Contestație decizie emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Interpretarea și completarea probatoriul administrat în procedura administrativă

Faptul că dispoziţiile procedurale cuprinse în Legea nr. 290/2003 permit cenzurarea deciziilor A.N.R.P. îndreptăţeşte instanţa nu numai la analizarea, ci şi la completarea probatoriului administrat în procedura administrativă, în măsura în care aceasta ar putea conduce la soluţionarea justă a cauzei. De asemenea, instanţa are posibilitatea reaprecierii forţei probante a înscrisurilor depuse de reclamant, în măsura în care atare înscrisuri se coroborează cu restul probatoriului, ţinând seama de dificultăţile procurării înscrisurilor în discuţie, de autorităţile emitente şi, mai ales, de data întocmirii respectivelor înscrisuri, de contextul istoric al redactării acestora.

Din această perspectivă, în condiţiile în care reclamantul, prezent în instanţă, a individualizat  bunurile pentru care solicită despăgubiri,  este superfluă obligarea acestuia la prezentarea unei declaraţii notariale, ţinând seama de spiritul  Legii nr. 290/2003.

Decizia nr. 1630/ 09 decembrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 2xxx/113/2015*, reclamantul C.V. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 1xxx/17.10.2014 a ANRP, solicitând acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 290/2003 de pe urma autorului F.A., bunic din partea mamei C.D., fostă F., pentru bunurile reţinute sau sechestrate şi rămase în C., Republica Moldova, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a precizat că în temeiul art. 2 din Legea nr. 290/2003 şi art. 1 din HG nr. 1120/2006, în calitate de moştenitor al autorului F.A. a formulat cerere de despăgubire pentru bunurile care au aparţinut acestuia, rămase pe teritoriul Basarabiei în localitatea C., Republica Moldova.

Reclamantul a susţinut că în acest sens a formulat cereri la Instituţia Prefectului Judeţului B. şi la Comisia Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, depunând înscrisuri cu care a făcut dovada calităţii de moştenitor şi a dreptului de proprietate al defunctului F.A., respectiv înscris de cont plăţi chirie pentru F.A., proprietarul unui imobil ocupat de subcentrul C. a unei magazii de cereale, proces-verbal din data de 05.03.1944 privind rechiziţionarea unui imobil, înscrisul denumit ”Autorizaţiune” nr. 6x din 09.01.1932 în copie legalizată şi recipisa pentru plata construcţiei în copie simplă, contract de vânzare-cumpărare încheiat între M.I.B. şi A.F. din 03.09.1931 în copie legalizată, testamentul numitului N.F. în copie simplă, corespondenţa cu Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova, trei declaraţii de martor autentificate la notar, respectiv S.Ş., P.M. şi M.Ş.

S-a precizat că, deşi a făcut dovada că defunctul A.F. a posedat bunuri în Republica Moldova, cu înscrisuri legalizate, pentru că au fost şi unele copii simple, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a apreciat că  nu pot fi luate în considerare dovezile de la dosar, deşi erau suficiente probe care să permită admiterea cererii sale.

Cu privire la martorii care au dat declaraţii autentificate, A.N.R.P. a apreciat că declaraţiile acestora nu pot fi luate în considerare pentru că nu au cunoscut prin propriile simţuri realitatea pentru care ei declară.

Reclamantul a precizat că a afirmat la momentul formulării cererii că nu a primit alte compensaţii, dar A.N.R.P. a apreciat că ar fi trebuit o declaraţie autentică în care să menţioneze suprafeţe exacte şi bunuri pentru care cere despăgubire, deşi art.2 alin.4 din H.G. nr.1120/2006 nu prevede pretenţiile solicitate de această autoritate.

S-a arătat că la art. 2 alin. 4 şi 5 din H.G. nr.1120/2006 sunt prevăzute dovezi alternative şi nu imperative pentru dovedirea proprietăţii. În acest articol se prevede că cererile se însoţesc de acte doveditoare certificate de autorităţi. Legiuitorul a statuat că în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului însoţită de declaraţiile a cel puţin doi martori, de asemenea autentificate.

Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersuri efectuate pentru a intra în posesia unor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenţei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora după caz.

Reclamantul a considerat că a depus  un minim de probe, în ceea ce priveşte documente atât din Republica Moldova, cât şi din România care dovedesc proprietatea defunctului F.A. şi testamentul lui F.N., tatăl lui F.A.

Despre proprietăţile din Republica Moldova, martorii au cunoscut discuţii dintre F.N.A. şi F.A. despre proprietăţile deţinute în localitatea C., în timp ce F.A. era în viaţă, cunoscând faptul că acesta era cârmaci.

S-a arătat că exigenţa A.N.R.P. excede cadrului legal şi dispoziţiilor Legii nr. 24/2004, apreciindu-se că prin cerere reclamantul ar fi trebuit să facă dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra bunurilor, pentru care se solicită despăgubiri, deşi art. 2 din H.G. nr. 11320/2006 nu cere acest lucru, ci trebuie doar să se facă dovada că au avut în proprietate bunuri care au rămas pe teritoriul Basarabiei.

Astfel, s-a arătat că motivele ANRP de respingere a contestaţiei formulate împotriva Hotărârii nr. 1493 din 31.01.2013 a Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificări şi completări, sunt nelegale şi exagerate, pentru că actul normativ şi normele metodologice nu prevăd  exigenţele impuse de această autoritate.

În consecinţă, s-a solicitat instanţei să dispună admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr.1xxx/07.10.2014, în sensul acordării de despăgubiri pentru bunurile ce au aparţinut defunctului F.A., cu cheltuieli de judecată.

În dovedire, au fost anexate înscrisurile menţionate în acţiune.

Prin întâmpinarea depusă la data de 05.01.2016, pârâta A.N.R.P. a solicitat respingerea acţiunii, arătând că în vederea dovedirii proprietăţii, înscrisurile ”cont de plată chirie cuvenită domnului A.F., proprietarul imobilului ocupat de subcentrul C. a unei magazii de cereale” şi procesul-verbal din data de 05.03.1944, precum şi testamentul numitului  N.F. din 27.07.1942, sunt depuse la dosar în copii simple nelegalizate, nefiind astfel luate în considerare.

S-a precizat totodată că petentul nu a făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, declaraţiile martorilor S.Ş. şi P.M., fiind incomplete.

Pârâta a arătat că potrivit art. 2 alin. 2 din H.G. nr. 1120/2006 petentul avea obligaţia de a depune la dosar declaraţia pe propria răspundere completă, în care să fie menţionate bunurile pentru care se solicită despăgubiri, cu indicarea suprafeţelor exacte, cât şi dacă autorii au beneficiat sau nu de despăgubiri ori compensaţii parţiale în bani sau în natură, însă petentul nu a efectuat nici un demers în acest sens.

Ca urmare, s-a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului asupra bunurilor pentru care au fost solicitate  despăgubiri, fiind respinsă în mod corect contestaţia împotriva Hotărârii nr. 1xxx din 31.01.2013 a Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

S-a solicitat totodată respingerea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, ca neîntemeiat, stabilirea valorii despăgubirilor fiind atributul Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În privinţa obligării pârâtei A.N.R.P. la plata despăgubirilor, s-a invocat excepţia  lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de dispoziţiile art. 7, art. 13 şi art. 14(2) din Legea nr. 164/2014 din care rezultă că A.N.R.P. are atribuţii de verificare şi control cu privire la  hotărârile emise.

Pârâta a solicitat şi respingerea capătului de cerere privind obligarea A.N.R.P. la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale  nr. 492/2006.

