Cerere de constatare a încadrării unor locuri de muncă în grupa i de muncă. Situaţia în care aceste locuri de muncă erau încadrate în grupa ii de muncă potrivit normelor aplicabile.

Prin decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că „instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, [...] a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 - 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.”

Totuşi, în cazul în care un loc de muncă este în mod expres indicat între locurile de muncă a căror activitate se încadrează într-o anumită grupă de muncă, nu poate fi nesocotită această normă juridică pentru a încadra activitatea respectivă în altă grupă de muncă.

Astfel, câtă vreme prin Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 o anumită activitate a fost încadrată în mod expres în grupa II de muncă, concluziile expertizei tind în realitate să contrazică actul normativ iar solicitarea de a stabili o altă încadrare tinde la modificarea actului normativ ceea ce nu este în competenţa instanţei judecătoreşti în condiţiile în care actul administrativ normativ nu este contestat în procedura specială a contenciosului administrativ pentru nelegalitate. În condiţiile în care expertul s-a raportat la o anumită activitate pretins desfăşurată de reclamant care ar fi fost alta decât cea corespunzătoare funcţiei, iar reclamantul nu a dovedit că a desfăşurat această activitate iar nu activitatea care rezultă din carnetul de muncă şi care a fost încadrată în grupa II de muncă, cererea nu poate fi admisă.

Decizia Înaltei Cur?i de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2016 - RIL

Art. 272 din Codul Muncii

Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. …/105/2015 reclamantul [...] a chemat în judecată pe pârâta S.C. [...] S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că în perioada 30.08.1990 - 31.12.1998 a desfăşurat activitate în grupa I de muncă, în procent de 100% din timpul efectiv lucrat.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioada menţionată a lucrat în cadrul societăţii pârâte ca inginer, desfăşurându-şi activitatea în Secţia Forja/Tratamente Termice. Deşi în carnetul de muncă se menţionează încadrarea acestei activităţi în grupa a II a de muncă, încadrarea corectă trebuie realizată în grupa I de muncă.

În susţinerea cererii, reclamantul a depus la dosar copia carnetului de muncă.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că este de acord cu admiterea cererii.

Pe această cale, pârâta a precizat că prin procesul-verbal nr. 3540/28.05.1990 au fost menţionate şi enumerate limitativ locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale care se încadrau în grupa a II - a de muncă, potrivit Anexei 2 la Ordinul nr. 50/1990. În prezent, unitatea nu mai are temei legal pentru a nominaliza noi categorii de salariaţi ori pentru a încadra în grupe superioare de muncă activităţi desfăşurate anterior datei de 01.04.2001, ci doar pentru a atesta un fapt consumat anterior acestei date, prin adeverinţe eliberate conform Ordinului nr. 590/2008 ori prin înscrieri în carnetul de muncă.

Prin Sentinţa civilă nr. 2897/30.10.2015, Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa iniţial învestită a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin.1 şi 2 Codul muncii şi ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la faptul că reclamantul nu are nici domiciliul şi nici locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Prahova.

Procedând la soluţionarea cauzei, Tribunalul Constanţa - Secţia I Civilă, a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice în materia protecţia muncii, având ca obiective verificarea încadrării în grupa a II a de muncă a activităţii desfăşurate de reclamant în perioada 30.08.1990-31.12.1998, prin verificarea condiţiilor concrete de muncă, a factorilor de risc şi a noxelor la care a fost supus, cu indicarea procentului în care activitatea a fost desfăşurată în aceste condiţii.Lucrarea a fost efectuată de expert [...], fiind depusă la dosar la data de 30.03.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 966/27.04.2016, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul [...], în contradictoriu cu pârâta SC [...] SA Ploieşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

 În perioada 30.08.1990 - 31.12.1998, reclamantul a fost angajatul societăţii pârâte în cadrul Secţiei Forja/Tratamente termice, ocupând funcţia de inginer. Potrivit menţiunilor exprese de la rubrica nr. 36 din carnetul de muncă, activitatea desfăşurată în perioada indicată a fost încadrată în grupa a II a de muncă, în temeiul Ordinului nr. 50/1990, anexa II pct. 31.

Prin cererea de faţă, reclamantul a pretins că activitatea desfăşurată în calitate de inginer în cadrul societăţii pârâte se încadrează în grupa I de muncă, fără a indica însă în concret temeiul juridic al acestei noi încadrări.

Pentru verificarea condiţiilor concrete de muncă ale reclamantului, în cauză a fost efectuată o expertiză în materia protecţia muncii. Concluziile raportului de expertiză efectuat de expert [...] au fost în sensul că activitatea reclamantului trebuie încadrată în grupa I de muncă, în procent de 100%, în temeiul Ordinului nr. 50/1990, Anexa 1, pct. 82, care reglementează încadrarea în grupă superioară de muncă a procesului tehnologic de tratament termic în cuptoare.

A apreciat astfel expertul că pârâta a efectuat în mod eronat încadrarea în grupa a II - a de muncă, potrivit unor dispoziţii legale care se referă la o altă activitatea decât cea a reclamantului, respectiv la tratamente termice în plumb topit. Deşi prin raportul de expertiză s-a reţinut că reclamantul a desfăşurat activităţi specifice de întreţinere şi reparaţii la echipamentele tehnice din cadrul proceselor de tratament termic al oţelurilor, concluzia a fost aceea că activităţile menţionate au determinat expunerea la aceleaşi suprasolicitări, noxe şi riscuri ca şi în cazul personalului tehnologic-termiştii tratamentişti.

Aceste aprecieri ale expertului judiciar nu au fost avute în vedere de instanţă, deoarece contrar afirmaţiilor expertului judiciar, la pct. 31 din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990, se prevedea încadrarea în grupa a II - a de muncă nu doar a operaţiunilor de tratament termic efectuate în plumb topit, ci şi a celor de tratare termo-chimică a oţelului. Or, dacă efectuarea primei categorii de activităţi a fost într-adevăr exclusă în cazul reclamantului, prin chiar raportul de expertiză efectuat în cauză s-a menţionat că activitatea specifică funcţiei de inginer a fost cea de întreţinere şi reparaţie a echipamentelor tehnice implicate în procesele de tratament termic al oţelurilor din care sunt confecţionate sapele de foraj.

Pe de altă parte, dispoziţiile pct. 82 din Anexa I a Ordinului nr. 50/1990, invocate prin raportul de expertiză tehnică drept temei juridic al încadrării activităţii reclamantului în grupa I de muncă, nu au fost redate integral de către expert, întrucât acestea se referă la opera?iunile de tratamente termice efectuate în cuptoare care utilizează în exclusivitate gazul de cocs sau gazul de furnal. În cuprinsul  lucrării nu se face însă nicio referire la implicarea reclamantului în derularea unor asemenea operaţiuni, expertul limitându-se la indicarea trunchiată a unui text de lege, într-o modalitate care să justifice admiterea pretenţiilor deduse judecăţii.

Totodată, după cum rezultă din partea introductivă a raportului de expertiză, concluziile expertului nu s-au fundamentat pe o constatare la faţa locului a condiţiilor în care s-a desfăşurat activitatea reclamantului, întrucât societatea pârâtă s-a reorganizat în timp, iar procesele tehnologice s-au modificat, lucrarea fiind întocmită doar pe baza dispozi?iilor legale ?i a carnetului de muncă.

Cu toate acestea, după 1 ianuarie 1990 încadrarea în grupele I şi II de muncă s-a realizat numai în situaţia în care cu toate măsurile luate de unitate pentru nominalizarea condiţiilor de muncă, nivelul noxelor existente la locurile de muncă prevăzute în aceste grupe depăşeşte nivelul maxim admis de normele de protecţia muncii.

Potrivit art. 4 şi 5 din Ordinul nr. 50/1990, existen?a condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuie să rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate ale unităţilor. De asemenea, determinările de noxe trebuie confirmate de către inspectorii teritoriali pentru protecţia muncii care constată că s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi că toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal.

Faţă de aceste dispoziţii legale, expertul nu şi-a întemeiat concluzia încadrării activităţii de inginer în grupa I de muncă pe un buletin de determinare a nivelului de noxe sau pe alte determinări concrete ale condiţiilor de muncă, pe existenţa îmbolnăvirilor profesionale sau pe orice alte date certe care să ateste condiţiile de muncă la societatea pârâtă. Este irelevantă astfel concluzia expertului în sensul că reclamantul a lucrat în condiţii la fel de nefavorabile de microclimat, noxe, suprasolicitare fizică şi nervoasă, risc de accidente şi boli profesionale ca şi alte persoane pe care Ordinul nr. 50/1990 le încadrează în grupa I de muncă, în condiţiile în care acelaşi ordin încadra funcţia reclamantului în grupa a II-a de muncă.

Câtă vreme operaţiunile de tratare termică a oţelului, atât cele propriu-zise, cât şi cele care concură la realizarea lor, precum sunt lucrările de întreţinere şi reparare a utilajelor, sunt prevăzute de anexa 2 a ordinului, prin recunoaşterea  încadrării în grupa a II - a de muncă, angajatorul a dat eficienţă normei legale incidente şi a acordat grupa de muncă în mod corect.

Chiar dacă în spe?ă s-a efectuat o expertiză de specialitate, ale cărei concluzii au fost favorabile reclamantului, instan?a a constatat că acestea nu se coroborează cu alte dovezi, iar expertiza nu are o forţă juridică superioară celorlalte mijloace de probă.

Pentru motivele expuse, instanţa a reţinut că activitatea reclamantului se încadrează în grupa a II - a de muncă, potrivit Anexei 2 la Ordinul nr. 50/1990, pct. 31, astfel cum a stabilit şi angajatorul, iar recunoaşterea pe cale jurisprudenţială a încadrării în grupa I de muncă ar constitui o nesocotire a dispoziţiilor legale incidente în materie.

 Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul [...], invocând în esenţă următoarele: prin raportul de expertiză efectuat la fond, expertul [...] a concluzionat că în perioada 30.08.1990 - 31.12.1998, reclamantul a lucrat ca inginer angajat al intimatei şi „se justifică încadrarea corectă a reclamantului…în grupa I de muncă, în procent de 100%”; instanţa de fond în mod greşit a înlăturat concluziile expertului, imputându-i acestuia faptul că nu şi-a sprijinit concluziile pe un buletin de determinare a nivelului de noxe ori pe alte date certe, care să ateste condiţiile de muncă la unitatea intimată, cu toate că la pct. 4.2.3 din expertiză specialistul numit de instanţă abordează descrierea activităţii de mentenanţă - întreţinere şi reparaţii, iar la pct.4.2.2. face vorbire despre descrierea activităţii privind tratamentele termice.

Instanţa îi impută expertului abordarea superficială a obiectivelor lucrării, cu toate că acesta descrie activitatea intimatei – pct. 4.2.1. – şi abordează concret activitatea apelantului, asumându-şi răspunderea pentru concluzia la care a ajuns şi menţionând că activitatea de întreţinere şi reparaţii este deosebit de complexă; intimata a opinat prin întâmpinare, recunoscând aserţiunile expertului, care s-a referit la faptul că numeroşi colegi de muncă ai apelantului au obţinut, prin instanţă, grupa I de muncă, în sensul că nu se opune admiterii acţiunii, având în vedere optica instanţelor de judecată prin care au fost admise cererile de chemare în judecată, care au avut drept obiect acordarea grupelor superioare de muncă; instanţa a reţinut greşit condiţiile în care şi-a desfăşurat activitatea reclamantul, interpretând eronat prevederile legale şi eludând concluziile expertului care, în mod cert, deţine cunoştinţe superioare într-un domeniu în care instanţa nu poate pretinde că are expertiza.

Pentru motivele prezentate, apelantul reclamant solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

 Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare.

În apel nu s-au administrat alte probe.

 Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod pr. civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Activitatea desfăşurată de reclamant figurează în Ordinul nr. 50/1990 la punctul 31 din anexa 2, fiind încadrată în grupa a II - a de muncă.

Este adevărat că prin decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.”

Totuşi, în cazul în care un loc de muncă este în mod expres indicat între locurile de muncă a căror activitate se încadrează într-o anumită grupă de muncă, nu poate fi nesocotită această normă juridică pentru a încadra activitatea respectivă în altă grupă de muncă.

Astfel, de vreme ce printr-un act normativ, activitatea desfăşurată de reclamant a fost încadrată în grupa II de muncă, concluziile expertizei tind în realitate să contrazică actul normativ.

Pe de altă parte, câtă vreme prin Ordinul nr. 50/1990 o anumită activitate a fost încadrată în mod expres în grupa II de muncă, solicitarea de a stabili o altă încadrare tinde la modificarea actului normativ ceea ce nu este în competenţa instanţei judecătoreşti în condiţiile în care actul administrativ normativ nu este contestat în procedura specială a contenciosului administrativ pentru nelegalitate.

Desigur, în materia conflictelor de muncă există unele reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun în ceea ce priveşte sarcina probei.

Astfel, dacă în regulă generală celui ce face o afirmaţie în faţa instanţei îi incumbă sarcina probei în conformitate, în materia conflictelor de muncă regula este că proba incumbă angajatorului.

În conformitate cu art. 272 din Codul Muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Totuşi, chiar dacă art. 272 din Codul Muncii instituie această regulă, sarcina probei are în vedere proba posibilă. Pe de altă parte, reclamantul trebuie să dovedească totuşi situaţia premisă cum ar fi existenţa raporturilor de muncă şi efectuarea anumitor activităţi, rămânând în sarcina angajatorului să dovedească faptul că a remunerat corespunzător angajatul pentru munca prestată sau a încadrat în mod corect munca acestuia. Angajatorul nu poate fi obligată să probeze un fapt negativ, şi anume că angajatul nu a desfăşurat anumite activităţi în condiţiile în care din înscrisurile existente rezultă care erau atribuţiile acestuia. Revine reclamantului sarcina de a proba situaţia premisă, respectiv desfăşurarea unor activităţi care să îl îndreptăţească la anumite beneficii iar apoi angajatorului îi revine sarcina de a proba că a recunoscut aceste drepturi sau de a proba netemeinicia susţinerilor reclamantului.

Astfel, expertul a apreciat că activitatea desfăşurată de reclamant ar fi trebuit încadrată în grupa I de muncă conform pct. 82 din Anexa I la Ordinul nr.50/1990. Dar, expertul s-a raportat la o anumită activitate pretins desfăşurată de reclamant care ar fi fost alta decât cea corespunzătoare funcţiei, respectiv activităţi de întreţinere şi reparaţii la echipamentele tehnice folosite în procesele de tratament termic al oţelurilor din care erau confecţionate sapele de foraj.

Or, reclamantul nu a dovedit că a desfăşurat această activitate. Expertul desemnat în cauză a arătat că reclamantul nu mai desfăşoară în prezent această activitate şi societatea angajatoare a trecut prin mai multe procese de reorganizare, expertiza fiind efectuată pe baza înscrisurilor. Aşadar expertul a analizat o anumită activitate din perspectiva încadrării ei în grupa I de muncă, dar nu rezultă din nicio probă că reclamantul a desfăşurat acea activitate iar nu activitatea care rezultă din carnetul de muncă şi care a fost încadrată în grupa II de muncă.

În ceea ce priveşte recunoaşterea grupei I de muncă printr-o hotărâre judecătorească în favoarea unei alte persoane, se reţine de asemenea că, fiind o problemă de probaţiune, iar nu una de principiu, de dezlegare a unei probleme de drept, este lipsită de relevanţă.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod pr.civ. se va respinge ca nefondat apelul.

Domenii speta

Spete similare