Clauze abuzive – neobligativitatea supunerii unor condiții contractuale despre care nu a avut cunoștință la data semnării contractului;

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 28.01.2016 sub nr. 5066/299/2016, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtele B.R. şi F.S., solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la stabilirea dobânzii, de unde lipseşte marja băncii, ale contractului de credit nr. C2204/3200/8443/17.03.2008, obligarea pârâtei la punerea la dispoziţie a cotaţiei indicelui de referinţă Libor/Euribor de la data încheierii contractului şi până la data formulării cererii, la recalcularea nivelului dobânzii, la modificarea contractului de credit în sensul că rata de dobândă poate fi modificată exclusiv prin fluctuaţiile Libor, constatarea ca fiind abuziv a comisionului de acordare, eliminarea clauzelor abuzive de modificare a dobânzii în mod unilateral din partea băncii şi de modificare a nivelului taxelor şi comisioanelor pe tot parcursul creditului, constatarea ca abuziv a comisionului de rambursare anticipată şi restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare şi dobândă legală nedatorată şi a sumelor reprezentând dobândă legală aferentă acestora, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de împrumutat conform contractului de credit menţionat  încheiat cu pârâta B.R., pentru suma de 19500 CHF.

În raport de conţinutul contractului, reclamantul a apreciat că nu au fost exprimate în mod clar și neechivoc clauzele contractuale, în așa fel încât împrumutatul să aibă posibilitatea de a cunoaşte motivele de percepere a comisionului de acordare, a comisionului de rambursare anticipată şi a variaţiei dobânzii, și că nu au fost negociate de părţi. Faţă de aceste considerente, s-a susținut că perceperea acestor comisioane şi dobânzi creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului, contravenind bunei-credinţe.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale art. 194 din Codul de procedură civilă, O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Codul civil din 1864.

Pârâta, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 4990/22.09.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 18019/3/2015 a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, constituindu-se astfel dosarul nr. 5066/299/2016, ce face obiectul prezentei cauze.

Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat și administrat pentru părți proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între părţile din prezenta cauză s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/3200/8443/17.03.2008, prin care pârâta a acordat reclamantului, în calitate de împrumutat, un credit ipotecar în valoare de 19500 CHF, pentru o perioadă de 143 de luni.

Conform art. 5.1 şi 5.2 din contract, la data încheierii contractului rata dobânzii curente este de 6,99%; dobânda se stabileşte în formă procentuală ca rată anuală de dobândă; dobânda este variabilă în raport cu politica băncii; dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul împrumutatului.

Potrivit art. 6.1 lit. b din contract, pentru creditul acordat banca percepe un comision de acordare de 2%, perceput o singură dată la valoarea creditului acordat, iar conform art. 6.1 lit. c banca percepe un comision de rambursare anticipată începând de la 3% în cazul rambrsărilor efectuate în primii doi ani, până la 0%, în cazul rambursărilor efectuate ulterior primilor 10 ani.

Potrivit art. 6.2 din contract, pe parcursul derulării creditului, banca  poate modifica nivelul comisioanelor, dobânzilor şi taxelor, fără consimţământul împrumutatului, noul nivel al comisioanelor urmând a fi publicat în tariful de comisioane şi afişat la sediile băncii.

Creditul acordat reclamantului urma a fi rambursat potrivit graficului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzută pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, banca nu a modificat unilateral până la data formulării cererii de chemare în judecată nivelul taxelor şi comisioanelor aplicate celor două contracte de credit şi a scăzut nivelul dobânzii aplicate creditului acordat reclamantului. 

Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 „se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii”, iar art. 4 din lege prevede ca „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.

Textele mai sus citate din Legea nr. 193/2000 stabilesc aşadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:

- caracterul transparent;

- caracterul negociat;

- existenţa dezechilibrului semnificativ.

Împrejurarea că articolele în discuţie nu au fost negociate direct cu reclamantul - consumator nu constituie, prin ea însăşi, un motiv de nulitate a clauzelor şi de apreciere a lor ca fiind abuzive. Legea prevede o asemenea sancţiune numai în cazul în care consumatorul este vătămat în derularea raporturilor comerciale.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condiţiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiţie ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul 2 al art. 4 din Legea nr. 193/2000 definește noţiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.

Cea de-a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul din contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte se obligă să dea, să facă sau să se abțină de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă unei parți îi incumba numai obligații fără a beneficia  în schimb  și de drepturi, se rupe echilibrul care trebuie să domine raporturile  juridice, părțile nemaiaflându-se pe poziții de egalitate, ci de subordonare, de putere, ceea ce este profund injust, mai ales în situația în care unul din contractanți este persoană juridică, iar celălalt persoană fizică.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă și imorală, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile  contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cu privire la cea de-a treia cerință, aceasta se referă la caracterul contrar bunei credințe al clauzei; cu alte cuvinte, această cerință vizează  comportamentul neloaial al co-contractantului. 

De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele și serviciile oferite în schimb.

Legat de solicitarea de constatare ca fiind abuzive a clauzelor contractuale menţionate privind modificarea dobânzii, comisionul de acordare a creditului şi comisionul de rambursare anticipată, pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual  abuziv al acestor clauze, se impune  o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art. 4 alin. 6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia  "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și  comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț al contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare sau stabilite la momentul semnării contractului solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE : „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.

