Revendicare imobiliară

Prin împotriva sentinţa civilă nr. 307/01.10.2014, pronunţată de  Judecătoria P.T. a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii B.N. şi SC B.V. SRL Constanţa în contradictoriu cu pârâtul G.G..

A fost obligat pârâtul G.G. să restituie reclamantului B.N. următoarele bunuri mobile: Masina V. , Masina V.  , Masina P., Masina  M., Semiremorca  , Semiremorca  , Semiremorca  , grapa cu discuri Q., autovehicul, 640 oi şi capre.

A fost obligat pârâtul G.G. să restituie reclamantei SC B.V. SRL următoarele bunuri: Plug  Agricol,  Plug Agricol, Tractor Agricol .

A fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de G.G. în contradictoriu cu B.N..

A fost obligat reclamantul B.N. să plătească lui G.G. suma de 441.483 lei, reprezentând costurile de întreţinere a celor 640 oi şi capre.

A fost admisă cererea de constituire în favoarea pârâtului-reconvenţional G.G. a unui drept de retenţie cu privire la cele 640 oi şi capre până la plata efectivă a sumei de 441.483 lei.

S-au compensat cheltuielile de judecată, urmând ca B.N. să achite lui G.G. suma de 6213 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

În anul 2008 persoanele fizice G.G. şi B.N. s-au asociat şi au înfiinţat SC B.G. SRL, o societate cu răspundere limitată având ca principal obiect de activitate creşterea ovinelor şi caprinelor, cu sediul social în sat P.T., comuna P.T., judeţul Bacău. În acelaşi timp B.N. era şi acţionar majoritar al unei societăţi din Constanţa, SC B.V. SRL, cu principal obiect de activitate cultivarea legumelor, a specialităţilor horticole şi a produselor de seră.

Referitor la capătul de cerere privind restituirea unor bunuri mobile – maşini şi utilaje agricole – instanţa a reţinut că în perioada ce a urmat înfiinţării SC B.G. SRL şi până în luna noiembrie 2010 când între cei doi asociaţi au intervenit neînţelegeri ce au condus la părăsirea fermei de către B.N., în incinta punctul de lucru al societăţii din sat B. reclamantul B.N. a adus mai multe bunuri mobile, maşini şi utilaje agricole, bunuri cu privire la care afirmă că nu îi sunt înapoiate de bună voie şi cu privire la care a notificat pârâtul să le restituie.

Asupra titlului cu care aceste bunuri au fost aduse în incinta societăţii chiar şi susţinerile reclamanţilor (B.N. şi SC B.V. SRL) sunt contradictorii. Astfel, în cererea înregistrată sub nr. 585/829/2011 B.N. a afirmat că a adus aceste bunuri proprietate personală înţelegând să se folosească personal de ele, în cererea completatoare aflată la fila 25 vol. I a susţinut că a fost de acord ca pârâtul să se folosească de utilajele agricole cu condiţia să le restituie în bună stare la cerere, pe când în motivarea cererii ce s-a înregistrat la Tribunalul Bacău sub nr. 56/110/2012 reclamanţii au susţinut că bunurile respective au fost aduse în vederea constituirii unei asocieri în participaţiune, asociere care nu s-a mai realizat.

Şi temeiul juridic al cererilor principale a fost indicat diferit pentru fiecare cerere, respectiv art. 1909 alin. 2 Cod civil 1865 pentru cererea introductivă înregistrată sub nr. 585/829/2011, art. 998-999 Cod civil 1865 pentru cererea completatoare şi art. 1346 Nou cod civil pentru cererea înregistrată sub nr. 56/110/2012.

Spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită, în exercitarea rolului activ, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, chiar alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată. Mai mult, pentru a caracteriza o acţiune, instanţa nu trebuie să se orienteze după sensul literar sau juridic al termenilor folosiţi, ci după sensul pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie acestor termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit, prin exercitarea acţiunii în justiţie.

Astfel, în cazul în care bunul în discuţie există în materialitatea sa şi este în posesia pârâtului la momentul învestirii instanţei cu soluţionarea cauzei, restituirea derivă din chiar acţiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deţinerea abuzivă a bunului.

În situaţia bunurilor mobile sunt incidente prevederile art. 1909 Cod civil: lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. Acest text de lege instituie o prezumţie de existenţă a dreptului de proprietate ce se exercită în persoana posesorului. Totuşi, pentru ca prezumţia să fie absolută, trebuie ca terţul dobânditor al unui bun corporal mobil să fi fost de bună – credinţă.

Sub acest aspect instanţa a reţinut că pârâtul G.G., prin întâmpinările formulate în cauzele conexe a arătat că „nu i-a interzis reclamantului să îşi ia maşinile şi utilajele din fermă”, că de la data plecării sale din fermă „reclamantul nu a venit niciodată să ia bunurile, astfel încât refuzul de a le restitui nu este real”. Prin aceste susţineri, coroborat cu probele administrate, instanţa a reţinut că pârâtul nu poate justifica o eventuală calitate de dobânditor de bună credinţă cu privire la bunurile revendicate. Chiar dacă pârâtul a încercat să convingă cu privire la faptul că a participat cu sume de bani la achiziţionarea unora din aceste bunuri, probele nu sunt de natură a răsturna dovada proprietăţii făcută de reclamanţi.

