Solicitare restituire sumă reprezentând decontare prestaţii de odihnă şi tratament. Respingere cerere de obligare a reclamantului la plata chelt. de judecată. Suma acordată pârâtului in baza contractului colectiv de muncă nu const. o plată nedatorata.

Prin art. 268 lit.d) din Codul muncii se prevede că cererea de constatare a nulităţii unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se poate face pe toată durata existenţei contractului.

Atâta timp cât nici părţile, nici prima instanţă nu au invocat nulitatea clauzei din contractul colectiv de muncă pe anul 2014, câtă vreme acesta nu se mai află în vigoare, este exclus ca o asemenea chestiune să mai poată fi pusă în discuţie la acest moment, după expirarea lui.

Spre deosebire de reglementările din dreptul comun potrivit cărora nulitatea absolută poate fi invocată oricând, nulitatea absolută a unui contract colectiv de muncă nu poate fi invocată decât pe durata existenţei contractului.

Atâta timp cât nu s-a constatat nulitatea contractului colectiv de muncă pe perioada cât se afla în vigoare, nu se poate aprecia că suma acordată pârâtului în baza prevederilor acestui contract constituie o plată nedatorată sau o îmbogăţire fără just temei.

Art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 62/2011

Decizia Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 17/13.06.2016

Art. 138 alin.5 din Legea nr. 62/2011

Art. 268 lit.d) din Codul muncii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă sub nr. 3793/118/2015, reclamanta [...] a chemat în judecată pe pârâtul [...], solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1.662 lei, reprezentând plată nedatorată constând în decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament pe care pârâtul a încasat-o în anul 2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamanta a susţinut că în perioada 12.01.2015 - 20.02.2015 Curtea de Conturi a României a efectuat un audit financiar asupra contului anual de execuţie bugetară la [...].

Prin decizia nr. 15/2015, Curtea de Conturi a României a dispus stabilirea întinderii totale a prejudiciului reprezentând decontări nelegale a cheltuielilor efectuate de angajaţii proprii, atât pentru efectuarea concediilor de odihnă, cât şi pentru deplasarea de la/la locul de muncă a angajaţilor ce nu locuiesc pe raza localităţii unde îşi desfăşoară activitatea, precum şi recuperarea în întregime a prejudiciului.

Reclamanta a mai învederat că printre salariaţii [...] care au beneficiat de această facilitate se regăseşte şi pârâtul din prezenta cauză, întrucât acesta a încasat la data de 17.12.2014 suma de 1.662 de lei cu titlul de decont cheltuieli odihnă şi tratament. Suma de 1.662 de lei a fost virată în contul pârâtului la data de 17.12.2014 cu OP nr. 142027 din aceeaşi dată.  S-a mai arătat că sunt incidente prevederile art. 256 alin. 1 din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată fiind obligat la restituire.

S-a susţinut de către reclamantă că a încercat şi soluţionarea amiabilă a litigiului, convocând în acest scop pârâtul în vederea stabilirii modalităţii de restituire a sumei datorate, însă pârâtul a refuzat restituirea sumei.

În apărare, pârâtul [...] a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.

Pe fond, pârâtul a învederat că angajatorul a emis decizia nr. 24/02.03.2015 în urma constatărilor expuse de Curtea de Conturi în decizia nr. 15/2015.

Prin decizia nr. 83/02.06.2015 reclamanta a anulat art. 2 din decizia nr. 24/02.03.2015, prin care hotărâse încetarea plăţii altor drepturi de natură socială, aducând la cunoştinţa sindicatului că drepturile prevăzute la art. 74 lit. a, b, c, d, e, f, g şi k sunt drepturi de natură socială, negociate prin contractul colectiv de muncă pe anul 2015 şi care nu fac obiect al Legii nr. 284/2010, întrucât nu reprezintă drepturi de natură salarială.

Pârâtul a susţinut însă că, pentru anul 2014, art. 74 lit. a, b, c, d, e, f, g şi k din CCM aveau acelaşi conţinut, iar reclamanta nu a justificat de ce a recunoscut legalitatea acordării ajutoarelor sociale numai în parte.

Personalul din instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii poate beneficia şi de alte drepturi care nu sunt de natură salarială, reglementate de alte acte normative decât Legea unică de salarizare. Astfel, art. 55 alin. 4 din Codul fiscal prevede că nu sunt incluse în veniturile salariale costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv transportul pentru salariaţii proprii şi membrii de familie ai acestora, aspect întărit şi de art. 74 din contractul colectiv de muncă.

Pârâtul a mai aratat că în cauză este incidentă situaţia de excepţie prevăzută la art. 138 al. 2 din Legea nr. 62/2011, deoarece contractul colectiv de muncă a fost negociat după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli de către Ministerul Transportului şi cu respectarea limitelor stabilite în bugetul de venituri şi cheltuieli.

