Salarizare

Prin cererea formulată la data de 16.04.2015 reclamanţii P.T., S.P., ş.a. au chemat în judecată în calitate de pârâţi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î., Parchetul de pe lângă G. şi Parchetul de pe lângă V. pentru ca aceştia să fie obligaţi la acordarea diferenţei de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar începând cu 01.01.2011 şi în continuare, până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii efective şi obligarea pârâţilor la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânda legală începând cu 01.01.2011 potrivit OG nr. 9/2000 în vigoare până la 01.09.2011, dată de la care a intrat în vigoare OG nr. 13/2011.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că dreptul la premiul anual a fost prevăzut pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câştigat, care nu mai poate fi desfiinţat în mod retroactiv. In acest sens Î. în soluţionarea unui recurs în interesul legii a statuat "dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanţă lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, şi anume eşalonat şi succesiv, in cursul anului 2011, respectiv prin creşterea, in mod corespunzător, a cuantumului salariului soldei/indemnizaţiei de bază.

Or, raportat la această concluzie, se:reţine că dreptul la premiul anual a fost menţinut şi după abrogarea art. 25 din Legea. - cadru nr. 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011. În acest sens, aceeaşi instanţă a stipulat în deciziile menţionate, că majorarea salarială din anul 2011, rezultă ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare.

Curtea Constituţională a statuat asupra modalităţii in care subzistă dreptul de creanţă al angajatului in cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât el nu mai poate fi acordat in forma anterioară prevăzută de act. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009. Din acest punct de vedere nu se poate analiza includerea premiului - în majorările salariale prev. de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menţinere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulare cu forţă obligatorie de Curtea Constituţională. Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii - cadru nr. 330/2009, fiind înlocuită cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.

Interpretarea textului din motivarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de natură a îndreptăţi, susţin reclamanţii, la introducerea in salariu a premiului anual sub forma unei majorări a salariului lunar. De altfel, atât înalta Curte, cât şi instanţele ordinare au interpretat în acelaşi sens textul Legii nr. 221/2009 pentru acordarea unor diferenţe salariale profesorilor.

Mai mult decât atât, poate cel mai important argument vine chiar din dispozitivul deciziei nr. 21/2013 care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salarial, ci "Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 , privind salarizarea în anul 2010 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări".

În acest sens, se poate remarca faptul că prin art. 25 din Legea nr.330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept astfel:

(1). Pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare după caz, realizate în anul în care se face premierea.

(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporţional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada in care a desfăşurat activitate.

(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri pentru care au fost sancţionate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în mazili persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcţie pentru fapte imputabile lor.

(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

Dispoziţiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art.46).

De asemenea, prin art. 8 din Legea m. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată In Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului, din sectorul bugetar.

Apreciază reclamanţii că dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câştigat, atât timp cât dispoziţiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor băneşti fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivitătii.

În legătură cu acest principiu, este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanţă cu prevederea înscrisă la art. 15 alin.2 din Constituţie principiul neretroactivitătii legilor.

Potrivit acestui principiu o lege devine obligatorie numai după promulgare şi după aducerea ei la cunoştinţă prin publicare în Monitorul Oficial al României ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.

Drept consecinţă, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea in vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

De asemenea, trebuie observat că potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, intitulat "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.

În ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speţă, potrivit art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: "1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociaţie cu alţii; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."

Lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câştigat reprezintă o ingerinţă ce a avut ca efect privarea de acest bun in sensul celei de-a doua faze primului paragraf al art. 1 din protocolul nr. 1.

Astfel, apreciază reclamanţii, introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antemenţionate, deoarece pentru perioada de referinţă - nu s-a acordat al 13-lea salariu - premiul anual - şi nici majorarea salariată, iar prin decizia nr.21/2013 s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.

De asemenea, trebuie avută în vedere şi soluţia dată de Comisia Europeană în cauza C-310 având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău secţia Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanţe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L 180 din 19.07.2000 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general in favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Concluziile Comisiei Europene au fost că : "Dreptul primar al Uniunii şi dispoziţiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea in aplicare a egalităţii de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi ale act. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă trebuie interpretate in sensul că se opun unei decizii a Curţii Constituţionale prin care li se interzice instanţelor naţionale să înlăture aplicarea unor dispoziţii interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.

Judecătorul naţional are obligaţia să înlăture aplicarea unei reglementări naţionale contrare dreptului Uniunii. In acest scop tribunalele naţionale nu sunt ţinute să aştepte abrogarea sau modificarea dispoziţiilor interne sau o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanţe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, aşa cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispoziţiilor legislative naţionale, sau a deciziilor Curţii Constituţionale care sunt contrare dreptului Uniunii.

În drept, reclamanţii au invocat: art. 25 din Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin.2, 20,41,44, 124, 125 din Constituţia României, art. 1 din primul protocol adiţional Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000178/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea in muncă şi ocuparea forţei de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin întâmpinarea formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î. s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în absenţa procedurii prealabile cerute de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 285/2010, dispoziţii reluate şi în art. 7 din Legea nr. 284/2010.

Reclamanţii nu a urmat această procedură prealabilă, ceea ce se constituie într-un „fine de neprimire" al acţiunii.

De asemenea, pârâtul, faţă de data formulării acţiunii de către reclamanţi, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor în perioada 1 ianuarie 2011 - 19 aprilie 2012, raportat la dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 - privitor la prescripţia extinctivă, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin. 1 din acelaşi act normativ „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

1. Faţă de primul capăt de cerere: potrivit art. 39 alin.l lit.w din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă... Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare" .

Din aceste dispoziţii reiese că s-a abrogat Legea nr. 330/2009 în integralitatea ei, inclusiv art. 25 care prevede acordarea premiului anual.

Ulterior, având în vedere practica neunitară a instanţelor judecătoreşti în materia litigiilor având ca obiect plata al celui de-al treisprezecelea salariu, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î. - în temeiul art. 329 alin.l din Codul de procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.

Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î. a făcut obiectul dosarului nr. 16/2013 al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii şi a fost soluţionat conform Deciziei nr. 21/18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul oficial nr. 37 din 16 ianuarie 2014.

Astfel, potrivit deciziei menţionate Î. ^admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î. şi în consecinţă:

„Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.8 din Legea nr.28512010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariate stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”

Dispozitivul deciziei pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. 16/2013 al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precizează fără echivoc faptul că premiul anual a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011.

Decizia instanţei supreme nu menţionează că acesta va fi inclus, ci arată fără dubiu că a fost inclus.

2.Momentul plăţii premiului anual aferent anului 2010, în sensul art. 25 din Legea - cadru nr.330/2009, se află sub imperiul prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

În conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010:

„Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

După data de 31 decembrie 2010, dată la care şi-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 330/2009, au intrat în vigoare noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Ţinând cont de faptul că legiuitorul stabileşte expres că acest premiu anual pentru anul 2010 nu se acordă, precum şi modalitatea de „compensare" a acestui neajuns, pretenţiile reclamanţilor privind plata acestui premiu în temeiul unei legi abrogate, sunt nefondate.

Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept şi o obligaţie a legiuitorului şi, în acest sens, au fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Statul are deplină legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, "ci drepturi salariate suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006). A se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 764 din 16 noiembrie 2010.

După cum rezultă expres din textul art. 8 al Legii nr. 285/2010, este evident că premiul aferent anului 2010 nu se plăteşte în anul 2011, sumele corespunzătoare plăţii acestuia fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit

prevederilor prezentei legi.

În aceste condiţii, în speţa dedusă judecăţii, faptul că Legea nr. 285/2010 prevede că în 2011 nu se realizează plata premiului anual aferent1 anului 2010 nu poate fi considerată o afectare a unui drept câştigat, însă modifică momentul în care respectivul drept poate fi plătit.

În ceea ce priveşte criticile reclamanţilor privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii, pârâtul a arătat:

Legea nr. 330/2009 - abrogată expres la data de 31 decembrie 2010 prin Legea - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010 - act normativ ce prevedea acordarea premiului anual, stabilea momentul plăţii acestui drept pentru întregul personal salarizat din fonduri publice, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

În condiţiile în care legea nouă stabileşte că premiul anual nu se plăteşte este evident că, fără a avea caracter retroactiv, plata drepturilor respective nu mai poate fi făcută în anul 2011.

Mai mult, doctrina relevantă în materie, stabileşte că unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel conform căruia legea nouă se aplică în principiu tuturor situaţiilor juridice născute, modificate sau stinse după intrarea în vigoare, situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor juridice ale situaţiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte şi celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună.

In acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată, începând cu 1 ianuarie 2011. Analizând raţiunile care au stat la baza impunerii acestui termen, Curtea a constatat că data intrării în vigoare ţine cont de influenţa pe care o are această lege asupra bugetului de stat şi de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual şi aprobate, desigur, tot anual de către Parlament - a se vedea art. 138 alin. (2) din Constituţie. Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiţie de temporalitate este susţinută, în mod obiectiv şi raţional, de natura implicaţiilor sale.

In consecinţă noţiunea de retroactivitate a Legii nr. 285/2010 ar trebui raportată la momentul plăţii drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, care potrivit legii se situează în cursul anului următor celui pentru care se acordă premiul.

3. Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice şi restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor băneşti în discuţie nu reprezintă o ingerinţă ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenţiei numai dacă este discriminatorie şi insuficient motivată (Caza Beyeler împotriva Italiei, 2000). Or, în cauza de faţă, se observă că restrângerea exerciţiului drepturilor menţionate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) şi este justificată de salvarea securităţii naţionale. Dispoziţiile legale criticate vizează restrângerea exerciţiului dreptului şi nu a substanţei dreptului (dreptul la indemnizaţie nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut şi respectat în deplinătatea sa.

Măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, indiferent de regimul de finanţare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile şi proporţionale cu amploarea şi impactul consecinţelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absenţa acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca stat de drept şi democratic. Legea nr. 285/2010 îndeplineşte condiţiile menţionate anterior, fiind act normativ accesibil, precis şi previzibil, nediscriminatoriu şi motivat în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Soluţia legislativă cuprinsă în art.8 din Legea nr. 285/2010 a fost determinată, aşadar, de apărarea securităţii naţionale. Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" şi de „cauză de utilitate publică".

4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii în privinţa dreptului statului de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar.

"Bunul", în sensul Convenţiei, este creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. In acest context, este de subliniat că jurisprudenţa împotriva României (Cauza Mureşanu contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza Aurelia Popa contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) priveşte numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătoreşti şi nu vizează situaţia diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanţe salariale există un temei clar stabilit al obligaţiei de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenţei "bunului" este mult mai puţin clar.

În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite următoarele principii:

Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007: "Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum (...) O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată" (par. 94).

Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005: "(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare...." (par. 23).

5. Nu ne aflăm în situaţia unei privări de proprietate, iar lipsa despăgubirii pentru ingerinţă nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1. Consideraţii cu privire la proporţionalitatea ingerinţei.

Statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).

Prima constatare reieşită din analiza practicii este aceea că o astfel de ingerinţă nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, o hotărâre recentă - Aizupurua Ortiz c. Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează situaţia reducerii pensiilor sa salariilor ca şi cum ingerinţa ar fi o "privare de proprietate". In consecinţă, lipsa despăgubirii pentru ingerinţă nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Putem aprecia că această marjă este şi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar.

Aşadar s-ar putea lua în discuţie o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcţionarul şi familia sa a fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă (Azinas contra Ciprului, par. 44) sa măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).

În consecinţă, fată de cele anterior menţionate, instanţa de judecată, verificând dacă aplicarea legii în concret produce efecte contrare Convenţiei, nu poate face abstracţie de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu tratează o astfel de ingerinţă ca „privare de proprietate".

6. Nu în ultimul rând, prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneţia, dată la cererea preşedintelui Curţii Constituţionale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 17 - 18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicţii constituţionale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situaţii excepţionale şi în anumite condiţii stricte, jură a fi privită ca o încălcare a independenţei autorităţii judecătoreşti".

In continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situaţie excepţională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice şi pentru motive întemeiate legiuitorul găseşte necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.

Cu alte cuvinte, o situaţie de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

Aşa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneţia, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulenţe economice grave care afectează întregul său sistem economic şi financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneţia priveşte situaţia particulară a judecătorilor, acest lucru se constituie chiar într-un veritabili argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, şi nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziţie distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei situaţii de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.

Pârâtul a solicitat, de asemenea, respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind actualizarea sumelor rezultate în funcţie de rata inflaţiei.

Astfel, fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate prin legea anuală a bugetului de stat, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariate cu indicele de inflaţie, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflaţie - nu se justifică.

Neaplicarea indicelui de inflaţie se datorează şi faptului că, în conformitate cu dispoziţiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială."

Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată", iar potrivit art.47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol."

In ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune interese respectiv dobânzi legale începând cu data de 1 ianuarie 2011, prin întâmpinare s-au făcut următoarele precizări:

Posibilitatea cumulului dintre actualizarea creanţei şi daunele-interese moratorii, deşi, de principiu, nu este exclusă, pornindu-se de la principiul reparării integrale a prejudiciului, dată fiind natura juridică a dobânzii (lucrum cessans) diferită de cea a actualizării obligaţiei cu indicele de inflaţie (damnum emergens), în privinţa creanţelor ce intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în circumstanţele date cumulul nu poate fi admis întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor-interese moratorii, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor.

In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 205 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă G. s-a solicitat respingerea acţiunii.

În prealabil, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4), (6) şi (7) cu aplicarea dispoziţiilor art. 127 art. 130 şi ale art. 245 din Codul de procedură civilă, precum şi faţă de situaţia că reclamanţii H.c., ş.a. au calitatea de personal contractual, s-a solicitat disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare a acesteia, pentru reclamanţii H.C.., ş.a. - secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru reclamanţii S.A., ş.a. la V. - secţia civilă, completul specializat pentru soluţionarea litigiilor de muncă, în a cărei circumscripţie se află sediul pârâtului Parchetul de pe lângă V., şi reţinerea spre soluţionare a cererii formulată de reclamanţii P.T., ş.a. care au calitatea de grefieri şi specialişti IT, asimilaţi grefierilor.

Faţă de cele de mai sus, s-a solicitat admiterea excepţiei invocate, disjungerea cauzei şi declinarea competenţei teritoriale şi materiale de soluţionare a cererilor formulate de reclamanţii care au calitatea de funcţionari publici la V. - secţia de contencios administrativ şi fiscal, declinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei pentru reclamanţii care au calitatea de personal contractual la V. - secţia civilă specializată în soluţionarea conflictelor de muncă şi menţinerea spre soluţionare a cererilor formulate de grefieri şi specialişti IT, asimilaţi grefierilor.

Pe fondul cauzei s-a arătat:

Pentru a putea fi valorificat, pe cale de acţiune, dreptul reclamanţilor trebuie să respecte anumite condiţii:

a)să fie recunoscut şi ocrotit de lege,

b)să fie exercitat potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege, c)să fie exercitat cu bună-credinţă, d)să fie actual.

Legiuitorul, în exercitarea dreptului său legitim, a dorit realizarea unui sistem unitar de salarizare, care să aibă la bază principiile privind caracterul unitar al salariilor, supremaţia legii care asigură stabilirea drepturilor salariale numai prin norme juridice de forţa legii, echitate şi coerenţă, sustenabilitate financiară care se realizează prin stabilirea majorărilor salariale prin legi speciale anuale, măsură care va permite acordarea reală de majorări salariale, evitându-se astfel măsurile anterioare de suspendare sau abrogare a unor drepturi (cum este şi dreptul care face obiectul cererii pendinte).

Legea nr. 284/2010 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 şi, preluând principiile Legii nr. 330/2009, a stabilit un sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, stabilind cu exactitate faptul că începând cu data intrării în vigoare a  legii, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) in lege sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute acest act normativ.

Legea nr. 285/2010 prin dispoziţiile art. 8 anulează acordarea premiului anual în forma prevăzută de Legea nr. 330/2009, cu menţiunea că sumele aferente vor fi incluse în creşterile salariale acordate personalului din sectorul bugetar, pe parcursul anului 2011.

Această stare de fapt confirmă împlinirea cerinţelor referitoare la siguranţa raporturilor sociale, manifestarea de voinţă a legiuitorului pentru anul 2011 fiind diferită faţă de cea din legea anterioară în privinţa premiului anual.

Având în vedere practica neunitară a instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î. - în temeiul art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii, soluţionat de către Î., care, prin Decizia nr. 21/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 37 din 16 ianuarie 2014, „stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări."

Î., în motivarea Deciziei nr. 21/18.11.2013, reţine: „cu privire la art. 8 din Legea nr. 285/2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, cum sunt deciziile nr. 115/2012 şi nr. 257/2012, stabilind că acesta dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte, prevede că aceste sume vor fi cuprinse în creşterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizaţia de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeaşi lege".

Astfel, la pct. 6.2 paragraful 4 din Decizia nr. 21/2011, Î. a stipulat că „majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare.

Atât în dispozitivul, cât şi în motivarea Deciziei instanţei supreme se reţine că premiul anual aferent anului 2010 a fost inclus în salariul plătit în cursul anului 2011.

Prin art. 7 alin. (2) din Legea nr. 283 din 14 decembrie 2011 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar a fost reglementată salarizarea pentru anul 2012 şi s-a prevăzut m mod expres: "In anul 2012, autorităţile şi instituţiile publice, indiferent de modul de finanţare, nu vor acorda premii şi prime de vacanţă".

Potrivit art. 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 84 din 12 decembrie 2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal -bugetare: „Prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013."

Potrivit art. 9 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice: „In anul 2014, autorităţile şi instituţiile publice, indiferent de modul de finanţare, nu vor acorda premii şi prime de vacanţă."

Cu privire la actualizarea drepturilor băneşti cu rata inflaţiei s-a arătat că Bugetul Ministerului Public pe anul 2015 a fost stabilit prin Legea nr.186/2014, ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata drepturilor băneşti acordate de instanţe (aici fiind inclusă şi actualizarea cu rata inflaţiei). Imposibilitatea plăţii acestui drept accesoriu rezultă şi din cuprinsul art.14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, în acord cu care „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget si nici angajată şi efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale solicitate, pârâtul a arătat:

Ordonanţa Guvernului nr. 13/ 2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, este actul normativ care aduce noţiuni noi de lucru şi anume: noţiunea de dobândă legală remuneratorie şi noţiunea de dobândă legală penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precizând legătura de interdependenţă dintre dobânda datorată şi împlinirea termenului de scadenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011: (1) Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti....

(3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.

(4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanţă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare...."

Cu privire la acordarea de daune interese moratorii sub forma dobânzii legale, Î. s-a pronunţat printr-o serie de decizii, respectiv prin Decizia nr. 2 din data de 17 februarie 2014, prin Decizia nr. 7 din data de 27 aprilie 2015, precum şi prin Decizia nr. 21 din data de 22 iunie 2015.

Capătul de cerere principal al acţiunii fiind neîntemeiat, la fel urmează a fi considerate şi pretenţiile accesorii, ţinând seama de faptul că întotdeauna accesoriul urmează soarta principalului, regulă de drept exprimată în adagiul latin „accesorium sequitur principale".

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au solicitat respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială invocată prin întâmpinare. Astfel, conform art. 59 C.proc.civ., „Mai multe persoane pot fi împreuna reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură "

De asemenea, conform art. 100 al. l C.proc.civ,,; ,f) dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte". Totodată, art. 112 al. l C.proc.civ. prevede că „Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali".

Din coroborarea dispoziţiilor de procedură indicate mai sus rezultă posibilitatea ca reclamanţii în mod suveran să aleagă posibilitatea unei coparticipări procesuale, limitată din punct de vedere teritorial doar de o competenţă teritorială exclusivă prevăzută de art. 117-121 C.proc.civ.

In condiţiile în care pârâtul Parchetul de pe lângă G. nu invocă o dispoziţie legală care impune o competenţă teritorială exclusivă şi nici motivele invocate nu pot fi apreciate ca motive de ordine publică, concluzia logică este că cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile art.116 C.proc.civ. conform cărora Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente ".

Pe fondul cauzei, reclamanţii au arătat că au beneficiat doar de majorarea prevăzută de art. l din Legea nr. 285/2011, fără ca sumele prezentând premiul anual să fie efectiv incluse în sumele plătite.

Această situaţie este evidentă dacă se iau în considerare dispoziţiile art.25 al.l din Legea nr.330/2009, referitor la modul de calcul al premiului anual, astfel încât chiar dacă valoarea premiului din anul 2010 nu se mai acordă prin plata integrală în luna ianuarie 2011, acesta ar fi trebuit defalcat pentru fiecare lună de plată în anul 2011, astfel cum impunea Legea nr.285/2010.

Ca urmare, se impune ca pentru fiecare reclamant în parte instanţa să aibă în vedere sumele acordate în anul 2011 cu titlu de salariu lunar, prin raportare la salariul acordat în luna octombrie 2010 ca valoare de referinţă şi, de asemenea, sumele acordate în cursul anului 2011, suplimentar faţă de majorările salariale, ca părţi ale premiului anual datorat reclamanţilor pentru anul 2010, acesta fiind apreciat, aşa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, ca un drept câştigat.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

În ceea ce priveşte solicitarea pârâtului G. de disjungere a cauzei cu privire la reclamanţii H.C., ş.a., pe de altă parte, instanţa reţine că astfel cum au susţinut părţile, prima categorie de reclamanţi au calitatea de funcţionari publici în cadrul Parchetului de pe lângă V., iar cealaltă categorie au calitatea de personal contractual, astfel că pentru aceşti reclamanţi există reguli de competenţă teritorială diferite faţă de ceilalţi reclamanţi P.T., ş.a. care au calitatea de grefieri şi specialişti asimilaţi grefierilor la Parchetul de pe lângă V.

Este adevărat că dispoziţiile art. 59, 100 şi 112 C.pr.civ. se referă la posibilitatea existenţei unei coparticipări procesuale şi la regulile de competenţă a instanţelor în acest caz, dar, astfel cum au acceptat chiar reclamanţii prin răspunsul la întâmpinare, prorogarea voluntară de competenţă poate opera doar în condiţiile în care nu sunt incidente reguli de competenţă teritorială absolută. Or, dispoziţiile privind competenţa teritorială prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt de ordine publică astfel că reclamanţii nu pot proceda la alegerea instanţei competente.

Pe cale de consecinţă, instanţa urmează să disjungă cererea de chemare în judecată privind pe reclamanţii H.C., ş.a. urmând a se forma două dosare noi.

Cu privire la cererea formulată de reclamanţii P.T., ş.a. instanţa constată:

1.Excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii este neîntemeiată.

Este adevărat că potrivit art. 7 din Legea nr. 285/2010.

 „(1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizaţiilor lunare de încadrare şi a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite.

(2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.

(3) Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile în termen de 10 zile.

(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei".

Aceste dispoziţii sunt reluate şi în art. 7 din Legea nr. 284/2010.

În speţă, însă, deşi le revenea sarcina probei, pârâţii nu au făcut dovada emiterii şi comunicării către fiecare reclamant a unei decizii de stabilire a indemnizaţiilor lunare de încadrare astfel încât instanţa va reţine că reclamanţii nu au avut posibilitatea exercitării procedurii prealabile invocate de angajator prin întâmpinare.

2. Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este întemeiată pentru drepturile aferente perioadei 01.01.2011-01.04.2012.

Astfel, se reţine că reclamanţii au solicitat drepturile aferente perioadei menţionate cu nerespectarea termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958 şi de art. 171 al.1 C.muncii, având în vedere data depunerii acţiunii la poştă, 16.04.2015, precum şi faptul că data plăţii drepturilor salariale este de 10 ale lunii.

3.  În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa reţine:

In luna iulie 2010 a fost diminuat salariul brut lunar al reclamanţilor (inclusiv sporurile/indemnizaţiile care făceau parte din acesta) cu 25 %, conform art. 1 din Legea 118/30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Ulterior, prin mai multe dispoziţii legislative enumerate mai jos s-a hotărât în anul 2011 majorarea salariului brut lunar cu 15 % şi includerea în această majorare a premiului anual aferent anului 2010 pentru ca, în anul 2012, prin O.U.G. nr. 19/2012 să se hotărască acoperirea integrală a diminuării de 25 % aplicată în luna iulie 2010. Deşi au beneficiat de aceste prevederi legislative, în realitate reclamanţii au primit în continuare un salariu diminuat.

Astfel, se reţine că prin dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea 285/2010 s-a dispus ca "începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariului de bază (...) astfel cum a fost acordat personalului plătit din fondurile publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15 %.

Începând cu 1 ianuarie 2011 cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte din salariul brut (...) astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010 se majorează cu l5%"

Conform art. 8 din acelaşi act normativ „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor prezentei legi".

Din expunerea de motive a acestei legi, existentă pe site-ul Camerei Deputaţilor, rezultă că majorarea salariului de bază din luna octombrie 2010 cu 15 % asigură recuperarea parţială a diminuării de 25 % a salariilor din sectorul bugetar.

Tot din această notă de fundamentare rezultă că sumele corespunzătoare premiului anual pentru 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor prezentei legi.

Parte din personalul din sectorul bugetar a formulat acţiuni pentru plata premiului anual, soluţiile instanţelor sub acest aspect fiind diferite, astfel încât problema a fost tranşată de Î., completul competent să judece recursul în interesul legii care, prin Decizia 21/18.11.2013, a statuat că „premiul anual aferent anului 2010 reglementat iniţial prin art.25 din legea cadru 330/2009 a fost inclus potrivit art. 8 din Legea nr.285/2010 în noua reglementare salarială, sub forma unor majorări salariale stabilite în art. 1 din Legea nr. 285/2010, fără a mai putea fi acordat în forma supusă vechii reglementări".

Din considerentele Deciziei rezultă că Înalta Curte a constatat că majorarea salariată din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariu, este acordată si în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată acelaşi nivel al retribuţiei în condiţiile în care legiuitorul a ales să nu acorde nici un premiu anual pe 2011.

Şi Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea 285/2010 şi a statuat că dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea cadru 330/2009, ci reprezintă în continuare o creanţă certă lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind în concret numai modalitatea de acordare si anume eşalonat şi succesiv prin creşterea în mod corespunzător a cuantumului salariului de bază.

Or, raportat la această concluzie, s-a reţinut că dreptul premiului anual a fost menţinut şi după abrogarea art. 25 din Legea cadru 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011, în acest sens Curtea Constituţională stipulând că majorarea salarială din anul 2011 rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul de bază, este acordată şi în continuare.

Se mai arată în considerentele Deciziei nr. 21/18.11.2013 de către Înalta Curte că „dreptul de a pretinde acordarea unui premiu anual sub forma unui salariu de bază, scadent în prima lună a anului următor celui lucrat, s-a stins odată cu abrogarea Legii cadru 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată prevăzută de lege prin executare succesivă".

Rezultă aşadar că personalul bugetar începând cu 01 ianuarie 2011 nu a mai primit premiul anual sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor, ci un procent care se regăseşte în majorarea de 15 % aprobată începând cu 1 ianuarie 2011. Cum potrivit art. 1 din Legea 285/2010 majorarea de 15% se raportează la salariul brut lunar din luna octombrie 2010, se deduce că şi premiul anual aferent anului 2010 (fiind inclus în majorarea de 15%) se calculează tot raportat la salariul brut lunar din luna octombrie 2010, nemaiaplicându-se modalitatea de calcul şi de plată prevăzute de art. 25 din Legea nr. 330/2009.

Astfel, procentul cuvenit pentru o lună de zile din premiul anual se raportează la un salariu de bază care nu a mai fost ţinut de criteriile anterioare. Astfel, în indemnizaţia lunară primită de reclamanţi începând cu 01.01.2011 se regăseşte un procent de 8,33 % (100% : 12 luni ) din premiul anual aferent anului 2010 care era egal cu salariul brut din luna octombrie 2010.

Prin O.U.G. nr.19 din 16 mai 2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale s-a hotărât de către Guvernul României acoperirea integrală a diminuării de 25 % din salariul, diminuare dispusă prin Legea 118/2010.

