Opoziţie la executare. Termenul de declarare a apelului. Principiul legalităţii căii de atac.

Fără a exista norme de trimitere sau dificultăţi de interpretare, dispoziţiile art. 62 din Legea 58/1934 stabilesc neechivoc momentul de la care cele 15 zile pentru declararea căii de atac încep să curgă şi anume momentul pronunţării hotărârii. Cu alte cuvinte indiferent de eroarea în care s-a aflat judecătorul fondului partea putea şi trebuia să cunoască dispoziţia legală arătată anterior şi efectele nerespectării unui termen prevăzut expres de lege.

Greşeala instanţei de fond  nu este aptă să repună părţile în termenul de declarare a căii de atac, neîncadrându-se în situaţiile reglementate de art. 103 CPC. Imposibilitatea legală a judecătorului de a stabili  termene/condiţii pentru exercitarea căii de atac putea şi trebuia să îi fie cunoscută intimatei creditoare şi, în egală măsură acesteia, puteau şi trebuiau să ii fie cunoscute condiţiile de exercitare a apelului, condiţii speciale şi derogatorii, cuprinse în art. 62 din Legea 58/1934.

Legea nr. 58/1934: art. 62.

Prin Sentinţa civilă nr. xxx a Judecătoriei Miercurea Ciuc, s-a respins excepţia tardivităţii şi a inadmisibilităţii capătului de cerere privind prescripţia ca neîntemeiată.

S-a admis opoziţia la executare formulată de contestatorul XX în contradictoriu cu intimata XZX.

S-a anulat executarea silită din dosarul nr. 26/2013 al BEJ XT ca prescrisă.

Intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 de lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel XZX SA solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Situându-se pe o poziţie procesuală contradictorie, prin întâmpinarea înaintată la data de 06.07.2015 intimatul XX, a solicitat în principal, respingerea apelului ca tardiv, în subsidiar, respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a arătat că, referitor la excepţia tardivităţii apelului, solicită a se avea în vedere faptul că instanţa de fond în cuprinsul dispozitivului sentinţei apelate, sentinţa nr. 2026/2015, a dispus: "Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare ".

Prin urmare, tardivitatea formulării căii de atac este imputabilă primei instanţe care a redactat eronat sentinţa pronunţată, Banca s-a supus doar dispoziţiei date de instanţa de judecată.

Pentru acest motiv, solicită instanţei de judecată, repunerea în termenul de formulare a apelului.

În situaţia în care instanţa va dispune casarea hotărârii şi trimiterea ei spre rejudecare, solicită menţionarea corectă a termenului de declarare a apelului.

Prin Decizia civilă 901 din 04.11.2015 Tribunalul Harghita a admis apelul declarata de XZX SA  a anulat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond. Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut:

Asupra excepţiei tardivităţii declarării apelului:

Dispoziţiile art. 62 din Legea 58/1934, stabilesc că "Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei va putea fi atacată cu apel în termen de 15 zile de la pronunţare." În speţă, hotărârea s-a pronunţat Ia data de 16 Iunie 2014, iar apelul a fost depus în data de 6 Iulie 2015.

În litigiul dedus judecăţii însă, trebuie avut în vedere că prima instanţă a menţionat greşit calea de atac, cu apel în termen de 15 zile de la „comunicare” în loc de „pronunţare”

Prin art.129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art.126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia juridică a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul sistemului procesual civil, prin care a fost reglementat şi dreptul exercitării căilor de atac.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.129 (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.

Căile de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalităţii, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituţie, care instituie dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti numai în condiţiile legii. Textul constituţional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.

Legalitatea căii de atac implică şi consecinţa că menţiunea greşit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează partea de o cale de atac pe care legea însăşi a prevăzut-o.

În considerarea celor expuse, Tribunalul a apreciat că apelul a fost depus în termen.

Pe fondul cauzei Tribunalul a reţinut în esenţă că:

Executarea silită împotriva oponentului a început în data de 28.01.2013  prin cererea de executare silită, deci, înăuntrul termenului de prescripţie, având la bază titlul executoriu biletul la ordin nr. CARP 3AA 0140921 emis la data de 27.04.2009 pentru suma de 476.849,12 lei.

Prin Încheierea din data de 19.02.2013, s-a încuviinţat executarea silită împotriva debitorului XX în baza titlului executoriu – biletul la ordin.

Chiar dacă, somaţia – primul act de executare - din data de 28 Februarie 2013 precum şi toate actele subsecvente acestuia, au fost anulate prin Decizia nr.332/10.06.2014 a Tribunalului Harghita, pronunţată în Dosar nr.2249/258/2013*, rămâne în fiinţă o cerere de executare silită nesoluţionată, care a fost depusă, astfel cum s-a arătat mai sus,  în termenul de prescripţie.

În raport de considerentele expuse, Tribunalul a apreciat  că în mod eronat a admis prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului la executare a biletului la ordin.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul XX solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii excepţiei tardivităţii formulării apelului şi respingerea ca tardiv a apelului declarat de apelanta XZX SA.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului.

În drept recurentul a invocat dispoziţiile  art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate  recurentul a arătat că instanţa a apreciat în mod greşit ca fiind depus în termen apelul formulat de XZX SA având în vedere dispoziţiile imperative ale art.62 din Legea 58/1934.

Menţiunea greşită făcută de instanţa de fond cu privire la calea de atac nu a oferit posibilitatea  intimatei  XZX SA, de a exercita calea de atac în alt termen  în afara celui prevăzut de lege.

Pe fondul cauzei, recurentul a criticat hotărârea atacată arătând că, instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea principiului disponibilităţii, motivarea judecătorului fiind străină de natura pricinii.

Astfel, prin apelul formulat, XZX SA a invocat, în esenţă, neprescrierea creanţei ca efect al deschiderii procedurii de insolvenţă şi principiul indivizibilităţii garanţiilor.

Tribunalul  a arătat că motivele reţinute de instanţa de fond cu privire la caracterul autonom al avalului cât şi cu privire la efectele deschiderii procedurii insolvenţei împotriva debitorului principal sunt întemeiate însă, cu toate acestea a ajuns la concluzia că, instanţa de fond a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului la executare a biletului la ordin pe considerentul că, deşi au fost anulate toate formele de executare, a rămas în fiinţă o cerere de executare silită nesoluţionată iar această cerere a fost depusă în termenul de prescripţie. Acest aspect nu a fost invocat de părţi, instanţa  completând nepermis apărările intimatei XZX SA. Mai mult, aceste aspecte nu au fost supuse în prealabil, dezbaterii contradictorii. 

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului  de a cere executarea silită, recurentul a mai arătat că, instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile legii speciale potrivit căreia executarea unei cambii poate fi iniţiată doar după comunicarea somaţiei de executare, iar neîndeplinirea comunicării somaţiei conform regulilor stabilite prin normele cadru nr.6/1994 pct.320 alin.j, atrage nulitatea executării  şi toate consecinţele ce decurg din aceasta. Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, prescripţia se întrerupe numai printr-o executare valabilă. Ca atare, nulitatea absolută se răsfrânge nu numai asupra somaţiei nelegal comunicate ci şi asupra întregii executări.

Intimata XZX SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat de XX.

În opinia intimatei instanţa de apel a dat eficienţă principiului statuat în art.129 Constituția României şi art.6 din CEDO.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căii şi în alte condiţii decât cele legale, or, în speţă, calea legală implica respectarea menţiunii greşite redate în dispozitivul hotărârii apelate, fără a priva partea, căreia nu-i poate fi imputabilă această greşeală a instanţei, de o cale de atac prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului disponibilităţii părţilor de către instanţa de apel, intimata a arătat că aceste critici  sunt  neîntemeiate.

Dreptul de a executa obligaţiile principale nu este prescris, curgerea termenului fiind suspendată. Executarea silită formulată de bancă a fost începută la 28 ianuarie 2013 în interiorul termenului de prescripţie.

Actele anulate prin decizia 332/10.06.2014 a Tribunalului Harghita sunt acte subsecvente cererii de executare silită astfel că, la stăruinţa părţi, s-a continuat executarea silită în baza aceleiaşi cereri iniţiale.

Examinând hotărârea atacată, Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Miercurea Ciuc la 23 februarie 2015,  reclamantul XX a formulat opoziţie la executare solicitând anularea executării silite ca prescrisă, în principal şi, în subsidiar anularea executării ca perimată.

Prin Sentinţa civilă x, Judecătoria Miercurea Ciuc a admis opoziţia la executare astfel formulată şi a anulat executarea silită pornită împotriva reclamantului XX ca prescrisă.

În cuprinsul dispozitivului acestei sentinţe s-a consemnat în mod greşit momentul de la care termenul de declarare a apelului începe să curgă.

Creditoarea pârâtă XZX SA a formulat apel în termenul menţionat pe hotărârea judecătorească deşi putea şi trebuia să cunoască că dispoziţiile legale ce guvernează procedura judiciară în prezenta cauză sunt cele cuprinse în Legea 58/1934.

Soluţionând excepţia tardivităţii apelului, Tribunalul a încălcat  un principiu fundamental al procesului civil şi anume, principiul legalităţii căii de atac.

Potrivit acestui principiu, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta indiferent de menţiunile  cuprinse în dispozitivul ei.

Potrivit art. 129 CPC părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

Însuşi textul legal citat de instanţa de apel stabileşte obligaţia părţilor de a efectua actele de procedură înlăuntrul termenelor stabilite de lege în principal sau de judecător, acolo unde legea nu stabileşte  expres un termen.

În prezenta cauză, fără a exista norme de trimitere sau dificultăţi de interpretare, dispoziţiile art. 62 din Legea 58/1934 stabilesc neechivoc momentul de la care cele 15 zile pentru declararea căii de atac încep să curgă şi anume momentul pronunţării hotărârii. Cu alte cuvinte indiferent de eroarea în care s-a aflat judecătorul fondului partea putea şi trebuia să cunoască dispoziţia legală arătată anterior şi efectele nerespectării unui termen prevăzut expres de lege.

Greşeala instanţei de fond  nu este aptă să repună părţile în termenul de declarare a căii de atac neîncadrându-se în situaţiile reglementate de art. 103 CPC. Imposibilitatea legală a judecătorului de a stabili  termene/condiţii pentru exercitarea căii de atac putea şi trebuia să îi fie cunoscută intimatei creditoare şi, în egală măsură acesteia, puteau şi trebuiau să ii fie cunoscute condiţiile de exercitare a apelului, condiţii speciale şi derogatorii , cuprinse în art. 62 din Legea 58/1934  .

Curtea a înlăturat ca vădit neîntemeiate argumentele aduse de Tribunal în sensul respingerii excepţiei tardivităţii.

Menţiunea greşită cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate privitoare la momentul de la  care începe să curgă termenul pentru promovarea căii de atac nu poate fi considerată ca privând partea de liberul exerciţiu a acestui drept in condiţiile şi termenele prevăzute de lege.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea pronunţată de Tribunal este nelegală, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 CPC coroborat cu  art.312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat, s-a casat hotărârea atacată şi rejudecând apelul a fost respins ca tardiv formulat.

Văzând şi dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă,

Domenii speta

Spete similare