Decontările au fost efectuate în limita bugetului de venituri şi cheltuieli, astfel cum a fost acesta aprobat, respectând limita cheltuielilor alocate protecţiei sociale, împrejurare faţă de care nu se poate reţine că salariaţii au încasat necuvenit aceste drepturi.

În drept, s-au invocat art. 55 al. 4, art. 21 al. 3 lit. c din Legea nr. 571/2003, Legea nr. 346/2002 rep., Legea nr. 284/2010, art. 138 din Legea nr. 62/2011.

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 2663 din 15.10.2016, a respins acţiunea formulată de reclamanta [...], în contradictoriu cu pârâtul [...], ca nefondată şi a dispus obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli de judecată

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:

Pârâtul [...] a fost beneficiarul sumei de 1.662 de lei, plătită de angajatorul [...] prin virament bancar la data de 17.12.2014 cu titlul de decont prestaţii de odihnă şi tratament de care salariatul beneficiase în anul respectiv, fiind anexate la dosar acte doveditoare în acest sens.

La data de 17.12.2014 îşi producea efectele art. 74 din contractul colectiv de muncă pe anul 2014, care la lit. a)-h) reglementează în favoarea salariaţilor, în afara ajutoarelor prevăzute de lege, anumite sume care nu sunt incluse în veniturile salariale.

În perioada 12.01.2015 - 20.02.2015 Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Constanţa a efectuat un audit financiar asupra contului anual de execuţie bugetară la [...].

Prin decizia nr. 15/2015, Curtea de Conturi a României a dispus stabilirea întinderii totale a prejudiciului reprezentând decontări nelegale a cheltuielilor efectuate de angajaţii proprii, atât pentru efectuarea concediilor de odihnă, cât şi pentru deplasarea de la/la locul de muncă a angajaţilor ce nu locuiesc pe raza localităţii unde îşi desfăşoară activitatea, precum şi recuperarea în întregime a prejudiciului.

Organul de control a impus reclamantei obligaţia de înlăturare a deficienţelor constatate prin stabilirea întinderii totale a prejudiciului şi recuperarea acestuia în integralitate.

În vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute în raportul Curţii de Conturi, s-a dispus sistarea decontării prestaţiilor de odihnă şi tratament, inclusiv transportul pentru salariaţii proprii şi membrii de familie ai acestora prin decizia angajatorului cu nr. 24/02.03.2015.

Prin decizia nr. 83/02.06.2015 emisă de reclamantă, s-a dispus anularea  art. 2 din decizia nr. 24/02.03.2015, celelalte prevederi ale respectivei decizii rămânând valabile, inclusiv cea referitoare la sistarea decontării prestaţiilor de odihnă şi tratament.

Reclamanta a susţinut că pârâtului i s-a făcut o plată nedatorată, pe care acesta din urmă este ţinut să o restituie conform art. 256 al. 1 din Codul muncii.

Instanţa a reţinut că decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi statuează în esenţă că sumele de bani acordate salariaţilor în temeiul art. 74 din C.C.M. ar reprezenta drepturi salariale acordate cu încălcarea Legii nr. 284/2010.

Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice prevede că începând cu data intrării în vigoare a legii, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în această lege.

Art. 37 din acelaşi act normativ prevede însă că prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor acestei legi.

Nu s-a făcut dovada contestării în justiţie a deciziei nr. 15/2015 emise de Curtea de Conturi a României, motiv pentru care pârâtul nu mai poate valorifica în prezenta cauză critici ce ţin de legalitatea statuărilor organului de control, actul administrativ bucurându-se de o prezumţie de legalitate consolidată ca efect al necontestării sale în justiţie.

Este indubitabil şi că în sarcina reclamantei [...] s-a născut obligaţia legală de a întreprinde demersurile care se impun în vederea recuperării sumelor de bani achitate salariaţilor săi cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 284/2010, fiind lipsite de relevanţă apărările legate de natura juridică a dreptului în discuţie ori sursa veniturilor cărora li s-a dat această destinaţie.

Ceea ce interesează în prezenta cauză este a se stabili dacă raporturile juridice existente între părţile litigante în contextul efectuării plăţii cu titlul de decontare a prestaţiilor de odihnă şi tratament au fost lipsite de suport juridic cu efect retroactiv, ca efect al emiterii deciziei nr. 15/2015.

Părţile nu contestă că izvorul juridic al raportului juridic în executarea căruia salariatul ar fi primit plata nedatorată îl constituie contractul colectiv de muncă pe anul 2014, iar acţiunea reclamantei tinde la restrângerea efectelor sale ex tunc, invocând în prezent lipsa unui temei legal pentru plata efectuată pârâtului.

Însă, potrivit art. 142 alin.2 din Legea nr. 62/2011, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

În prezenta cauză reclamanta nu a obţinut o hotărâre judecătorească de anulare a dispoziţiilor art. 74 din CCM 2014 referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament ori pentru contravaloarea transportului. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a pus în discuţie legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi a Judeţului  Constanta, care nu are înrâurire asupra legalităţii clauzelor contractelor colective de muncă, supuse exclusiv jurisdicţiei muncii.

Această concluzie este impusă şi de caracterul sui generis al unei asemenea convenţii, care nu reglementează doar drepturile şi obligaţiile părţilor, ci armonizează interese ale salariaţilor şi angajatorilor, promovarea unor relaţii de muncă echitabile de natură să asigure protecţia socială a salariaţilor, prevenirea sau eliminarea conflictelor de muncă ori evitarea declanşării grevelor.

Prin încheierea contractului colectiv de muncă, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convenţională, creat de angajatori şi salariaţi, în funcţie de condiţiile economice şi sociale, precum şi de interesele celor două părţi. În concepţia legiuitorului, contractul colectiv de muncă reprezintă forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă. Autoritatea publică, prin intermediul dreptului, orientează doar acţiunile şi iniţiativele celor două părţi în procesul muncii, stabilind anumite limite - măsura de protecţie generală a salariaţilor.

De aceea, întocmai ca în cazul contractului individual de muncă (art. 57 alin.2 din Codul muncii), nulitatea unor clauze ale contractului colectiv de muncă nu ar putea oricum atinge drepturi deja câştigate de salariaţi, iar tot ceea ce s-a prestat în baza dispoziţiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acţiune, nu mai pot fi restituite.

Reclamanta a susţinut în cuprinsul acţiunii că nu se poate reţine o culpă a salariatului în privinţa încasării sumei de 1.662 de lei, însă art. 256 al. 1 din Codul muncii exclude deopotrivă ideea de culpă a angajatorului.

Or, potrivit dispoziţiilor art.138 alin.5 din Legea nr. 62/2011, răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin.1-3 revine angajatorului, astfel că obligaţia de restituire nu-şi poate găsi fundamentul în plata nedatorată.

Pentru toate considerentele anterior expuse, instanţa a respins acţiunea ca nefondată.

Asupra capătului de cerere privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată:

Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală. Având în vedere că una dintre părţi se face vinovată de declanşarea activităţii judiciare, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât şi cheltuielile făcute de partea care a câştigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli.

La dosar a fost anexată dovada suportării de către pârât a onorariului de avocat (chitanţa nr. 357/24.07.2015), motiv pentru care, în temeiul art. 453 alin. 1 Cod pr. civilă, instanţa a obligat  reclamanta să plătească pârâtului suma de 100 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2663 din 15.01.2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în termen legal  a formulat apel reclamantul [...], invocând în esenţă următoarele:

 Deşi instanţa de fond a reţinut în considerente că "decontările efectuate în baza art. 74 din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil în 2014 au încălcat prevederile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice", dar şi că "deconturile efectuate de către reclamant nu sunt prevăzute pentru salariaţii din sectorul bugetar, astfel încât drepturile acordate angajaţilor [...],, după intrarea în vigoare a acestei legi, exced cadrului legal, totuşi, apreciază că "reclamanta nu poate opune pârâtei obligaţia de restituire prevăzută de art.256 din Codul Muncii, în condiţiile în care răspunderea, sub orice formă, revine angajatorului".

Consideră apelantul reclamant că motivele pentru care instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată nu pot fi primite deoarece califică drept corectă primirea unor sume de bani în baza unor dispoziţii catalogate ca nelegale.

Instanţa de fond face confuzie între atribuirea unor vinovăţii şi legalitatea obţinerii unor avantaje materiale, justificând respingerea cererii de chemare în judecată pe motiv că singura parte responsabilă este [...] – în calitatea sa de angajator.

Cu alte cuvinte, deşi în speţă nu se pune în discuţie stabilirea unor vinovăţii, ci corectitudinea primirii unor sume de bani pe fondul nerespectării unor dispoziţii legale, instanţa de fond omite să analizeze care este consecinţa primirii a unor sume de bani. Aşadar, societatea nu a invocat vinovăţia salariatului, dar s-a reclamat faptul că primirea unor sume nedatorate ar echivala cu o îmbogăţire fără just temei.

Mai mult, faptul că prin Legea dialogului social se statuează că singura parte responsabilă faţă de conţinutul contractului colectiv de muncă este angajatorul, nu este suficient pentru a înlătura caracterul nedatorat al sumelor primite nelegal.