În cauza dedusă judecăţii, dobânda şi comisioanele constituie  elemente ale prețului, iar prevederile din contract cu privire la dobânda legală, comisionul de acordare şi comisionul de rambursare anticipată au fost clare și redactate fără echivoc, fiind însușite de reclamantul consumator prin semnarea contractului.

Se va reține totodată că aceste clauze privind dobânzile erau clar exprimate, reclamantul putând opta încă de la semnarea contractului pentru trei variante de dobândă, iar comisionul de acordare şi comisionul de rambursare anticipată au fost calculate procentual la valoarea creditului, respectiv a sumei rambursate, iar aceste fapte erau cunoscute de către reclamant la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Prin urmare, dobânda şi comisioanele, ca și componente ale prețului creditului, sunt exceptate, în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. 2 din Directiva  93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzelor invocate ca fiind abuzive din contractele încheiate de părţi, din perspectiva art. 4 alin. 1 din lege.

Mai mult, chiar dacă s-ar verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța consideră că aceste elemente nu pot fi considerate abuzive pentru următoarele argumente:

Cât privește prima condiție prevăzută de lege, instanța apreciază că, într-adevăr, față de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederile menţionate din contracte au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba de clauze care au fost impuse reclamantului în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect disp. art. 4.2. din lege.

Cu toate acestea, în opinia instanței, inserarea unor asemenea clauze nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, deşi prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, având în vedere că, aşa cum afirmă însăşi Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, instanţa constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. 3, art. 4 alin. 1 şi 2 şi art. 1 lit. a din Anexa la lege, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, dispozițiile amintite nu pun probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare şi comisionul de rambursare anticipată fiind percepute pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității Băncii, iar dobânda legală fiind un element indispensabil pentru obţinerea unui profit de către bancă, astfel încât banca nu s-ar fi putut aştepta în mod rezonabil să nu fie acceptate de către consumator, în condiţiile în care acestea sunt motive determinante pentru acordarea împrumutului.

 Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. În situaţia dedusă judecăţii, reclamantul invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a pârâtei faţă de obligaţiile acestuia de a achita comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată sau dobânda, astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.

Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obţinut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.

Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.

Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta numeşte dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de aproape 12 ani.

Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Or, contractul de credit încheiat cu reclamantul prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de clauze precum cele al căror caracter abuziv este invocat, dar şi obligaţia acesteia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval extrem de lung (aproape 12 ani). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă Băncii, suma extrem de semnificativă pe care aceasta a pus-o la dispoziţia reclamantului (19500 CHF) şi intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului (143 de luni), instanţa apreciază că dispoziţiile inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, şi în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive.

Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanța apreciază că prevederile menţionate din contract sunt redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, contrar afirmațiilor reclamantului, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percep dobânzi şi comisioane, de altfel explicat și de instanță în paragrafele anterioare.

Mai mult, asemenea costuri sunt permise în mod expres de lege, respectiv de dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

În speță, consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora.

De altfel, după cum s-a menționat în cele în preced, art. 36 din OUG nr. 50/2010 prevede dreptul furnizorului de servicii financiare de a percepe, pe lângă dobândă, și alte comisioane sau costuri, acestea fiind necesare pentru recuperarea cheltuielilor și finanțarea activității Băncii.

Reclamantul urmăreşte ca, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor invocate să nu mai achite pârâtei decât rata de credit, deși la momentul semnării contractului, și-a asumat angajamentul de a plăti și contravaloarea acestor comisioane şi dobânzi, fapt care este permis și de lege, neputându-se face abstracție totodată de prevederile art. 969 din Codul civil din 1864, care atribuie contractului valoare de lege pentru părți.

Trebuie de asemenea avut în vedere și faptul că prin încheierea contractului de credit se nasc obligații și responsabilități importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie conștient. Nu se poate admite ca debitorul să-și dea acordul la semnarea convenției de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar atunci când se pune problema executării propriilor obligații, să invoce faptul că măsurile Băncii sunt neechivoce, nejustificate și abuzive. 

De altfel, la data semnării contractului, reclamantul cu siguranță a studiat ofertele Băncii, alegând-o pe cea mai avantajoasă pentru el, știut fiind faptul că împrumuturile în CHF, cum este cel de față, erau mai accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care a beneficiat și reclamantul.

În plus, debitorului i s-au adus la cunoștință aceste costuri de la momentul semnării contractului, cuantumul procentual și valoarea acestora fiind menționate în contractul de credit și în graficul de rambursare anexă la acesta, iar ulterior încheierii contractului de credit nivelul comisioanelor şi al dobânzii nu a fost mărit în mod unilateral de bancă.

În consecință, reclamantul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.

Constatând faptul că acele clauze invocate de reclamant nu au caracter abuziv, instanţa apreciază că implicit capetele 2, 3, 4, 6 şi 8 de cerere sunt neîntemeiate, depinzând de statuarea asupra aspectelor menţionate.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, constatând că reclamantul nu a făcut dovada celor invocate prin acțiune, deși sarcina probei îi revenea conform art. 249 din NCPC, instanța  respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare