Sechestru asigurator. Art. 953 Cod procedură civilă, art. 662 alin. 2 Cod procedură civilă.

Sechestrul asigurător reprezintă o măsură asiguratorie al cărui scop este indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, pentru a se evita dispariţia lor sau diminuarea activului patrimonial al debitorului. Dreptul de a recurge la acest mijloc procesual aparţine creditorului diligent care, deşi are un titlu de creanţă, nu are un titlu executoriu pe care să îl poată pune în executare silită. Art. 953 alin. (1) Noul Cod de procedură civilă impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: creanţa afirmată de creditor să fie constatată în scris, să fie exigibilă, iar creditorul să fi intentat cerere de chemare în judecată.

Prin act scris se înţelege actul constatator al creanţei din textul căruia să rezulte, fără intervenţia unor alte împrejurări străine, elementele raportului juridic încheiat între părţi, în special existenţa datoriei şi obligaţia asumată de debitor de a plăti o anumită sumă de bani.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei creanţe, aceasta presupune dreptul creditorului de a pretinde debitorului să dea o sumă de bani, drept care trebuie, potrivit normei legale, să fie constatat în scris. De asemenea, întrucât creanţa trebuie să fie exigibilă, este evident că aceasta trebuie să fie, de asemenea, certă şi lichidă, întrucât nu poate fi considerată ca ajunsă la scadenţă o creanţă a cărei existenţă este îndoielnică şi al cărei obiect nu este determinat sau determinabil. Potrivit art. 662 alin. (2) Noul Cod de procedură civilă, creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

Prin încheierea civilă nr. 34/C/13.01.2016 Tribunalul Braşov a respins cererea de instituire a sechestrului asiguratoriu formulată de creditoarea S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu debitoarea S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel creditoarea S.C. A. S.R.L. solicitând anularea încheierii primei instanţe cu consecinţa admiterii cererii de instituire a sechestrului asigurător şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din ambele faze procesuale.

În motivarea cererii se apel se invocă faptul că instanţa s-a pronunţat pe altceva decât ceea ce s-a solicitat încălcând astfel principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Se arată că în mod greşit, fără să pună în discuţia părţilor recalificarea cererii formulate, instanţa a recalificat cererea din art. 953 alin.1 Cod procedură civilă în art. 953 alin. 2 Cod procedură civilă deşi toate condiţiile prevăzute de alin. 1 al articolului menţionat erau îndeplinite: creanţa era constatată în scris (raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul nr. xx73/62/2013 al Tribunalului Braşov, contractele încheiate de părţi, decizia Curţii de Conturi a României) şi este exigibilă.

Totodată se invocă faptul că instanţa a reţinut neplata cauţiunii ca motiv de respingere a cererii însă conform dispoziţiilor legale instanţa după încuviinţarea cererii trebuia sa impună plata cauţiunii şi termenul de depunere.

În drept au fost invocate prevederile art. 466 şi urm. Cod procedură civilă, art. 480 alin. 3 şi 6 Cod procedură civilă, art. 451-453 Cod procedură civilă. 

Intimata legal citată nu a formulat întâmpinare.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând actele şi lucrările dosarului Curtea apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele motive.

În ceea ce priveşte caracterul public sau secret al şedinţei în care s-a pronunţat încheierea atacată, instanţa costată că la data de 12.01.2016 a avut loc şedinţa camerei de consiliu iar pronunţarea a fost amânată pentru data de 13.01.2016, dată la care pronunţarea a fost făcută în şedinţă publică. Prin urmare, prevederile art. 954 alin. 2 şi art. 402 Cod procedură civilă au fost respectate.

Faptul că în practicaua încheierii apelate s-a menţionat greşit că la data de 12.01.2016 au avut loc dezbateri, nu prezintă relevanţă, fiind o eroare materială evidentă faţă de menţiunile încheierii din data de 12.01.2016.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei potrivit căreia instanţa s-a pronunţat cu privire la altceva faţă de ceea ce s-a cerut, aceasta este nesusţinută.

Din hotărârea apelată rezultă că instanţa a efectuat o verificare a condiţiilor prescrise de art. 953 alin.1 Cod procedură civilă, text invocat de creditoare în susţinerea cererii. Cum din analiza instanţei a rezultat neîndeplinirea condiţiei referitoare la constatarea în scris a creanţei, instanţa a verificat şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de alin. 2 al aceluiaşi articol, alineat care viza ipoteza în care creditorul nu deţinea o creanţă constatată printr-un înscris.

Instanţa a procedat corect verificând astfel cererea, fără să i se poată imputa că s-a pronunţat cu privire la altceva decât s-a cerut.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 953 alin.1 Cod procedură civilă, prin cererea de apel se arată că, în mod greşit, instanţa de fond a constatat neîndeplinirea condiţiilor pentru admiterea cererii de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor societăţii intimate, cu toate că creanţa sa există, este exigibilă şi constatată prin act scris.

Curtea reţine că sechestrul asigurător reprezintă o măsură asiguratorie al cărui scop este indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, pentru a se evita dispariţia lor sau diminuarea activului patrimonial al debitorului. Dreptul de a recurge la acest mijloc procesual aparţine creditorului diligent care, deşi are un titlu de creanţă, nu are un titlu executoriu pe care să îl poată pune în executare silită.

 Astfel, se va proceda la analizarea cazului de instituire a sechestrului asigurător invocat de apelanta reclamantă, respectiv cel prevăzut de art. 953 alin. (1) Noul Cod de procedură civilă care impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: creanţa afirmată de creditor să fie constatată în scris, să fie exigibilă, iar creditorul să fi intentat cerere de chemare în judecată.

Referitor la cea din urmă condiţie, se reţine că aceasta a fost îndeplinită, apelanta-reclamantă făcând dovada înregistrării la Tribunalul Braşov sub nr. xx73/62/2013,  a unei cereri de chemare în judecată/garanţie  (fila 17 dosar fond) având ca obiect obligarea pârâtei  la plata sumei de 246.052,74 lei  respectiv 31133,66 lei.

Instanţa de fond a reţinut ca neîndeplinită condiţia referitoare la constatarea creanţei prin act scris.

Prin act scris se înţelege actul constatator al creanţei din textul căruia să rezulte, fără intervenţia unor alte împrejurări străine, elementele raportului juridic încheiat între părţi, în special existenţa datoriei şi obligaţia asumată de debitor de a plăti o anumită sumă de bani.

În cauză, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, această condiţie nu este îndeplinită.

Diferenţierea făcută de apelantă expresiei prin act scris raportat la noţiunea de înscris sunt neavenite întrucât cele două noţiuni sunt echivalente, constatarea creanţei în scris neputându-se materializa decât într-un înscris.

În strictă corelare cu această condiţie, nici condiţia exigibilităţii creanţei nu este îndeplinită în speţă.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei creanţe, aceasta presupune dreptul creditorului de a pretinde debitorului să dea o sumă de bani, drept care trebuie, potrivit normei legale, să fie constatat în scris. De asemenea, întrucât creanţa trebuie să fie exigibilă, este evident că aceasta trebuie să fie, de asemenea, certă şi lichidă, întrucât nu poate fi considerată ca ajunsă la scadenţă o creanţă a cărei existenţă este îndoielnică şi al cărei obiect nu este determinat sau determinabil.

Potrivit art. 662 alin. (2) Noul Cod de procedură civilă, creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. Raportat la dispoziţiile art. 952 alin. (1) Noul Cod de procedură civilă care au în vedere tocmai lipsa titlului executoriu, Curtea va avea în vedere că, în situaţia dată, creanţa certă este aceea a cărei existenţă neîndoielnică rezultă din însuşi titlul constatator al creanţei, care, după cum rezultă din aceleaşi dispoziţii, nu poate fi decât un înscris.

Sub aspectul caracterului cert al creanţei, a cărei existenţă neîndoielnică trebuie să fie, aşadar, constatată în scris, Curtea  apreciază că îndeplinirea acestei condiţii nu a fost dovedită prin înscrisurile depuse în probaţiune.

În ceea ce priveşte  constatările  Camerei de Conturi B. a Curţii de Conturi a României din cuprinsul deciziei nr. 67/11.10.2012, acestea nu sunt în măsură să dea naştere unor obligaţii în sarcina unor terţi, astfel că nu se poate vorbi de existenţa unui drept al apelantei-reclamante de a pretinde  de la societatea intimată, în baza acestor constatări şi dispoziţii, plata sumelor de bani care reprezintă pretinsul prejudiciu creat prin efectuarea de plăţi nedatorate.

Prin urmare, niciunul dintre înscrisurile invocate de apelanta-reclamantă nu constată existenţa neîndoielnică a creanţei pe care o pretinde şi, prin urmare, această creanţă nu este certă şi nu poate, în consecinţă, să fie nici exigibilă.

 Faţă de considerentele ce preced, Curtea apreciază că sunt nefondate criticile formulate de apelantă, drept pentru care, în baza art. 480 alin. (1) Noul Cod de procedură civilă, va respinge apelul declarat de aceasta şi va menţine sentinţa atacată, ca temeinică şi legală.

Domenii speta

Spete similare