Apreciază apelantul reclamant ca echitabilă restituirea sumei primite de intimatul pârât, cu atât mai mult cu cât suma ce trebuie restituită nu afectează o prestaţie efectuată de salariat şi care astfel ar rămâne neremunerată, ci reprezintă o întoarcere a unei facilităţi acordate de către angajator prin nesocotirea unor dispoziţii legale. În caz contrar, prin ignorarea acestui raport s-ar admite că acordarea sumei de bani ar fi nelegală, în timp ce primirea acesteia ar fi legală.

Cu privire la cheltuielile de judecată, apelantul reclamant consideră că nu s-a făcut dovada acestora la instanţa de fond. Toate cheltuielile au fost avansate de o persoană care nu are nicio legătură cu cadrul procesual, nu justifică dreptul intimatului-pârât la returnarea unor sume pe care nu le-a cheltuit niciodată pentru soluţionarea acestei cauze.

Pentru considerentele arătate, apelantul reclamant solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii, cu consecinţa obligării intimatei pârâte la restituirea sumei solicitate.

 Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, cu obligarea apelantului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând sentinţa apelată din prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat că acestea sunt fondate în parte, numai în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată:

Prima instanţă a obligat reclamantul să plătească pârâtului  [...] suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

 Din chitanţa nr. 357/24.07.2015 rezultă că onorariul de avocat în cuantum de 100 lei nu a fost plătit de pârâtul [...], ci de Sindicatul [...] Constanţa, care nu este parte în proces nici în nume propriu şi nici în calitate de reprezentant al pârâtului.

În conformitate cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, contractele colective de muncă, contractele individuale de muncă în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.

- alin.(2): În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au

dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora.

În cauză, pârâtul nu a fost reprezentat de Sindicatul [...] Constanţa, întâmpinarea fiind formulată de pârât şi nu de către sindicat în numele acestuia.

În consecinţă, în mod greşit prima instanţă a acordat cheltuielile de judecată  pârâtului, în condiţiile în care acesta nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli.

În ceea ce priveşte celelalte critici aduse hotărârii primei instanţe, Curtea a apreciat că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 142 alin.2 din Legea nr. 62/2011 nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

În cauza dedusă judecăţii reclamantul nu a făcut dovada obţinerii unei hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii dispoziţiilor art. 74 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată nelegalitatea unor clauze din contractul colectiv de muncă.

Prin art. 268 lit.d) din Codul muncii se prevede că cererea de constatare a nulităţii unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se poate face pe toată durata existenţei contractului.

Atâta timp cât nici părţile, nici prima instanţă nu au invocat nulitatea clauzei din contractul colectiv de muncă pe anul 2014, câtă vreme acesta nu se mai află în vigoare, este exclus ca o asemenea chestiune să mai poată fi pusă în discuţie la acest moment, după expirarea lui.

Prin decizia nr. 17/13.06.2016 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie privind pronunţarea unei hotărârii prealabile s-a stabilit: „În interpretarea prevederilor art. l, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin.(5) art. 142, art. 148, art. 151 şi art. 152 din Legea nr.62/2011 şi a prevederilor art.229 alin. (4), art.254 şi art.268 alin. (l) lit. d) din Codul Muncii, republicat, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii.

În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) şi art.142 alin.(2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată  de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă.”

Spre deosebire de reglementările din dreptul comun potrivit cărora nulitatea absolută poate fi invocată oricând, nulitatea absolută a unui contract colectiv de muncă nu poate fi invocată decât pe durata existenţei contractului.

Sub aspectul naturii sale juridice, nulitatea contractului colectiv de muncă reprezintă o varietate a nulităţii actelor juridice civile, cu particularităţi determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.

Atâta timp cât nu s-a constatat nulitatea contractului colectiv de muncă pe perioada cât se afla în vigoare, nu se poate aprecia că suma acordată pârâtului în baza prevederilor acestui contract constituie o plată nedatorată sau o îmbogăţire fără just temei.

Nulitatea contractului colectiv de muncă nemaiputând fi constatată întrucât dreptul de a formula acţiunea în nulitate sau de a invoca nulitatea  pe cale de excepţie s-a prescris, în mod corect prima instanţă a reţinut incidenţa art. 138 alin.5 din Legea nr. 62/2011 potrivit căruia răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. 1-3 revine angajatorului.

Pentru considerentele expuse mai sus, potrivit art. 480 alin.2 Cod proc. Civilă, Curtea va admite apelul formulat şi va schimba în parte sentinţa apelată în sensul că va respinge cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Domenii speta

Spete similare