Astfel, prin Nota de fundamentare a O.U.G. 19/16.05.2012 existentă pe site-ul Guvernului României, se arată că „luând în considerare condiţiile actuale ale economiei, prognoza principalilor indicatori macroeconomici pe anul 2012, spaţiul suplimentar permis de noua ţintă de deficit agreată cu organismele financiare internaţionale, dar şi condiţionalităţile cuprinse în Acordul stand-by încheiat cu Fondul Monetar Internaţional, se constată posibilitatea reîntregirii în două tranşe a drepturilor diminuate. In luarea acestei decizii au fost avute în vedere:

-art. 16 din Legea nr. 118/2010 din care rezultă că măsurile de reducere de 25 % prev. la art. 1-3 se aplică până la 31 decembrie 2010;

-Decizia 872/2010 a Curţii Constituţionale care a statuat că măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul iniţial al acestor drepturi, dar şi

-Legea 285/2010 prin care s-a aprobat recuperarea parţială a acestor

diminuări, adică majorarea cu 15 % a drepturilor salariale diminuate începând cu 01 ianuarie 2011.

Astfel, în 16 mai 2012 prin O.U.G. nr. 19 s-a hotărât acoperirea integrală a diminuării de 25% prin:

-majorarea de 15% din ianuarie 2011, menţionată mai sus;

-majorarea de 8 % din 1 iunie 2012, procent care se aplică raportat la nivelul indemnizaţiei acordate pentru luna mai 2012 (în indemnizaţia aferentă lunii mai 2012 fiind inclusă deja majorarea de 15% prevăzută de Legea nr. 285/2010, majorare în care era inclus la rândul său şi procentul de 8,33% din premiul anual)

-majorarea de 7,4% din 1 decembrie 2012, procent care se aplică raportat la nivelul indemnizaţiei acordate pentru luna noiembrie 2012 (în indemnizaţia aferente lunii noiembrie 2012 fiind inclusă majorarea de 8% menţionată mai sus şi  majorarea de 15% prevăzută de Legea nr. 285/2010, majorare în care era inclus la rândul său şi procentul de 8,33% din premiul anual. Astfel, deşi dreptul la un premiu anual aferent anilor 2011 ş.u. nu a mai fost expres reglementat de lege, prin faptul că majorările prevăzute de O.U.G. nr. 19/2012 s-au raportat la veniturile în care era inclus procentul de 8,33% din premiul anual aferent anului 2010, se deduce că în indemnizaţia primită de reclamanţi ulterior datei de 01.01.2012 se regăseşte în continuare şi procentul din premiul anual aferent anului 2010).

Ceea ce este de observat este că dacă se scade din majorarea de 15 % procentul aferent premiului anual (8,33%) conform art.8 din Legea 285/2010 şi Deciziei ÎCCJ 21/18.11.2013, pe care angajatorul este obligat să-1 plătească de la 1 ianuarie 2011 în continuare fiind inclus în  majorarea  de 15%  se constată  că  în  fapt  nu  s-a acoperit integral diminuarea salariului de 25%.

Confuzia reclamanţilor conform căreia  s-a acoperit diminuarea de 25% şi că le lipseşte premiul anuala fost creată de faptul că majorarea de 15% a fost plătită ca o cotă unică şi indivizibilă, fără să se menţioneze vreodată ce procent din această majorare este aferentă premiului anual.

În concluzie, la acest moment, faţă de prevederile legislative invocate, există o diferenţă de salariu neplătită, dar această diferenţă nu este dată de omisiunea plăţii premiului anual astfel cum au invocat reclamanţii.

Această diferenţă salarială deşi este egală cu procentul de 8,33% aferent premiului anual, ea nu reprezintă procentul aferent acestui premiu anual, ci reprezintă un procent aferent acoperirii diminuării de 25 % pentru că acest premiu trebuie scăzut (din majorarea de 15%), conform Legii 285/2010 şi Deciziei 21/18.11.2013.

Faţă de cele de mai sus arătate din care rezultă că premiul anual a fost achitat reclamanţilor, instanţa apreciază că devine de prisos analizarea argumentelor şi a contraargumentelor cuprinse în cererea de chemare în judecată şi în cele două întâmpinări care privesc neretroactivitatea legii, dreptul câştigat, obligaţia judecătorului naţional de a aplica cu prioritate pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte. 

Domenii speta

Spete similare