Cu toate acestea, instanţa a reţinut că acţiunea reclamanţilor nu este întemeiată în tot. Astfel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, este necesar a se dovedi atât calitatea de proprietar a reclamanţilor, cât şi faptul posesiei fără drept a pârâtului.

Sub primul aspect, cu înscrisurile aflate la dosar reclamanţii B.N. şi SC B.V. SRL fac dovada dreptului de proprietate cu acte de provenienţă a bunurilor (facturi, contracte de vânzare cumpărare – chiar dacă reclamanţii nu au prezentat şi chitanţele ce atestă plata preţului, nu este de natură a crea dubii asupra calităţii de proprietar, deoarece transmiterea dreptului de proprietate nu este condiţionată de achitarea preţului, vânzarea fiind perfectă de îndată ce părţile s-au înţeles asupra lucrului şi asupra preţului, conform art. 1295 vechiul Cod civil) doar în parte faţă de totalul bunurilor solicitate, respectiv cu privire la bunurile arătate în cererea iniţială înregistrată sub nr. 585/829/2011, bunurile de la capătul II al cererii completatoare pct. 1, 2 3 şi 4, bunurile indicate în Anexa 3 a cererii înregistrate sub nr. 56/110/2012 la pct. I nr. 1 – 12, 21, şi bunurile indicate în Anexa 3 a cererii înregistrate sub nr. 56/110/2012 la pct. II nr. 1 – 4 şi 10. Au fost avute în vedere înscrisurile aflate la filele 33 – 66 din dosarul 56/110/2012 înregistrat la Judecătoria P.T., filele 78 – 80, 98 – 102 dosar 585/829/2011 vol. I. Cu privire la restul bunurilor nu s-a depus nici un minim de probă care să conducă la ideea proprietăţii. Instanţa nu a putut reţine apărările pârâtului cu privire la propria contribuţie pe care a avut-o la achiziţionarea unor astfel de bunuri, în condiţiile în care nu a precizat punctual care bunuri ar fi fost achiziţionate în coproprietate sau exclusiv de către pârât pentru ca acestea să poată fi înlăturate. Din declaraţiile martorului M.I. rezultă că acesta s-a deplasat în anul 2009 în Franţa pentru a efectua două transporturi, însă instanţa nu a reţinut de aici fără nici un dubiu peste înscrisurile aflate la dosar că achiziţia s-a făcut cu banii pârâtului, faptul că respectiva achiziţie s-ar fi făcut cu banii obţinuţi din vânzarea unui număr de oi fiind simplă supoziţie nesusţinută de alte probe. Pe de altă parte, instanţa a reţinut, din înscrisuri, că maşinile şi utilajele au date de achiziţie din diverşi ani, între 2006 şi 2010. Nu s-a făcut dovada faptului că respectivele bunuri au fost aduse aport la societatea SC B.G. SRL

Cât priveşte necesitatea ca aceste bunuri să se afle şi în posesia pârâtului, instanţa a avut în vedere procesul verbal de inventariere întocmit de executorul judecătoresc P.N. la 29.04.2011 (fila 76 dosar 585/829/2011 vol. I). Din coroborarea tuturor acestor înscrisuri instanţa a apreciat că acţiune de restituire a bunurilor maşini şi utilaje agricole promovată de B.N. şi SC B.V. SRL este întemeiată doar în parte. Pe cale de consecinţă, l-a obligat pe pârâtul G.G. să restituie reclamantului B.N. următoarele bunuri: Masina V, Masina V.  , Masina P. G, Masina  , Semiremorca  F., Semiremorca  T., Semiremorca  N., grapa cu discuri Q., autovehicul TRR marca V. Va fi obligat pârâtul G.G. să restituie reclamantei SC B.V. SRL bunurile .

Cât priveşte cererea reclamantului B.N. de obligare a pârâtului să restituie un număr de 640 capete oi şi capre, instanţa a reţinut că aceste bunuri au fost solicitate prin cererea completatoare aflată la fila 25 vol. I ds. 585/829/2011. Prin cererea reconvenţională pârâtul învederează că respectivele animale au fost aduse în ţară în două rânduri, iunie 2007 şi august 2009, pentru a fi comercializate, dar pentru că nu au putut fi vândute au fost lăsate în grija sa. Prin răspunsul la cererea reconvenţională reclamantul susţine însă că şi aceste animale au fost aduse tot în ideea unei asociaţii în participaţiune. Prin urmare, între părţi nu sunt neînţelegeri sub aspectul calităţii de proprietar al acestor animale, discuţiile vizând doar sub ce titlu aceste bunuri au ajuns în posesia pârâtului. 

S-a reţinut că parte din aceste animale, respectiv 340, au fost aduse în iunie 2007, cu mult înainte de înfiinţarea SC B.G. SRL, iar celelalte după 2 ani, iar asocierea în participaţiune  a celor doi nu s-a mai realizat.

Ţinând cont de faptul că pârâtul G.G. nu a invocat faptul că prin acte succesive a dobândit proprietatea celor 640 capete de animale, fiind de acord să le restituie şi solicitând să i se achite contravaloarea costurilor de întreţinere a acestor animale, instanţa a reţinut că pârâtul nu a răsturnat în nici un fel prezumţia de proprietate a reclamantului asupra acestor animale ci s-a comportat ca un detentor precar, şi a admis acest capăt de cerere aşa cum a fost formulat. Chiar şi în ideea în care asocierea în participaţiune pe care cele două părţi au intenţionat să o creeze s-ar fi realizat, bunurile aportate nu ar fi format patrimoniul societăţii, ci ar fi rămas în proprietatea asociaţilor, deoarece prin asociere nu s-ar fi creat o entitate juridică.

Pe cale reconvenţională G.G. a solicitat obligarea lui B.N. la plata sumei de 211.376 lei reprezentând costurile de întreţinere a unui număr de 347 ovine şi caprine în perioada iunie 2007 – august 2011 şi la plata sumei de 207.764 lei reprezentând costurile de întreţinere a uni număr de 280 ovine şi caprine în perioada august 2009 – august 2011, precum şi constatarea în favoarea sa a unui drept de retenţie asupra animalelor menţionate până la plata respectivelor sume.

Prin întâmpinare la cererea reconvenţională B.N. a susţinut că a suportat exclusiv toate cheltuielile legate de întreţinerea efectivului de animale, a plătit pentru arendarea terenurilor necesare pentru păşunat, înfiinţare şi întreţinere culturi, susţinere care nu a fost întărită de nici o probă administrată în cauză de această parte.

Instanţa a admis cererea de restituire către B.N. a celor 640 capete de animale, şi pe cale de consecinţă se naşte obligaţia celui căruia i s-au restituit bunurile la achitarea cheltuielilor necesare efectuate cu întreţinerea animalelor.  Potrivit prevederilor art.997 cod civil "acela cărui se face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credintă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut preţul lui". Prin urmare nici măcar o rea-credinţă a posesorului nu absolvă pe proprietar de la plata cheltuielilor efectuate cu întreţinerea animalelor.

Pornind de la prevederile art.997 Cod civil, coroborate cu prevederile art.1169 Cod civil, instanţa a apreciat că numai cheltuielile necesare şi utile pot fi acordate reclamantului reconvenţional, iar cheltuielile solicitate au fost cele efectuate cu hrana, paza şi tratamentul medical. În ceea ce priveşte cheltuielile necesare, acestea sunt cele care trebuie făcute neapărat, pentru însăşi conservarea lucrului. Posesorul, fie de bună sau rea credinţă are dreptul să ceară de la proprietar restituirea lor integrală, deoarece şi acesta din urmă ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost în posesia lucrului, pentru că numai în acest fel ar fi putut să îl conserve.

În dovedirea acestei cereri instanţa a încuviinţat proba cu expertiză zootehnică, lucrare conform căreia aceste cheltuieli s-ar fi ridicat la o sumă de peste 700.000 lei, sumă la care au fost majorate pretenţiile. Instanţa nu a luat în seama aceste valori motivat de faptul că împreună cu cererea reconvenţională G.G. a depus două anexe în care a detaliat cheltuielile pe care a susţinut că le-a făcut cu întreţinerea animalelor, aşa cum ştia că le-a efectuat. În cuprinsul acestor anexe a precizat inclusiv care a fost raţia de hrană zilnică a animalelor, aspecte pe care le cunoaşte mai ales având în vedere calificarea sa de medic veterinar. Prin urmare instanţa nu poate lua în seama alte valori stabilite de expert, în condiţiile în care la hrănirea animalelor nu s-a afirmat că s-au folosit exact produsele calculate de expert (ca de exemplu morcovul furajer sau hrana suplimentară pentru berbeci în perioada de montă). Cert este că cele 640 ovine şi caprine au fost identificate de expert ca şi număr, deci se naşte prezumţia rezonabilă că au fost hrănite, îngrijite,  tratate din punct de vedere medical. Nici cheltuielile cu paza animalelor  nu au fost reţinute de instanţă ca fiind cele arătate de expert, care a făcut un calcul teoretic raportat la venitul pe economie, ci se vor acorda doar sumele cerute de reclamant care a indicat în cunoştinţă de cauză cu ce sume a plătit ciobanii angajaţi în acest scop. Din expertiză instanţa a reţinut sumele calculate pentru tratamentul medical al animalelor, aceste costuri fiind solicitate de reclamant dar necuantificate în cererea reconvenţională.

În consecinţă instanţa a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat pârâtul B.N. să plătească reclamantului G.G. suma de 441.483 lei din care 211.376 lei reprezentând costurile de întreţinere a uni număr de 347 ovine şi caprine în perioada iunie 2007 – august 2011, 207.764 lei reprezentând costurile de întreţinere a uni număr de 280 ovine şi caprine în perioada august 2009 – august 2011, 22.343 lei tratamente medicale.

În ceea ce priveşte dreptul de retenţie solicitat de G.G., acesta este un mijloc de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în posesia sa până când debitorul nu-i plăteşte tot ce-i datorează în legătură cu acel bun. În cauză, dat fiind că s-a recunoscut reclamantului reconvenţional un drept de creanţă constând în valoarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu întreţinerea animalelor proprietatea pârâtului reconvenţional, dat fiind că este vorba de o sumă considerabilă solicitarea de instituire a unui drept de retenţie este justificată şi a fost admisă.Sub aspectul cheltuielilor de judecată instanţa a constatat că ambele părţi au făcut astfel de cheltuieli constând în taxa judiciară de timbru, onorarii experţi şi onorarii apărători, astfel încât le-a  compensat, în final rămânând ca B.N. să achite lui G.G. suma de 6.213 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat apel reclamanţii.

Apelanţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru următoarele motive:

-raportat la probatoriul administrat în cauză, prima instanţă trebuia să dispună obligarea pârâtului la restituirea tuturor maşinilor şi utilajelor solicitate prin cererea conexă; prin întâmpinarea formulată, pârâtul nu a contestat nici existenţa şi nici faptul că toate maşinile şi utilajele, sunt în posesia sa, contestându-se doar valoarea acestora.

-prima instanţă a ignorat încheierea din data de 27.03.2013 a Judecătoriei P.T., care deşi desfiinţată, are totuşi valoarea unei constatări judecătoreşti.

- în ceea ce priveşte soluţia dată cererii reconvenţionale, hotărârea este lipsită de temei legal şi de orice suport probatoriu; temeiul legal invocat de instanţa de fond pentru admiterea acţiunii este art.997 C.civil 1864, însă a fost greşit reţinut întrucât acesta este aplicabil în cazul cvasicontractelor, care sunt fapte licite şi voluntare, pe când, izgonirea reclamantului din incinta fermei, în care adusese toate bunurile şi animalele, nu poate fi considerată fapt licit, ci unul ilicit; din probatoriul administrat în cauză rezultă că pârâtul a reţinut în mod samavolnic toate bunurile şi animalele reclamantului, pe care le-a folosit exclusiv în folosul său, iar nu că au fost lăsate în întreţinerea sa.

-în cauză s-a efectuat o expertiză zootehnică, care a stabilit că valoarea beneficiilor este mai mare decât cea a întreţinerii, însă, în mod inexplicabil, fără a exista obiecţiuni ale părţilor sau din partea instanţei, se depune la dosar un raport refăcut, din care rezultă că valoarea întreţinerii este mai mare decât cea a fructelor culese; faţă de această situaţie, s-a efectuat un nou raport de expertiză, care a ajuns la concluzia ilogică că valoarea întreţinerii este mai mare decât cea a fructelor culese, iar instanţa, constatând că nu pot fi avute în vedere valorile stabilite de expert, întrucât nici chiar pârâtul nu a invocat că a făcut cheltuielile rezultate din expertiză, acordă acestuia suma pe care a solicitat-o prin cererea reconvenţională; această soluţie este nelegală pentru că la dosarul cauzei nu există nicio probă, care să ducă la concluzia că pârâtul a efectuat cheltuielile pe care le-a solicitat, cererea fiind admisă doar în temeiul solicitării pârâtului-reclamant, singura probă administrată în cauză este depoziţia unui martor, care nu a lucrat la fermă niciodată, dar care a afirmat că este prieten cu pârâtul şi că acesta achiziţiona furaje de la el; nu există nici un înscris la dosar din care să rezulte achiziţii de furaje, contracte de arendă pentru păşunat, state de plată pentru pază sau acte sanitare pentru vaccinări. 

-soluţia dată cererii reconvenţionale este nelegală şi netemeinică şi raportat la perioada de calcul, avută în vedere de instanţă, la stabilirea cheltuielilor de întreţinere a animalelor; din moment ce s-a făcut dovada notificării prin executor judecătoresc a intimatului, perioada de calcul ar fi trebuit să fie de la data alungării reclamantului din fermă şi până la data de formulării notificării de restituire a bunurilor, iar nu până la data efectuării raportului de expertiză.

-obligarea reclamantului B.N. la plata sumei de 6.213 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată este nelegală, întrucât, faţă de admiterea în parte a tuturor cererilor formulate în cauză, se impunea compensarea cheltuielilor de judecată.

În apărare, a formulat întâmpinare intimatul-pârât G.G., prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării se arată, în esenţă, următoarele:

-deşi reclamanţii au indicat ca temei juridic art. 998-999 C.civil, prima instanţă a reţinut că obiectul cauzei îl constituie acţiunea în revendicare, iar nu răspunderea civilă delictuală şi a dispus restituirea doar bunurilor pentru care s-a făcut dovada că sunt proprietatea reclamanţilor şi se află în posesia intimatului; în mod eronat susţin apelanţii că pârâtul a recunoscut existenţa tuturor bunurilor, întrucât, prin întâmpinarea depusă în dosar 56/110/2012 a arătat că o parte din aceste bunuri nu există.

-cât priveşte cererea reconvenţională, se arată că animalele au fost aduse de reclamant pentru a fi comercializate, însă pentru că nu au putut fi vândute, au rămas la pârât, căruia i s-a promis că i se vor  plăti cheltuielile de întreţinere, cu sumele provenite din vânzarea animalelor; reclamantul nu şi-a respectat angajamentul, astfel că pârâtul a suportat toate cheltuielile determinate de întreţinerea animalelor.

La termenul din data de 26.01.2015, apelanţii au adus precizări apelului formulat, indicând în mod detaliat bunurile pentru care consideră că în mod greşit nu a fost admisă cererea de restituire, apelanta S.C. B. S.R.L. indicând bunurile prin cererea de la fila 33 dosar apel, iar apelantul B.N., prin cererea de la fila 34 dosar apel.

La acelaşi termen, apelantul B.N. a dezvoltat motivul de apel referitor la schimbarea de către prima instanţă a temeiului de drept pe care a fost întemeiată acţiunea principală şi cea conexă, arătând că acesta şi-a întemeiat corect acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 C.civil, iar prima instanţă fără a indica alt temei de drept al acţiunii reclamantului, ceea ce dovedeşte că a reţinut temeiul de drept invocat, a dispus restituirea bunurilor, situaţie în care, obligarea sa la plata unei sumei nedovedite, ca o contraprestaţie a restituirii animalelor, în temeiul art. 997 C.civil, este inacceptabilă, întrucât cele două instituţii nu pot coexista, cu privire la acelaşi bun; aplicarea dispoziţilor art. 997 nu a fost pusă în discuţia părţilor, întrucât s-a trecut peste temeiul indicat în cererea reconvenţională, care a fost îmbogăţirea fără just temei.

Prin aceeaşi cerere a invocat şi noi motive de apel arătând faptul că cererea reconvenţională nu poate fi admisă nici pe  temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât, nu există o majorare a patrimoniului reclamantului, în dauna pârâtului, în condiţiile în care a refuzat să-i restituie animalele, iar prin obligarea reclamantului la plata sumei de 441.483, nu s-a avut în vedere profitul pe care intimatul l-a realizat în dauna sa, pe toată perioada cât a deţinut abuziv animalele, aceste motive fiind formulate la prima zi de înfăţişare, conform art.287 alin.2 C.pr.civ.

Prin cererea depusă la termenul din data de 23.02.2015, apelantul B.N. a reiterat şi dezvoltat motivele precizate prin cererea de la termenul din data de 26.01.2015 şi a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2007-14.09.2011.

Prin încheierea de la termenul din data de 31.03.2015, a fost respinsă excepţia decăderii din dreptul de a invoca noi motive de apel, prin raportare la cererea precizatoare din data de 23.02.2015 şi a fost respinsă şi cererea de administrare a probei cu expertiză tehnică specialitatea zootehnie, pentru considerentele arătate în cuprinsul acestei încheieri.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la motivele de apel invocate, constată că acesta este întemeiat, în parte, pentru următoarele considerente:

Ca temei de nelegalitate a sentinţei apelate, s-a invocat de către apelantul B.N., în esenţă, faptul că prima instanţă a schimbat, în mod greşit, temeiul acţiunii sale, prin care a solicitat restituirea celor 640 de animale, deşi reclamantul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 998-999 C.civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Din această perspectivă, tribunalul constată că prima instanţă  a schimbat doar temeiul juridic al acţiunii, precizat în mod expres prin cererea de la data de 12.10 2011, ca fiind art. 998-999 C.civil, însă obligaţia calificării juridice corecte a cererii, aparţine instanţei, aceasta nefiind ţinută de temeiul juridic indicat de parte.

Principiul disponibilităţii este încălcat atunci când instanţa schimbă obiectul acţiunii, care constă în pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza acţiunii, ca fundament direct şi imediat al dreptului reclamat.

Or, în cauză, prima instanţă s-a pronunţat asupra obiectului solicitat de reclamanţi, respectiv restituirea bunurilor mobile şi având în vedere fundamentul acţiunii invocate de aceştia: deţinerea abuzivă a bunurilor de către pârât.

De altfel, instanţa reţine că invocarea acestui motiv de nelegalitate a sentinţei este lipsită de interes pentru apelanţi, întrucât, dacă s-ar considera că reclamanţii au formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe faptul ilicit cauzator de prejudicii, soluţia ar fi fost aceea de respingere a acţiunii, astfel cum a susţinut şi intimatul prin întâmpinarea pe care a depus-o la cererea apelanţilor, din data de 26.01.2015.

Astfel, este adevărat că deţinerea unui bun şi refuzul restituirii acestuia adevăratului proprietar pot fi caracterizate ca fapte ilicite, întrucât aduc atingere dreptului de proprietate, însă instrumentul specific de apărare a acestui drept real şi care urmăreşte readucerea bunului în posesia proprietarului este acţiunea în revendicare, iar nu acţiunea personală, în răspundere civilă delictuală.

Tribunalul mai reţine, contrar susţinerilor apelantului, în sensul că prima instanţă nu a indicat dispoziţiile legale în temeiul cărora a admis acţiunea reclamanţilor, că acestea au fost arătate în considerentele hotărârii, ca fiind dispoziţiile art.1909 alin.2 C.civil 1865, calificând juridic acţiunea, ca fiind o acţiune în revendicare mobiliară şi analizând-o ca atare, neexistând nicio contradicţie între temeiurile pentru care a fost admisă acţiunea şi cele pentru care a fost admisă cererea reconvenţională.

În aceste condiţii, invocându-se calitatea de posesor neproprietar a pârâtului, acesta a înţeles să formuleze cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului B.N. la plata sumei de 441.483 lei, reprezentând cheltuielile pe care a pretins că le-a făcut cu întreţinerea animalelor proprietatea reclamantului, iar în drept a invocat principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Tribunalul constată că cererea reconvenţională a fost soluţionată în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, astfel cum s-a solicitat, de către pârâtul-reclamant, nefiind deci necesară punerea în discuţie a schimbării calificării juridice.

Faptul că prima instanţă a menţionat ca temei de drept dispoziţiile art.997 C.civil nu înseamnă că a reţinut existenţa unei plăţi nedatorate, ci că aceste dispoziţii reglementează un caz de aplicare a principiului neconsacrat expres de Codul civil de la 1865, acela al faptului licit ca izvor de obligaţii, al îmbogăţirii fără justă cauză, invocat chiar de pârât ca fundament al cererii sale.

Tribunalul reţine că fundamentul cererii pârâtului rezidă într-adevăr în îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât chiar dacă pârâtul este de rea credinţă, invocându-se efectuarea unor cheltuieli cu întreţinerea bunurilor proprietatea reclamantului, patrimoniul acestuia s-ar mări în mod inechitabil, evitând efectuarea acestor cheltuielile, care, pe perioada deţinerii bunurilor de către pârât, sunt suportate de către acesta.

Aşadar, faţă de aspectele expuse pe larg anterior, tribunalul reţine că prima instanţă a făcut o corectă calificare juridică a cererilor deduse judecăţii atât de reclamanţi, cât şi de pârât, cu respectarea principiului disponibilităţii şi al dreptului la apărare, motivele de nelegalitate a sentinţei, fiind neîntemeiate.

De altfel, chiar apelanţii, prin precizările depuse la data de 23.02.2015 au arătat, în contradicţie cu tot ceea ce au susţinut anterior, că acţiunea principală a fost corect calificată ca o acţiune în revendicare, iar cererii reconvenţionale îi este aplicabil principiul îmbogăţirii fără justă cauză, astfel cum a invocat pârâtul( fila 60 ds.apel).

Cât priveşte motivele de netemeinicie a sentinţei, invocate de apelanţi şi referitoare la aprecierea greşită a probatoriului, în ceea ce priveşte revendicarea maşinilor şi utilajelor, tribunalul reţine că sunt întemeiate, însă nu pentru toate bunurile.

Din bunurile solicitate de reclamantul B.N., pentru care nu a fost admisă acţiunea şi enumerate în cererea de la fila 34 dosar apel considerăm că se impunea a fi admisă acţiunea şi pentru: automobilul F., combina A. şi semănătoarea B., iar în ceea ce o priveşte pe reclamanta S.C. B. S.R.L şi pentru bunurile enumerate la punctele 1-5 şi 7, în cererea de la fila 33 dosar apel. 

Astfel, din cuprinsul procesului-verbal de inventariere, întocmit de B.E.J. P.N.D., fila 19 ds.56/110/2012 al Tribunalului Bacău rezultă că la data de 29.04.2011, la punctul de lucru al S.C. B. S.R.L., a fost identificată combina A., în posesia pârâtului, iar dreptul de proprietate al reclamantului rezultă din cuprinsul înscrisului de la fila 57 dosar ds.56/110/2012 şi de asemenea a fost identificată şi semănătoare S., care este încorporată în combina de semănat de 4 metri L., care este proprietatea reclamantei S.C. B. S.R.L, conform facturii aflate la fila 60 din acelaşi dosar.

Cât priveşte următoarele bunuri: plug agricol, tractor, tractor, balotieră şi grapă rotativă, dreptul de proprietate al reclamantei S.C. B. S.R.L, rezultă din cuprinsul facturilor de la filele 64,59 şi 56 din dosar ds.56/110/2012, iar pentru autoturismul F. şi semănătoare B., din cuprinsul înscrisurilor de la filele 33-34.

Faptul că aceste bunuri se află în posesia pârâtului, chiar dacă nu au fost inventariate la data de 29.04.2011 rezultă din coroborarea întâmpinării depuse în ds. 585/829/2011, în care nu se contestă deţinerea bunurilor enumerate chiar de către pârât în cuprinsul întâmpinării, ci doar valoarea în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru, cu întâmpinarea depusă în dosarul conex nr.56/110/2012, în care se recunoaşte că pârâtul este în posesia unor bunuri, care au fost achiziţionate pe numele reclamanţilor, deşi se arată că această menţiune în actele de achiziţionare a fost făcută fraudulos, fără ştirea pârâtului, care ar fi contribuit şi el la dobândirea bunurilor, aspect nedovedit însă.

Pentru celelalte bunuri, enumerate la punctele 2-11, în cererea de la fila 34 dosar apel, tribunalul reţine că niciunul dintre acestea nu a fost indicat de către pârât prin întâmpinarea de la filele 39-41din vol.1 al dosarului primei instanţe, pentru a se putea reţine că s-a recunoscut posesia, iar alte dovezi referitoare la posesia acestora de către pârât nu au fost administrate, astfel încât chiar dacă pentru unele dintre aceste bunuri există înscrisuri, care fac dovada proprietăţii, acţiunea în revendicare a fost în mod judicios respinsă de către prima instanţă.

Au mai invocat apelanţii că prima instanţă a ignorat constatările judecătorului, cuprinse în încheierile din data de 13.09.2012 şi din data de 27.03.2012, aceasta din urmă în ds.1752/829/2012.

Tribunalul reţine că prin cele două încheieri a fost soluţionată cererea de instituire a sechestrului judiciar asupra bunurilor ce fac obiectul revendicării şi că încheierea din data de 13.09.2012  a fost desfiinţată , în recurs, cererea  fiind trimisă spre rejudecare, iar încheierea din data de  27.03.2012, a fost pronunţată în rejudecare, însă a fost desfiinţată prin încheierea din data de 17.04.2012, pentru că reclamanţii nu au consemnat cauţiunea stabilită de instanţă.

Aşadar, ambele încheieri sunt desfiinţate, astfel încât constatările judecătorului din cuprinsul acestor hotărâri nu pot fi privite separat de actul jurisdicţional care le conţine, astfel încât apreciem că nu este întemeiată susţinerea apelanţilor referitoare la dovada posesiei bunurilor.

La termenul din data de 23.02.2015, apelantul B.N. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cheltuielile pe care pârâtul pretinde că le-a făcut pentru întreţinerea animalelor proprietatea reclamantului, pentru perioada  iunie 2007-14.09.2008.

Tribunalul constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este un motiv de ordine publică, astfel că poate fi invocat de apelant nu doar prin cererea de apel, ci şi ulterior, faţă de dispoziţiile art.295 C.pr.civ. şi urmează a-l considera întemeiat întrucât, cererea reconvenţională, pentru perioada invocată de apelantul-reclamant a fost formulată după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art.3 alin.1 din decretul nr.167/1958, calculat de la data la care se afirmă că s-au făcut cheltuielile cu întreţinerea animalelor.

Faţă de intervenirea prescripţiei, pentru perioada reţinută, urmează ca temeinicia sentinţei, sub aspectul soluţionării fondului cererii reconvenţionale să fie analizată începând cu data de 14.09.2008.

Soluţia primei instanţe asupra cererii reconvenţionale a fost criticată, în esenţă, de apelant sub două aspecte: în mod greşit a fost admisă cererea, deşi nu s-a făcut nicio dovadă a efectuării cheltuielilor de întreţinere invocate de pârât, iar pe de altă parte l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 441.483 lei,  fără a se avea în vedere profitul, pe care intimatul l-a realizat în dauna sa, pe toată perioada cât a deţinut abuziv animalele, astfel încât prin admiterea cererii reconvenţionale, s-a ajuns la situaţia în care patrimoniul pârâtului s-a mărit cu o sumă considerabilă, pentru care nu există nici un temei.

Tribunalul reţine că prima instanţă a dispus obligarea reclamantului B.N. la plata sumei de 441.483 lei, în favoarea pârâtului, deşi acesta nu a dovedit cuantumul pretenţiilor solicitate, acordând chiar suma indicată în cererea reconvenţională, trecând peste dispoziţiile art.1169 C.civil 1865, care impun obligaţia ca cel ce are o pretenţie dedusă judecăţii, să o dovedească.

Prima instanţă a considerat ca dovedite pretenţiile pârâtului-reclamant, în baza afirmaţiilor pe care acesta le-a făcut în cuprinsul cererii şi având în vedere calitatea sa de medic veterinar, care a indicat în cunoştinţă de cauză ce cheltuieli a făcut.

Or, acordarea de valoare probatorie simplelor afirmaţii ale pârâtului-reclamant este nelegală, în condiţiile în care acestea nu sunt susţinute de nicio altă probă administrată în cauză.

A fost acordată o sumă de bani, reprezentând contravaloarea tratamentelor medicale ce se pretinde că au fost administrate animalelor, deşi nu există nici un act sanitar-veterinar care să ateste efectuarea acestora sau vreo depoziţie de martor care să confirme susţinerile pârâtului, suma calculată de expert fiind ipotetică şi reprezintă costul tratamentelor, dacă acestea ar fi făcute.

De asemenea nu există la dosar înscrisuri, respectiv contracte de arendă, întrucât s-a susţinut că au fost arendate terenuri pentru păşunat sau alte înscrisuri care să ateste că pârâtul deţine terenuri sau că a achiziţionat furaje pentru animale, sau că a încheiat contracte de muncă sau alte convenţii cu persoane, pentru a asigura paza animalelor.

Singura probă din care rezultă că pârâtul s-a ocupat de întreţinerea animalelor proprietatea reclamantului, este depoziţia martorului P.M. aflată la fila 190 din vol.2 al dosarului primei instanţe.

Însă această depoziţie nu este suficientă pentru a acorda pârâtului suma de 441.483 lei , în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a cuantumului solicitat.

Ceea ce este incontestabil este faptul că pârâtul a făcut anumite cheltuieli cu întreţinerea animalelor, care au reprezentat în acelaşi timp şi cheltuieli pentru producerea fructelor, produse de bunuri.

Fructele bunurilor au fost culese şi au profitat, fără îndoială pârâtului, aspect care rezultă din depoziţia martorei P.O.R., fără a lua în considerare depoziţia martorului P.A., care se află în relaţie de duşmănie cu pârâtul. Depoziţia martorei se coroborează cu refuzul pârâtului de a răspunde la interogatoriul depus, pentru a fi administrat la data de 07.12.2011. Însă dincolo de probele menţionate, tribunalul reţine că există prezumţia că bunurile au produs fructe, care au fost comercializate şi au adus profit pârâtului, ceea ce înseamnă că valoarea fructelor a depăşit valoarea întreţinerii, iar acest fapt este întemeiat pe conduita pârâtului, care după alungarea reclamantului în luna noiembrie 2010, nu a făcut nici un demers de a-l notifica pe reclamant să vină să-şi ridice efectivul de animale, dacă deţinerea acestora era atât de păgubitoare pentru el.

Este greu de crezut că o persoană, care se ocupă în mod obişnuit cu creşterea animalelor, ar accepte să întreţină un efectiv atât de mare de animale, care nu-i aparţine, să cheltuiască sume însemnate, din propriul patrimoniu şi să refuze restituirea acestora, fără a avea nici un beneficiu.

A susţinut intimatul prin întâmpinarea depusă în apel, că reclamantul a abandonat animalele la el şi că a fost nevoit să-şi vândă propriile animale pentru a face faţă costurilor, însă afirmaţiile sale sunt contrazise de conduita pe care a avut-o, pârâtul fiind cel care l-a alungat pe reclamant şi tot el cel care a refuzat restituirea bunurilor.

Faţă de aceste aspecte, tribunalul reţine că sunt întemeiate susţinerile apelantului, în sensul că obligându-l pe reclamant la plata cheltuielilor de întreţinere, nu a avut în vedere profitul pe care l-a realizat pârâtul, pe perioada cât a deţinut abuziv bunurile proprietatea sa.

Potrivit art.484 Cod civil 1865, fructele produse de bun, nu se cuvin proprietarului, decât cu obligaţia de a-l despăgubi pe cel care a făcut cheltuielile cu culegerea fructelor.

Dintr-o interpretare per a contrario a acestui text rezultă că nici proprietarul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor făcute cu producerea sau culegerea fructelor, dacă nu i se acordă fructele bunului.

A invocat intimatul că nu se poate avea în vedere o asemenea apărare, întrucât, reclamantul nu a făcut cerere pentru obligarea pârâtului la plata contravalorii fructelor produse de bunurile revendicate, astfel încât nu poate fi valorificat acest motiv de apel.

Contrar susţinerilor intimatului, tribunalul apreciază că nu era necesară formularea unui capăt de cerere accesoriu revendicării, pentru contravaloarea fructelor, reclamantul având posibilitatea valorificării acestor dispoziţii, pe cale de apărare, pentru paralizarea cererii reconvenţionale, în prezenta speţă, fiind invocată în mod legal, prin apel şi prin completarea motivelor de apel de la termenul din data de 26.01.2015.

Acceptarea opiniei intimatului, în condiţiile în care apelantul a invocat pe cale de apărare, nelegalitatea obligării proprietarului la plata cheltuielilor de întreţinere, deşi fructele bunului au profitat posesorului neproprietar, ar determina îmbogăţirea fără justă cauză a intimatului, care a cules toate fructele, iar din prin valorificarea acestora şi-a recuperat cheltuielile de întreţinere, dar a obţinut şi profit, în dauna reclamantului, care ar fi nevoit să plătească cheltuieli de întreţinere, deşi patrimoniul pârâtului nu a fost diminuat cu contravaloarea acestora, motiv pentru care se impune respingerea cererii reconvenţionale.

Ca urmare a admiterii apelului va fi schimbată şi soluţia asupra capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată, fiind de prisos analizarea motivului de apel, referitor la modalitatea de compensare a cheltuielilor, invocat de apelanţi.

Astfel, tribunalul constată că la judecata în primă instanţă, reclamantului B.N. i se cuvin cheltuieli de judecată în cuantum de 8.940 lei, reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru, achitată la judecata în primă instanţă, în măsura admiterii acţiunii principale, astfel cum a fost schimbată în apel.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta S.C. B. S.R.L, constată că acesteia i se cuvine, cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 480 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată pentru judecata în primă instanţă, în măsura admiterii acţiunii principale, astfel cum a fost schimbată în apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296, va admite apelul, va schimba, în parte, sentinţa apelată, în sensul celor precizate anterior.

În temeiul art. 274 C.pr.civ. va obliga intimatul să plătească apelantului B.N. suma de 6.800 lei, reprezentând onorariu avocat în apel (3.500 lei) şi taxă judiciară de timbru, pentru judecata apelului, prin raportare la bunurile pentru care a fost admis apelul( 3.300 lei).

De asemenea, va obliga intimatul să plătească apelantei S.C. B. S.R.L suma de 5.130 lei, reprezentând onorariu avocat în apel (3.500 lei) şi taxă judiciară de timbru, pentru judecata apelului, prin raportare la bunurile pentru care a fost admis apelul( 1.830 lei).

Domenii speta

Spete similare