Cauza a fost iniţial înregistrată la Secţia I Civilă a Tribunalului Brăila, iar prin Încheierea pronunţată la data de 04.02.2016 în dosarul nr. 2xxx/113/2015, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei secţii şi înaintarea dosarului la Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Brăila, în temeiul dispoziţiilor art. 8(5) din Legea nr. 290/2003, art. 132 al.3 şi art. 136(1) Cod procedură civilă.

În cadrul dosarului nr. 2xxx/113/2015*, instanţa a dispus prin Încheierea  din 27.04.2016 introducerea în cauză a pârâtei Comisia Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, căreia i-au fost comunicate copii de pe acţiune şi înscrisuri, fără a depune întâmpinare.

Prin concluziile scrise depuse la data de 25.03.2016, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., autoritate care soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor comisiilor judeţene şi ale municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, faţă de dispoziţiile art. 8(5) din Legea nr. 290/2003 şi art. 17(3) din H.G. nr. 1120/2006.

Având în vedere că obiectul acţiunii, faţă de dispoziţiile Legii nr. 290/2003, incidente în cauză, Tribunalul reţine că pârâta A.N.R.P. are calitatea procesuală pasivă în cauză, urmând să respingă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată în referire la obligarea acestei instituţii la plata despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor art. 248(1) Cod procedură civilă

La solicitarea instanţei, pârâta A.N.R.P. a depus la dosar actele care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 1xxx/17.10.2014.

S-a administrat în cauză proba cu înscrisuri, la solicitarea părţilor.

Prin sentinţa civilă nr.  3xx/Fca/2016 din data de 05 iulie 2016 pronunţată în cauză, Tribunalul Brăila a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta A.N.R.P. De asemenea, a respins ca nefondată acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Prin Hotărârea nr. 1xxx/31.01.2013 a Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr.290/2003 s-a respins cererea nr. 9xxx/6991/03.04.2009 şi s-a propus neacordarea compensaţiilor băneşti moştenitorului C.V. pentru bunurile de care a fost deposedat autorul F.A.

S-a constatat în acest sens că petentul nu a depus declaraţie notarială conform art. 2(2) din HG nr. 1120/2006.

Prin Decizia nr.1026 din 07.10.2014 emisă de A.N.R.P., s-a respins contestaţia nr. 4035/20.03.2013 formulată de contestatorul C.V. împotriva Hotărârii nr. 1xxx/31.01.2013, reţinându-se că dovada refugiului şi a dreptului de proprietate se face potrivit art. 2(4) teza I din HG nr. 1120/2006, cu acte doveditoare autentificate de autorităţi.

Au fost analizate înscrisurile depuse în dovedirea dreptului de proprietate şi s-a menţionat că înscrisul ”Cont plată chirie cuvenită domnului A.F., proprietarul imobilului ocupat de subcentrul C. a unei magazii de cereale” şi procesul-verbal din data de 05.03.1944, precum şi testamentul numitului N.F. din 27.07.1942 au fost depuse la dosar în copii simple nelegalizate, nefiind reţinute în susţinerea cererii.

Raportat la declaraţiile martorilor S.Ş. şi P.M., considerate incomplete, s-a constatat că petentul nu a făcut dovada  continuităţii  dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, având în vedere că documentul „contract de vânzare-cumpărare” a fost încheiat între M.I.B. şi A.F. în anul 1931.

Totodată, nu a fost reţinută declaraţia martorului  M.Ş., născut în anul 1947, autentificată sub nr. 2xxx/30.07.2012 întrucât nu a cunoscut prin propriile simţuri realităţile pentru care a declarat.

 În decizia contestată s-a precizat că petentul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art.2(2) din H.G. nr.1120/2006 privind depunerea la dosar a declaraţiei pe propria răspundere completă, astfel încât s-a constatat că nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate al autorului asupra bunurilor pentru care au fost solicitate despăgubiri.

În acest sens instanţa reţine că reclamantul C.V. a depus la dosar la termenul din 22.03.2016, declaraţia autentificată sub nr. 2xxx/25.07.2014, potrivit căreia acesta a declarat pe propria răspundere că nu a beneficiat de despăgubiri ori de compensaţii parţiale, în bani sau în natură conform prevederilor  Legii nr. 290/2003, pentru bunurile de care a fost deposedat autorul F.A. ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a  Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris  la 10 februarie 1947.

Faţă de motivele reţinute atât în Hotărârea nr. 1xxx/31.01.2013 a Comisiei Municipiului B pentru aplicarea Legii nr.290/2003, cât şi în considerentele Deciziei ANRP nr.1xxx/07.10.2014 de respingere a contestaţiei, instanţa constată că reclamantul C.V. nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute de art.2 alin.2 din HG nr.1120/2006 nici pe parcursul soluţionării prezentei cauze, în declaraţia autentificată depusă nefiind menţionate expres bunurile pentru care se solicită despăgubiri, respectiv imobilele deţinute în proprietate de autorul A.F.

Analizarea înscrisurilor şi a declaraţiilor de martori depuse în dovedirea proprietăţii autorului reclamantului trebuie raportată la bunurile, identificate detaliat, din declaraţia prevăzută de art. 2 alin. 2 din HG nr. 1120/2006, însă declaraţia depusă de reclamant nu cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege.

Instanţa apreciază ca neîntemeiată motivele invocate prin acţiune referitoare la faptul că nu este obligatorie depunerea unei declaraţii autentice care să menţioneze suprafeţele exacte şi bunurile pentru care se solicită despăgubiri, faţă de dispoziţiile art.2 alin. 4 şi 5 din HG nr. 1120/2006. Aceste prevederi legale se referă la dovada cererii formulate, cu acte certificate de autorităţi, iar în cazul imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile  autentificate  a cel puţin doi martori.

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 1120/2006 (1) Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii. (2) Beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare şi despăgubire le solicită, cât şi dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensaţii parţiale, în bani sau în natură.

În cauză  s-a constatat nedepunerea declaraţiei  complete prevăzută de art. 2 alin. 2 din HG nr. 1120/2006, condiţie distinctă de cele prevăzute la alin. 4 şi 5 din  actul normativ menţionat.

Faţă de considerentele expuse, Tribunalul apreciază că în mod corect a fost respinsă contestaţia formulată de petentul C.V. împotriva Hotărârii nr.1xxx/31.01.2013 a Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 prin Decizia nr. 1xxx/07.10.2014 a ANRP, nefiind îndeplinite cerinţele legale expres prevăzute pentru acordarea despăgubirilor solicitate în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 3xx/5.07.2016 a Tribunalului Brăila, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pe motive de nelegalitate, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, cu înscrisurile aflate la doar a fost dovedită contestaţia împotriva deciziei nr. 1xxx/17.10.2014 a A.N.R.P.

Cu înscrisurile de la dosar, a dovedit că a depus  la A.N.R.P. declaraţia notarială prevăzută la art. 2 alin. 2 din H.G. nr. 1120/30.08.2006.

De asemenea, instanţa de fond a verificat personal la ultimul termen de judecată înscrisurile deţinute de dânsul, cerându-i să individualizeze bunurile pentru care cere despăgubiri.

Cu toate acestea, judecătorul fondului a respins contestaţia ca nefondată şi a reţinut că nu a fost depusă declaraţia notarială prevăzută la art. 2 alin. 2 din HG nr. 1120/2006.

Pentru motivele expuse succint mai sus, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

A solicitat recurentul şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a invocat  în drept disp. art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Intimata, Comisia Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, solicitând, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Intimata A.N.R.P., prin întâmpinarea formulată în cauză, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În privinţa excepţiei nemotivării recursului, recurentul a precizat în cuprinsul răspunsului la întâmpinări că dânsul a alegat aplicarea greşită a normelor de drept material, aşa încât criticile sale se subsumează temeiului de reformare prevăzut la rt. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Procedând, în conformitate cu disp. art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, la analiza cu prioritate a excepţiei invocate în cauză, Curtea a apreciat-o ca nefondată, apreciind că recursul declarat de reclamant este motivat în fapt şi în drept.

Pe fond, criticile reclamantului au fost considerate întemeiate în raport de următoarele considerente:

Soluţia instanţei este legală în privinţa excepţiei invocate de A.N.R.P. Cu toate acestea, hotărârea criticată este nelegală din perspectiva dezlegării date în privinţa fondului litigiului.

Astfel, pentru admiterea unei contestaţii în procedura disciplinată de Legea 290/2003, esenţial este a se dovedi de către petent împrejurarea refugiului şi cea a deţinerii în proprietate a bunurilor pentru care se cer despăgubiri, cu acte autentificate de autorităţi.

În speţă, A.N.R.P. a respins contestaţia reclamantului, apreciind că acesta nu a făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, nefiind luat în considerare contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.I.B. şi A.F. în anul 1931 şi nici declaraţia martorului M.Ş.

Totodată, în decizia contestată, s-a precizat că petentul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 2 alin.(2) din HG nr. 1120/2000.

Instanţa de fond şi-a concentrat analiza pe conţinutul declaraţiei notariale depuse la dosar de reclamant, apreciind că aceasta este incompletă, nereferindu-se la celelalte dovezi produse de către reclamant, ceea ce în opinia Curţii, echivalează cu o nesoluţionare a fondului.

Potrivit disp. art. 2 din HG nr. 1120/2000:

(1) Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.

(2) Beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare şi despăgubire le solicită, cât şi dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensaţii parţiale, în bani sau în natură.

În speţă, reclamantul susţine că s-a conformat dispoziţiilor legale precitate, depunând la dosar înscrisuri privitoare la dreptul de proprietate  al autorului său, privind refugiul acestuia, acte de stare civilă, precum şi declaraţie notarială în sensul că nu s-au primit despăgubiri pentru bunurile individualizate în solicitarea avută în vedere de A.N.R.P.

Cum instanţa de judecată a fost învestită cu contestaţia reclamantului împotriva deciziei nr. 1.xxx/07.10.2014 emisă de A.N.R.P., soluţionarea contestaţiei reclamă verificarea legalităţii respectivei decizii în raport de probatoriul prezentat de reclamant şi de dispoziţiile legale incidente în cauză.

Or, în speţă, instanţa de fond s-a rezumat la reluarea concluziilor pârâtei A.N.R.P., fără a verifica dovezile prezentate de reclamant, dovezi obţinute cu mari eforturi de către acesta şi în urma a numeroase demersuri adresate autorităţilor basarabene.

În condiţiile în care reclamantul, prezent în instanţă, a individualizat  bunurile pentru care solicită despăgubiri, acesta nu poate fi obligat la prezentarea unei declaraţii notariale în acest sens, fără a excede spiritului Legii nr. 290/2003.

Faptul că dispoziţiile procedurale cuprinse în Legea nr. 290/2003 permit cenzurarea deciziilor A.N.R.P. îndreptăţeşte instanţa nu numai la analizarea, ci şi la completarea probatoriului administrat în procedura administrativă, în măsura în care aceasta ar putea conduce la soluţionarea justă a cauzei. De asemenea, instanţa are posibilitatea reaprecierii forţei probante a înscrisurilor depuse de reclamant, în măsura în care atare înscrisuri se coroborează cu restul probatoriului, ţinând seama de dificultăţile procurării înscrisurilor în discuţie, de autorităţile emitente şi, mai ales, de data întocmirii respectivelor înscrisuri, de contextul istoric al redactării acestora.

Cum, instanţa de fond, nu s-a aplecat asupra acestor aspecte, Curtea a apreciat că hotărârea recurată nu este legală, dispunând reformarea acesteia, casând-o cu trimitere spre rejudecare, în conformitate cu disp. art. 496 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare