vouchere de vacanţă, fiind creată o diferenţă clară între angajatorii din sectorul privat, care „pot acorda” aceste vouchere şi instituţiile din sectorul bugetar şi celelalte categorii de instituţii, limitativ prevăzute de alin. 2 al. art. 1 din O.U.G. nr.8/2009, care au obligaţia de a acorda aceste  drepturi băneşti.

Mai arată că, nici un act normativ ulterior O.U.G. nr. 8/2009 nu a abrogat aceste dispoziţii legale, iar aplicarea acestora nu a fost amânată/prorogată şi mai mult, intenţia legiuitorului de a menţine valabilitatea acestor dispoziţii legale rezultă din aprobarea O.U.G. nr. 8/2009 prin promulgarea Legii nr. 94/2014.

Invocă şi dispoziţiile art. 160 Codul Muncii şi arată că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009 coroborate cu dispoziţiile art. 160 şi 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, în sarcina pârâtului a existat această obligaţie  încă de la data publicării ordonanţei în Monitorul Oficial, obligaţie pe care însă, acesta nu şi-a îndeplinit-o până în prezent.

Menţionează că, într-adevăr, prin acte succesive, Guvernul României, nu a prevăzut în bugetele de stat, sume pentru acordarea tichetelor de vacanţă,  învederând totodată că orice restrângere adusă acestor drepturi, categorie în care intră şi suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, ori, nici una din legile prin care s-a suspendat exercitarea drepturilor la tichete de vacanţă nu întruneşte cerinţele impuse de textul legii fundamentale.

Subliniază că această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său, iar pe de altă parte, dispoziţiile prevăzute în legile bugetelor pe anii 2012-2014, neconţinând vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la tichetele de vacanţă, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia, ori la prelungirea termenului de punere în  aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăşi existenţa lui.

Mai arată că suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală  nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2012 şi până în prezent.

Învederează totodată că, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la tichete de vacanţă, iar acesta a continuat să fie prevăzut şi ulterior perioadei în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că  acel drept nu a existat în perioada respectivă, deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Arată că, în cauza Beian contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că, dacă anumitor categorii de persoane le-au fost recunoscute anumite drepturi patrimoniale, cu trimitere la drepturi de natură salarială, atunci nerecunoaşterea pentru categorii similare de reclamanţi a aceloraşi drepturi ar reprezenta o discriminare.

Menţionează că, motivele invocate de angajator privind insuficienţa fondurilor, nu justifică neacordarea drepturilor  legiferate şi recunoscute.

De asemenea, invocă faptul că, instanţa de fond a  mai statuat că aceste sume nu au fost acordate întrucât  sumele nu au fost prevăzute în bugetele anuale.

Menţionează că legea a prevăzut şi prevede că obligaţia efectuării demersurilor legale în asigurarea fondurilor pentru acordarea voucherelor de vacanţă incumbă pârâţilor şi, prin urmare, susţinerile în sensul că fondurile necesare nu au fost prevăzute în proiectul de buget nu constituie motive întemeiate pentru neplata unui drept garantat de legislaţia în vigoare,  deoarece pârâţii cunoşteau aceste prevederi şi aveau obligaţia de a cuprinde în buget sumele necesare.

Subliniază că,  lipsa fondurilor şi neprevederea lor în buget în vederea achitării drepturilor salariaţilor nu poate împiedica plata acestor drepturi legal conferite, întrucât în alcătuirea bugetelor, ordonatorii de credite au obligaţia de a respecta inclusiv prevederile legislaţiei conexe privind drepturile salariaţilor, cum este O.U.G. nr. 8/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 94/2014, invocând şi faptul  că aceste aspecte au fost  reţinute în mod constant în jurisprudenţă (deciziile nr. 288/2010; nr. 1365/2009; 1304/2009 ale  Curţii de Apel Timişoara; decizia nr. 4598/R/2012 a Curţii de Apel Bucureşti).

Consideră că, din culpa exclusivă a pârâţilor, oricare ar fi fost cauza, după caz, neprevederea sumelor în bugetul anual, chiar şi după rectificările bugetare sau din alte motive, neacordarea tichetelor, respectiv voucherelor de vacanţă în perioada 2012-2014, de către pârât, le-a cauzat un prejudiciu material, care este cert şi constă în privarea nejustificată de dreptul salarial prevăzut de lege.

Mai arată că obligaţia pârâţilor de a acorda tichetele/voucherele de vacanţă pentru perioada 2012-2014 nu poate fi executată în natură întrucât, în conformitate cu art. 2 alin. 4 din O.U.G. nr. 8/2009, tichetele/voucherele de vacanţă au o perioadă de valabilitate limitată, acestea neputând fi utilizate de beneficiari decât până la data de 31 decembrie a anului în care au fost emise, astfel că, prin raportare la dispoziţiile art. 1075 Cod civil, art. 1527 din Noul Cod civil, singura posibilitate  de executare a obligaţiei, în prezent, o constituie acordarea în  bani a contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanţă.

Arată că, neacordarea tuturor drepturilor salariale contravine Constituţiei României, art. 41 şi art. 53, precum şi  Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale - Protocolul adiţional 1, subliniind totodată că atâta timp cât aceste drepturi sunt recunoscute de lege, pentru a nu deveni o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce  ar constitui o îngrădire  nelegitimă a exercitării lor, se impune respectarea principiului  încrederii în statul de drept,  care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor,  concomitent cu  eliminarea oricărei  tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive.

În drept, invocă dispoziţiile art. 466-482 Cod procedură civilă; art. 1 din O.U.G. nr. 8/2009 aprobată prin Legea nr. 94/2014, art. I pct. 2 din Legea nr. 94/2014; art. 1 alin. 1 din HG nr. 871/2013; art. 40 alin. 2 lit. c) Codul Muncii; art. 253 Codul Muncii; art. 266 şi următoarele Codul Muncii; OG nr. 13/2011.

Intimaţii ..., ... şi ... ..., au depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate ca legală şi temeinică.

Arată că în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor speciale ale legilor succesive de salarizare a personalului plătit din fonduri publice.

Menţionează că posibilitatea acordării voucherelor/tichetelor de vacanţă a fost reglementată prin art. 1 din O.U.G. nr. 8/2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 8/2009, în anul 2010,  în contextul crizei economice, prin  legea bugetului pe anul 2010, instituţiilor publice li s-a interzis să acorde angajaţilor tichete de vacanţă, interdicţia fiind prelungită prin acte normative succesive, pentru următorii ani,  stabilindu-se că în bugetele instituţiilor publice nu se includ sume pentru acordarea acestui drept.

Face trimitere în acest sens la prevederile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 285/2010; art. 15 alin. art. II din O.U.G. nr. 80/2010; art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 5 alin. 2 din OG nr. 29/2013 şi art. 8 alin. 5 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015.

Menţionează că acordarea tichetelor de vacanţă se poate face în limita prevederilor bugetului de stat sau după caz, ale bugetelor locale, pentru  unităţile din  sectorul bugetar şi, în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli pentru celelalte categorii de angajatori, respectiv că tichetele de vacanţă reprezintă o  vocaţie ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie sau acordarea acestora a fost negociată prin contractele de muncă.

Subliniază că, întrucât legiuitorul a stabilit în mod expres că nu se prevăd fonduri pentru plata tichetelor/ voucherelor de vacanţă pentru perioada 2010-2015, soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică.

Mai arată că, pentru perioada la care fac referire apelanţii, salarizarea personalului plătit din fonduri publice s-a făcut potrivit noilor politici salariale,  stabilite prin Legea nr. 284/2010 şi prin Legea nr. 285/2010, pentru anul 2012 aplicându-se dispoziţiile Legii nr. 283/2011, drepturile salariale de care beneficiază magistraţii, personalul auxiliar de specialitate şi personalul contractual fiind stabilite în conformitate cu dispoziţiile acestor acte normative, care nu prevăd acordarea tichetelor de vacanţă.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa dreptului Statului de a diminua/suspenda prin lege salariile personalului bugetar, arată că jurisprudenţa împotriva României (cauza Mureşanu contra României; Hotărârea din 15 iunie 2010; cauza Aurelia Popa contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) priveşte numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătoreşti şi nu vizează situaţia diminuării/suspendării prin lege, a unor drepturi salariale ale personalului bugetar.

Menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, face o distincţie esenţială între dreptul de a continua încasarea în viitor a unui salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Lelas contra Croaţiei; Hotărârea din  20 mai 2010), făcând trimitere în continuare şi la cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei şi Hotărârea Kechko contra Ucrainei.

Consideră că, motivele de apel formulate sunt netemeinice şi sub  aspectul invocării unei  presupuse încălcări a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, arătând că în cauză nu este incidentă noţiunea de „privare de proprietate” iar lipsa despăgubirii pentru ingerinţă nu poate conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

Mai arată că, în materie de pensie, Curtea  acceptă reduceri substanţiale  ale cuantumului pensiei şi/sau ale altor beneficii de asigurări sociale, fără a se ajunge la concluzia încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sub acest aspect.

Invocă şi  Opinia nr. 598/20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneţia, dată la cererea preşedintelui Curţii Constituţionale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 17-18 decembrie 2010.

În drept invocă dispoziţiile art. 471 alin. 5 Cod procedură civilă.

De asemenea, prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii ... ... ..., au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate.

Arată, referitor la criticile invocate de apelanţi privind asocierea de către instanţa de fond a regimului de acordare a tichetelor/voucherelor de vacanţă cu cel al tichetelor de masă, că aceste critici nu pot fi primite, instanţa de fond referindu-se strict la natura juridică a voucherelor de vacanţă, arătând că aceasta este similară cu cea a tichetelor de masă reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 142/1998 şi la faptul că asupra acestui act normativ, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că instituie doar o posibilitate şi că acordarea tichetelor de masă nu constituie o măsură de protecţie socială, ci doar posibilitatea luării de către angajatori, în anumite limite, a unor măsuri specifice.

De asemenea, menţionează că în mod corect s-a reţinut prin raportare la dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 8/2009 că acordarea voucherelor de vacanţă nu constituie o obligaţie legală pentru angajatorul instituţie publică, acordarea acestei facilităţi fiind condiţionată, condiţionare care rezultă din chiar dispoziţiile legale ce o instituie, actul normativ neinstituind un drept al angajatului ci doar o vocaţie la o măsură specială, în anumite condiţii.

Mai arată că, aşa cum s-a reţinut de instanţa de fond, natura juridică a voucherelor de vacanţă este similară cu cea a tichetelor de masă.

Invocă decizia nr. 14/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  în recurs în interesul legii şi  arată că interpretarea din cuprinsul  acestei decizii este valabilă şi în ceea ce priveşte obiectul prezentei cauze, întrucât dispoziţiile legale care instituie acordarea voucherelor de vacanţă se referă şi în alin. 2 al art. 1 la angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, deci beneficiarul trebuie să aibă încheiat un altfel de contract, ori, aşa cum se reţine în cuprinsul deciziei invocate „magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public), încheiat cu însuşi Statul, reprezentat de Preşedintele României şi Consiliul Superior al Magistraturii”.

Susţine că nici critica referitoare la concluzia instanţei de fond cu privire la aspectul reţinut în sensul că activitatea magistraţilor nu se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă, nu poate fi primită, invocând în acest sens şi dispoziţiile art. 132 alin. 1 din Constituţia României, art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 303/2004.

Mai arată că, în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că, în intervalul 2012 - 2014, prin dispoziţii legale succesive, s-a dispus expres că în bugetele instituţiilor publice nu sunt prevăzute sume cu această destinaţie, făcând trimitere în acest sens la dispoziţiile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 283/2011, ale O.U.G. nr. 84/2012; O.U.G. nr. 103/2013.

În drept, invocă dispoziţiile art. 482 Cod procedură civilă.

Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel cât şi din oficiu, instanţa a reţinut următoarele:

Criticile invocate de apelanţii reclamanţi sunt apreciate ca nefondate în  considerarea argumentelor ce succed.

Tichetele  de vacanţă sunt  reglementate de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, de Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 de aprobare a Normelor  metodologice de aplicare a acestei ordonanţe, respectiv prin Legea nr. 94/2014.

Conform actelor normative menţionate, angajatorii, inclusiv autorităţile şi instituţiile  publice, acordă personalului lor bonuri de vacanţă, denumite tichete/vouchere de vacanţă.

Aceste tichete/vouchere se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie, în bugetele  de venituri şi cheltuieli, respectiv în bugetul de stat sau bugetele locale.

Acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect obligarea pârâţilor să acorde fiecăruia  dintre reclamanţi o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 2012 – 2014 în sumă de  6 salarii de bază minime brute  pe ţară  garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale, sume reactualizate în funcţie de indicele de inflaţie, cu dobânzi legale.

Soluţia de respingere a acţiunii sub aspectul cererilor formulate, este legală, neimpunându-se schimbarea acesteia în sensul solicitat de apelanţii reclamanţi. Pretenţiile  acestora sunt  găsite  şi de instanţa de apel ca fiind lipsite de temei, neputând  fi acceptată  interpretarea potrivit cu care acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă în instituţiile publice urma a se face necondiţionat, câtă vreme prin dispoziţiile  art. 1 pct. 3 din O.U.G. nr. 8/2009 s-a stabilit în mod expres că beneficiul pretins se acordă „în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile  din domeniul bugetar”.

Or, la nivelul întregii perioade din litigiu cuprinsă între anii 2012 – 2014, au fost  adoptate  acte normative care prin dispoziţii succesive au stabilit în mod expres că în bugetele  instituţiilor publice nu se prevăd sume pentru acordarea tichetelor  de vacanţă pentru salariaţii acestora, în acest sens statuând dispoziţiile art. 15 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 80/2010 – aprobată prin Legea nr. 283/2011 pentru anul 2012, dispoziţiile art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 pentru anul 2013 şi respectiv dispoziţiile art. 5 din OG nr. 29/2013 pentru anul 2014.

Statul, în realizarea politicilor sale  bugetare, este în drept  să stabilească ce beneficii trebuie  plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, având posibilitatea de a suspenda sau înceta plata unor asemenea beneficii prin modificări legislative corespunzătoare, context în care se impune a fi evocată Decizia nr. 27 din  17 februarie 2009 a Curţii Constituţionale însă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia mai sus menţionată, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 149 din 10 martie  2009, Curtea a reţinut că legiuitorul este în drept să instituie sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care însă le poate modifica în diferite  perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

Apoi, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat constant faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în domeniul stabilirii salariilor personalului plătit din fonduri publice,  relevanţă prezentând Hotărârea  Kechko c/a Ucrainei din 8 noiembrie 2005, nr. 63134/00, în cuprinsul căreia s-a statuat că revine statului să  stabilească, de o manieră discreţionară, ce beneficii trebuiesc  plătite  angajaţilor săi din bugetul de stat,  acesta putând  dispune  introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare, fiind  la  latitudinea  statului să determine ce sume  vor fi plătite angajaţilor  săi din bugetul de stat.

În acelaşi sens converg şi statuările Curţii cuprinse în Hotărârea din 21 februarie 1986 pronunţată în Cauza James şi alţii c/a Marii Britanii, în care s-a reţinut  că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de  natură salarială fiind  indisolubil legat de nivelul resurselor  bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune  de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării.

În condiţiile în care la nivelul celor trei ani menţionaţi în petitul acţiunii legiuitorul a intervenit  în sensul mai sus reliefat, este evident că nu se poate da curs pretenţiei reclamanţilor de a le fi acordate tichetele/voucherele de vacanţă pretinse la nivelul respectivei perioade, o acceptare a unei atari cereri echivalând cu ignorarea actelor  normative adoptate în realizarea politicii bugetare a Statului, argumente ce au prevalenţă şi în raport de care nu se mai impune a se analiza nici motivul de apel privind încadrarea reclamanţilor în categoria persoanelor ce beneficiază de tichete/vouchere de vacanţă.

Faţă de  considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor  art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat  apelul reclamanţilor, sentinţa apelată fiind păstrată în totul, fără cheltuieli de judecată în apel.

Domenii speta

Spete similare