Despăgubiri acordate de asigurator victimei în cazul decesului asiguratului. Răspundere civilă delictuală. Poliţă rca. Prescripţie, aplicarea art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

- art. 8 din Decretul-lege nr.  167/1958;

- art. 45 alin 3 din Ordinul CSA  nr. 3108/2004.

Constată că, prin decizia civilă nr. 57/21.02.2014, Tribunalul Braşov a dispus următoarele: 

A admis apelul declarat de apelanţii T.V.M., T.A., T.I. şi M.I.A. împotriva Sentinţei civile nr. 2265/23.05.2013 pronunţată de Judecătoria Făgăraş, pe care o schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta S.C. A.R.A.V.I.G. S.A. să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere de 0,1% calculate la debitul datorat începând cu data de 20.09.2012 şi până la data plăţii efective şi înlătură dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A respins apelul declarat de apelanta S.C. A.R.A.V.I.G. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 2265/23.05.2013 pronunţată de Judecătoria Făgăraş.

A obligat intimata S.C. A.R.A.V.I.G. S.A. să plătească apelanţilor T.V.M., T.A., T.I. şi M.I.A. suma de 4243,15 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 2265/23.05.2013 a Judecătoriei Făgăraş a fost respinsă excepţia prescripţiei invocată prin întâmpinare, a fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii T.V.M., T.A., T.I. şi M.I.A. în contradictoriu cu pârâta  S.C. A.R.A.V.I.G. S.A. şi în consecinţă s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei T.V.M. suma de 27342,47 lei reprezentând daune materiale şi suma de 160000 lei reprezentând daune morale, reclamantei T.A. suma de 4772 lei reprezentând daune materiale şi suma de 80000 lei reprezentând daune morale, reclamantului T.I. suma de 80000 lei reprezentând daune morale, iar reclamantei M.I.A. suma de 80000 lei reprezentând daune morale. Totodată s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumelor solicitate, începând cu data introducerii acţiunii - 20.09.2012 şi până la data plăţii efective fiind respinse restul pretenţiilor. De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei T.V.M. cheltuieli de judecată în cuantum de  8679,81 lei, reprezentând onorariu avocat, cheltuieli de deplasare şi contravaloare expertiză, iar reclamanţilor T.A., T.I. şi M.I.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei, fiecăruia, reprezentând onorariu avocat.

Din concluziile expertizei medico – legale efectuate  în cauză, (fila 127), rezultă că stadiul sechelar poate data din data de 01.11.2011, în cadrul spitalizării din perioada 11.10.- 01.11.2011, când s-a constatat recâştigarea parţială a controlului sfincterian anal şi vezical, stabilindu-se că starea sechelară, adică modificările morfofuncţionale nevindecabile, definitive, constau în parapareză spastică restantă, cu afectarea gravă a controlului motor la nivelul membrelor inferioare, nepermiţându-i un mers fiziologic adecvat vârstei.

Aceleaşi concluzii rezultă şi din nota expertală medico-legală întocmită de expertul propus de parte, (fila 133), respectiv faptul că tratamentul şi mijloacele de recuperare au fost aplicate de la data producerii accidentului (02.07.2006) şi până în data de 01.11.2011, statusul neurologic fiind variabil, cu îmbunătăţirea constantă a parametrilor urmăriţi, leziunile suferite putându-se considera constituite începând cu data de 01.11.2011.

Conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripţie este de 3 ani, iar potrivit art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. De asemenea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ,,prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, chiar dacă accidentul din care a rezultat vătămarea gravă a reclamantei T.V., a avut loc în data de 2 iulie 2006, dreptul la acţiune al acesteia nu s-a născut la acel moment, ci la un moment ulterior, când reclamanta a avut posibilitatea să cunoască cu certitudine ,,întinderea pagubei”, respectiv consecinţele definitive ale vătămării integrităţii sale corporale şi a sănătăţii, momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie fiind cel al epuizării tuturor mijloacelor medicale de recuperare pentru a putea statua în mod corect cu privire la consecinţele definitive ale faptei ilicite asupra stării de sănătate.

În consecinţă, raportat la data de 01.11.2011, indicată în raportul de expertiză medico – legală ca fiind cea de la care starea sechelară s-a definitivat, precum şi la data formulării prezentei acţiuni, respectiv 20.09.2012, prima instanţă a constatat că termenul de prescripţie nu este împlinit, astfel că a respins excepţia prescripţiei invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că autoturismul implicat în accident, marca Dacia 1310 cu numărul de înmatriculare BV […] era asigurat, la data producerii accidentului, la S.C. A.V.I.G. S.A., fapt necontestat de către pârâtă.

În drept, prima instanţă a reţinut de asemenea că potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările, ,,asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil”, iar conform art. 50 ,,despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală”.

Împotriva Sentinţei civile nr. 2265/23.05.2013 pronunţată de Judecătoria Făgăraş au declarat apel reclamanţii T.V.M., T.A., T.I. şi M.I.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în parte a sentinţei judecătoriei sub aspectul cuantumului daunelor morale solicitate de apelanta – reclamantă T.V.M. şi acordării, în favoarea acesteia, cu titlu de daune morale, suma de 172657 lei, precum şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate, în principal, de la data avizării producerii evenimentului asigurat iar, în subsidiar, începând cu data formulării acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, împotriva Sentinţei civile nr. 2265/23.05.2013 pronunţată de Judecătoria Făgăraş a declarat apel pârâta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând instanţei să schimbe în parte sentinţa atacată în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile în cuantum total de 422588,03 lei şi, prin urmare, respingerii acestor pretenţii ca fiind prescrise, respingerii ca nefondate a pretenţiilor în sumă de 5596,52 lei reprezentând contravaloarea autovehiculului adaptat, fiind admisibile numai pretenţiile în cuantum de 3960 lei reprezentând daune materiale dovedite. În subsidiar, recurenta – pârâtă a solicitat, în situaţia în care nu se va reţine excepţia prescripţiei asupra daunelor morale, reducerea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale la nivelul jurisprudenţei anexate cererii de recurs.

Tribunalul a respins apelul declarat de apelanta – pârâtă S.C. A.R.A.V.I.G. S.A. şi va admite apelul declarat de apelanţii – reclamanţi T.V.M., T.A., T.I. şi M.I.A. pentru următoarele considerente:

În ce priveşte apelul declarat de apelanta – pârâtă S.C. A.R.A.V.I.G. S.A.

Susţinerile apelantei – pârâtă privind soluţia netemeinică şi nelegală dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt neîntemeiate.

În acest sens se reţine că instanţa de fond a apreciat corect asupra datei de la care începe să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv data de 1.11.2011, calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din acelaşi act normativ, respectiv data de la care apelanţii – reclamanţi au cunoscut întinderea prejudiciului produs în urma accidentului rutier.

Referitor la apelul declarat de apelanţii – reclamanţi T.V.M., T.A., T.I. şi M.I.A..

Referitor la data de la care se calculează despăgubirile în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere în efectuarea plăţilor, Tribunalul constată ca fiind întemeiate susţinerile apelanţilor – reclamanţi.

În acest sens, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 45 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, asigurătorul RCA va efectua plata despăgubirilor în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la data depunerii de către persoana păgubită a ultimului document necesar finalizării dosarului de daune. Persoana păgubită va specifica în cererea de despăgubire modalitatea de plată: în numerar sau prin ordin de plată, în cont bancar personal sau în contul bancar al unităţii de specialitate care a efectuat reparaţia.

Prevederile alin. 1 se aplică şi în cazul în care în drepturile  persoanei păgubite s-a subrogat asigurătorul acesteia, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, astfel:

a) dacă nu există obiecţiuni asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 20 de zile calendaristice;

b) dacă există obiecţiuni asupra acestor sume, acestea se vor comunica solicitantului în termen de cel mult 15 zile calendaristice, urmând ca în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la soluţionarea obiecţiunilor să se efectueze plata.

Faţă de termenele prevăzute mai sus, asigurătorul RCA va reactualiza cuantumul despăgubirii cu o cotă procentuală de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere în efectuarea plăţilor.

Se constată astfel că apelanta – pârâtă datorează despăgubiri în conformitate cu art. 45 alin. 3 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, care vor fi calculate începând cu data formulării cererii de chemare în judecată – 20.09.2012.

Împotriva acestei decizii au promovat recurs atât recurenţii reclamanţi T.V.M., T.A., T.I., M.I.A. cât şi recurenta pârâtă S.C. A.V.I.G. S.A. B..

Recurenţii reclamanţi critică decizia pentru următoarele motive:

Prin decizia civilă recurată Tribunalul  Braşov  a admis apelul reclamanţilor în ceea ce priveşte plata penalităţilor de întârziere de 0,1% calculate la debitul datorat, dar de la data formulării  cererii  de chemare în judecată şi nu de la data înregistrării la asigurător a cererilor de despăgubire.

Tribunalul Braşov a realizat o aplicare greşită  a normelor  legale în vigoare, respectiv art. 45 din Ordinul CSA nr. 3108 din 2004, referitoare la normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă  pentru prejudicii  produse prin accidente  de vehicule.

Obligaţia de plată a despăgubirilor a devenit  exigibilă de la data înregistrării la asigurator a cererilor de despăgubire, moment de la care începe să curgă şi sancţiunea penalităţii  pentru fiecare zi de întârziere.

Prin recursul formulat, recurenta parata S.C. A.V.I.G. S.A. B. critică decizia pentru nelegalitate invocând următoarele: 

Prima instanţă de judecată şi instanţa de apel în mod nelegal şi netemeinic a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 422588,03 lei cu titlu de daune materiale şi morale, a admis pretenţii materiale nefondate pe normele tehnice de asigurare răspundere civilă auto în valoare de 5596,52 lei, în totalitate acţiunea în pretenţii daune materiale şi morale admise în contradictoriu cu societatea de asigurare fiind în valoare de 428184,56 lei.

Procedând astfel instanţele de judecată investite cu soluţionarea cererilor formulate de intimaţii reclamanţi au încălcat atât legea civilă generală (normele privind prescripţia extinctivă aplicabile la data actelor şi faptelor juridice puse în discuţie) dar şi legea civilă specială (legea asigurărilor şi normele tehnice de punere în aplicare a acestei legi). Nu în ultimul rând instanţele de judecată nu au ţinut cont de nici un fel de jurisprudenţă existentă pe raza de jurisdicţie a Curţii de Apel Braşov în privinţa evaluării şi acordării cuantumului daunelor morale în cauze similare, în acest caz fiind acordate daune morale fără a cenzura în vreun fel cuantumul acestora.

Teza construită artificial din partea intimaţilor reclamanţi şi reţinută pe fond şi apel în considerente - cu privire la data de început a scurgerii termenului general de prescripţie extinctivă - care ar fi la data producerii unor consecinţe definitive ale faptei ilicite este o construcţie logică nelegală şi netemeinică (prin analogie preluată din dreptul penal partea generală - infracţiunea continuă sau continuată - cu efectele produse la încetarea ultimei acţiuni sau inacţiuni asupra victimei şi epuizarea producerii consecinţelor finale asupra stării de sănătate şi de integritate fizică şi psihică a persoanei vătămate).

Acest raţionament a fost adoptat şi din partea instanţelor de judecată care astfel au fost introduse şi menţinute în eroare din partea intimaţilor reclamanţi prin confuzia creată cu privire la consecinţele imediate - care sunt de regulă şi cele maxime asupra stării de sănătate şi integritate fizică şi psihică a victimei - şi pentru care practica judiciară a recunoscut acordarea de daune morale în mod global - cu cele de efecte definitive - acel stadiu sechelar (termen medical) despre care menţionează actele medicale procurate pro cauza.

Prin urmare drept dovadă stadiul sechelar este în descreştere de la maxim 90% către 70%, astfel cum acest stadiu poate suferi în continuare variaţiuni în cursul vieţii victimei spre o îmbunătăţire sau o înrăutăţire a acesteia în funcţie de ce tratamente vor fi urmate sau nu în continuare din partea acestei persoane vătămate.

Victima cunoaşte prejudiciul suferit între data accidentului şi octombrie 2011 dar prejudiciul astfel cunoscut nu este cel maxim ci doar o parte din efectele definitive - stadiul sechelar anterior menţionat şi definit - care se vor întinde pe tot restul vieţii sale. Aceste categorii de prejudicii rezultate din accidente rutiere care devin susceptibile spre cunoaştere o dată cu trecerea timpului în practica judecătorească s-au materializat prin compensaţii acordate cu titlu de "prestaţii periodice, sume periodice/lunare care au menirea de a înlocui lipsurile materiale mai mari sau mai mici resimţite de persoana accidentată.

La acordarea acestor prestaţii periodice se ţine de regulă seama din partea instanţei de judecată de a compensa lipsa de venituri periodice nerealizate sau completarea celor diminuate pentru victima în aplicarea pe cât de posibil a principiului reparării integrale a prejudiciului.

Reclamanta T.V.M. nu a solicitat prin această acţiune acordarea vreunei prestaţii periodice pentru vătămarea cunoscută şi suferită în luna octombrie 2011 ci pur şi simplu a prezentat în faţa instanţei această vătămare (stadiul ei) ca şi când tot ce a suferit de la accident şi până în 2011 ar fi devenit scadent doar la data respectivă.

Astfel se poate reţine din documente medicale depuse la dosar în susţinerea pretenţiilor civile daune materiale şi morale ca - etapa posttraumatic în care s-a considerat existenţa „paraparezei spastice" se evidenţiază pe acte medicale emise încă din 10/11/2006 (RMN 4227 - la dosar), ulterior actele medicale emise în cursul anului 2007, 2008 confirmă existenţa acestei faze sechelare a traumatismului fizic iniţial.

Prin urmare consideră că momentul de plecare pentru calculul termenului general de prescripţie în privinţa daunelor morale solicitate în acest dosar civil este ulterior momentului în care victima a luat la cunoştinţă de conţinutul certificatelor medicale emise de Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap din data de 29.11.2006 prin care T.V.M. a fost încadrată la gradul l de invaliditate cu însoţitor, ulterior în 2007 aceeaşi comisie stabileşte în mod definitiv situaţia de handicap într-unul nerevizuibil.

Prin urmare după luarea la cunoştinţă din partea victimei a acestor concluzii medicale relevante şi în ceea ce priveşte situaţia capacitaţii sale de muncă, există un început de conturare a dimensiunii pagubei suferite, situaţie în care intimata reclamantă nu mai poate susţine că nu a cunoscut paguba şi cel care răspunde de această pagubă la data de 07.04.2008 când s-a reîncadrat în muncă cu contract individual de 8 ore/zi şi cu un salariu brut de 1080 lei, salariu net de 797 lei - potrivit adeverinţei de salarizare depusă la dosarul cauzei. La momentul reîncadrării în muncă T.V.M. avea deja cunoştinţă de dimensiunea şi realitatea efortului suplimentar pe care trebuie s-o depună efectiv pentru a fi în rând cu societatea civilă activă, termenul general de prescripţie extinctivă a început să curgă din data de 07.04.2008 şi acest termen general a produs un efect extinctiv asupra următoarelor categorii de pretenţii daune materiale şi morale acordate din partea instanţelor de judecată în contra ordinii de drept: 160000 lei daune morale pentru reclamanta T.V.M., prescrisă, 80000 lei daune morale pentru T.A., prescrisă, 80000 lei daune morale pentru T.l., prescrisă, 80000 lei daune morale pentru M.l.A., prescrisă.

Deşi instanţa de apel menţionează despre dispoziţiile art. 42 lit. d) din Ordinul nr. 3108/2004 cu privire la posibilitatea realizării unei convenţii între asigurat, asigurator respectiv persoana păgubită (intimata reclamantă) pentru plata acestor daune materiale rezultate din accident, instanţa de apel nu face nicio aplicare a acestui text în cauza de faţă pentru simplul motiv că această convenţie trilaterală în despăgubiri nu se putea realiza în această cauză pentru doua motive obiective:

- asiguratul S.R. a decedat şi nu există persoana care să dea încuviinţarea pentru realizarea despăgubirii,

- intimata reclamantă nu a binevoit să depună aceste acte justificative pentru cheltuieli materiale în termenul general de prescripţie de la data efectuării lor şi nici ulterior, deci plata acestor sume nici măcar nu a fost solicitată pe cale amiabilă.

Prin urmare solicită ca instanţa de recurs să analizeze ca un ultim aspect al problemei prescripţiei extinctive în acest dosar civil incidenţa acesteia asupra următoarelor sume cheltuieli materiale puse în discuţie:

- pentru intimata reclamantă T.V.M. - suma de 16560 lei (diferenţa venit nerealizat 2006-2007-parţial 2008), în măsura în care intervenea termenul lunar de scadenţă a venitului nerealizat începea să curgă un termen separat de prescripţie extinctivă pentru fiecare salariu lipsă, toate aceste termene de prescripţie extinctivă împlinindu-se până în cursul anului 2011, aceste pretenţii nu mai pot fi solicitate pe calea prezentei acţiuni care a fost introdusă pe data de 20.09.2012;

- suma de 171,10 lei orteză picior drept cu chitanţa de plata din 23.09.2008, prescrisa - suma de 118,93 lei bon de benzină din 02.03.2008 , prescrisă;

- suma de 966 lei cost tratament Băile Felix 2007-2008, prescrisă;

- la reclamanta T.A. - daune materiale acordate în valoare de 4772 lei, pe de o parte sunt prescrise - chitanţa de 322 lei la Băile Felix din 20.03.2007;

- 50 lei/89 de zile - după spusele martorilor rude apropiate cheltuieli zilnice în spital - nu sunt nici justificate pe ce anume s-a cheltuit zilnic această sumă, alimentaţie suplimentară de la medic nu a fost prescrisă, iar altă categorie de cheltuială pe dispoziţiile normelor tehnice RCA nu apare justificat în niciun fel, pentru asemenea cheltuieli oricum se puteau procura şi prezenta la dosar înscrisuri emise de comercianţi (papuci, pamperşi, medicamente, etc.) aspecte de netemeinicie peste care instanţele de fond au trecut cu multă largheţe, pentru orice sumă care întrece 250 lei legea civilă impune prezentare de înscrisuri, nu se poate face dovada cu martori.

În totalitate sunt prescrise astfel cum s-a menţionat sumele în valoare totală de 422588.03 lei daune materiale şi morale.

Pe lângă pretenţiile civile prescrise intimaţii reclamanţi au strecurat şi pretenţii pentru contravaloarea unui autovehicul cu motor adaptat infirmităţii pentru reclamanta T.V.M. în valoare totala de 5286,4 lei, o categorie de cheltuială neprevăzută de normele tehnice RCA- o cheltuială voluptuorie de altfel fiindcă nicio lege civilă nu prevede că persoanele civile accidentate trebuie dotate cu autovehicule adaptate infirmităţii.

Instanţa de apel trece sub tăcere această problemă, adică nici nu motivează la ce dispoziţie legală s-ar putea încadra prin ipoteză, suportarea unui astfel de vehicul pe normele tehnice RCA.

Daune materiale neprescrise şi prin urmare recunoscute de societatea de asigurare în acest dosar sunt doar suma de - 3780 lei tratament Nova Hospital Tg.Mures din 11.10.2011, tomografia computerizata de la Hiperdia în valoare de 90 lei din 03.11.2009 şi medicamentul Vesicare pe chitanţa de 90,84 lei din 10.12.2011 deci în total daune materiale admisibile de 3960,01 lei.

În cazul în care instanţa de recurs nu va reţine argumentele cu privire la excepţia prescripţiei extinctive în privinţa daunelor morale acordate, în subsidiar recurenta pârâtă solicită reducerea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale la nivelul jurisprudenţei depuse în apel şi cu luarea în considerare a criteriilor orientative prevăzute în GHIDUL PENTRU SOLUŢIONAREA DAUNELOR MORALE editat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, lucrare de specialitate din care de asemenea s-a depus un extras.

Solicită înlăturarea în totalitate a obligaţiei de plată daune morale acordate din partea instanţelor de fond în valoare de 80000 lei către M.I.A. în calitate de soră a victimei întrucât aceste daune morale pe jurisprudenţa CJUE şi CEDO nu sunt admisibile.

Din Rezoluţia 75-7-14.03.1975 al Consiliului Europei (aquis-ul comunitar) cu privire la compensaţia în caz de vătămare corporală sau deces - 11 pct. 13 - (daune morale la vătămare corporală) tatăl, mama şi soţia victimei care sunt afectaţi din punct de vedere psihic, ca urmare a unei afecţiuni fizice sau psihice ale victimei, vor avea dreptul la compensaţie numai în cazul în care suferinţa este de natura excepţională; nici o altă persoană nu va avea dreptul la o astfel de compensaţie".

Această reglementare este obligatorie pentru instanţele de judecată care de regulă scapă din vedere că nici măcar art.1391 din Noul Cod civil nu recunoaşte existenţa acestor compensaţii daune morale pentru rude de gradul II decât în situaţii de deces.

Solicită de asemenea, înlăturarea obligării asiguratorului de la plata oricăror penalităţi de întârziere acordate prin hotărâre judecătorească până la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei judecătoreşti în despăgubire pe baza art.47 din Normele de asigurare RCA aprobate prin Ordinul  nr. 3108/2004.

Intimaţii reclamanţi nu se pot încadra în categoria persoanelor fizice şi juridice menţionate la art. 45 din Ordinul  nr. 3108/2004 din partea instanţei de apel, adică acele persoane păgubite cu daune auto care depun actele de reparaţie facturi şi chitanţe de la unităţile de specialitate pentru reparaţii auto sau asiguratori de bunuri (CASCO) care transmit pur şi simplu documentaţia de regres. În aceste situaţii cuantificarea despăgubirii înseamnă verificarea de conformitate şi legalitate a actelor de reparaţii, lichidarea daunelor materiale auto.

Prezenta cauză constituie un caz clasic în care nu s-a putut realiza convenţia în despăgubire din mai multe motive obiective: asigurat decedat în accident, nu există încuviinţarea de plată prevăzută de lege, intimaţii reclamanţi nu au depus actele pentru cheltuielile materiale în termenul de 3 ani prescripţie extinctivă, obiectul cererii în despăgubire cu titlu de daune morale se acordă potrivit „jurisprudenţei din România" - adică nu altfel decât prin hotărâre judecătorească pronunţată în România, daunele morale sunt o creaţie a jurisprudenţei şi prin urmare nu există norme tehnice sau criterii obligatorii de evaluare pe baza căruia asiguratorul trebuie să procedeze în anumite condiţii sau limite convenţionale.

Solicită admiterea recursului şi în consecinţă modificarea în parte a sentinţei şi deciziei civile recurate în sensul admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune asupra pretenţiilor daune materiale şi morale formulate în sumă de 422588.03 lei şi prin urmare respingerea acestor pretenţii ca prescrise în contradictoriu cu A.V.I.G. S.A.

Respingerea ca nefondate şi nelegale a pretenţiilor daune materiale în suma de 5596,52 lei pentru intimata pârâtă T.V.M. (contravaloare auto adaptat), fiind admisibile pretenţiile daune materiale pentru această persoană doar în valoare de 3960 lei (cheltuieli dovedite), iar în subsidiar dacă instanţa de recurs nu va reţine excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune asupra daunelor morale solicită reducerea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale la nivelul jurisprudenţei anexate, înlăturarea în tot a obligaţiei de plată daune morale acordate din partea instanţelor de fond în valoare de 80000 lei către M.I.A. în calitate de soră a victimei întrucât aceste daune morale pe jurisprudenţa CJUE şi CEDO nu sunt admisibile, înlăturarea obligării asiguratorului de la plata oricăror penalităţi de întârziere acordate prin hotărâre judecătorească până la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei judecătoreşti în despăgubire pe baza art. 47 din Normele de asigurare RCA aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004, obligarea intimaţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată dovedite pe fond, apel şi în recurs.

Recurenţii reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul societăţii de asigurare solicitând respingerea acestuia pentru următoarele argumente: 

Raportat la întinderea prejudiciului şi consecinţele vătămării integrităţii corporale precum şi a sănătăţii care, sunt grave şi multiple, trebuie aşteptat momentul epuizării tuturor mijloacelor medicale de recuperare pentru a putea statua în mod corect asupra consecinţelor definitive ale faptei ilicite asupra stării de sănătate a victimei. Aşa fiind, apelanta pentru vătămările corporale suferite la data accidentului, 02.07.2006, a fost supusă mai multor tratamente medicale şi recuperatorii pe parcursul anilor, motiv pentru care la data producerii evenimentului rutier, aceasta nu ar fi trebuit şi nu ar fi putut să aprecieze în mod corect aceste consecinţe. Prin urmare, la aprecierea datei la care s-a născut dreptul la acţiune al apelantei, trebuie avută în vedere data la care se putea efectua evaluarea stării de sănătate a acesteia, respectiv, 01.11.2011, motivat de faptul că de abia atunci, odată cu ieşirea din spital a reclamantei, dovedit cu biletul de externare din 01.11.2011 a S.C. N.V.H. S.A. T.M., s-a consolidat prejudiciul suferit de T.V., începând cu această dată, 01.11.2011, s-a ameliorat controlul motor la nivelul membrelor inferioare, a spasticity la nivelul grupelor musculare aferente, s-a recâştigat, parţial, ca urmare a tratamentului fizic axat pe kinetoterapie, electroterapie, electrostimulare şi electrogimnastică, controlul asupra vezicii urinare şi a sfincterului anal, pană la acest moment fiind dependentă total de purtarea permanent, zi şi noapte, a scutecelor absorbante de tip „Pampers". Astfel, termenul general de prescripţie începe să curgă din data de 01.11.2011, dată la care este consolidată starea de sănătate a victimei, iar prejudiciul este cert.

 Pe de alta parte, prejudiciile cauzate de infirmitatea permanentă cât şi de traumele fizice şi psihice consecutive multiplelor intervenţii chirurgicale, au un caracter continuu şi, pe cale de consecinţă, solicitarea de acordare a daunelor nu poate fi prescrisă.

Cu privire solicitarea asigurătorului de respingere a daunelor materiale concretizate de cheltuielile achiziţionării unei maşini este îndeobşte cunoscut că repararea prejudiciului trebuie să asigure celui vătămat o acoperire integrală a daunelor suferite, restabilindu-se situaţia anterioară faptelor prejudiciabile (art. 998-999 Cod civil).

Partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare, chiar şi în situaţia în care, ulterior realizează aceleaşi venituri sau chiar mai mari, dacă se dovedeşte că, datorită infirmităţii, este nevoită să facă un efort suplimentar, care în final, duce la accelerarea uzurii fizice şi la cheltuieli suplimentare, de exemplu, pentru medicamente adecvate sau pentru a apela la ajutorul altor persoane.

Prin urmare, prejudiciul de agrement se referă la restrângerea atât a posibilităţilor de a satisface totalitatea activităţilor de care a beneficiat anterior accidentului, cât şi la calitatea acestora.

În ceea ce priveşte solicitarea de înlăturare a obligaţiei de plată a daunelor morale către M.I.A. o astfel de solicitare este inadmisibilă şi solicită respingerea deoarece în primul rând asigurătorul nu poate solicita în recurs ce nu a contestat în apel. Recursul se raportează la decizia civilă a Tribunalului Braşov în faţa căruia nu s-a ridicat problema legalităţii şi temeiniciei acordării daunelor morale şi a cuantumului acestora faţă de sora victimei. După cum se poate observa în cererea de apel, înlăturarea obligaţiei de plată a daunelor morale către M.I.A., nu figura printre capetele de cerere, asiguratorul considerând-o legală, temeinică, fondată.

Referitor însă la recursul asigurătorului cu privire la diminuarea daunelor morale, precizează că, dacă judecata în apel are ca obiect verificarea hotărârii atacate sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, dar în limitele devoluţiei prevăzute de lege, judecata în recurs înseamnă, o verificare a hotărârii recurate numai pentru motive de nelegalitate, adică sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare la care se referă art. 304 vechiul Cod de procedură  civilă.

Recurenta pârâtă S.C. A. S.A.  a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor solicitând respingerea acestuia, pe considerentul că nu sunt aplicabile prevederile art. 47 din normele de asigurare RCA aprobate prin Ordinul  nr. 3108/2004.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Analizând recursul formulat de recurenta pârâtă S.C. A.V.I.G. S.A. B., instanţa constată că este fondat în parte, în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură  civilă.

Instanţa de apel, păstrând prevederile sentinţei sub aspectul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în baza art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, a pronunţat o hotărâre nelegală. Nu se poate primi apărarea intimaţilor reclamanţi sub acest aspect în sensul înlăturării acestui motiv de recurs pe considerentul că el nu reprezintă un motiv de nelegalitate al deciziei tribunalului, ci vizează aspecte ce ţin de interpretarea stării de fapt, deoarece, aplicarea art. 8 din decret constituie un aspect ce ţine de nelegalitatea deciziei, cu atât mai mult cu cât a fost invocat şi în apel, iar instanţa l-a respins, iar la fond prescripţia a fost invocată în termen legal, respectiv prin întâmpinare. În acest sens a dispus şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizii de speţă considerând că prescripţia extinctivă constituie motiv de nelegalitate a hotărârilor anterioare. (ex: decizia nr. 4127/14.12.2011 Secţia a II a civilă, decizia nr. 879/05.03.2013 Secţia a II a civilă).

Prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă  atitudinii culpabile, inactive, a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia îi poate fi asimilată poziţia reclamantei, victima directă a accidentului de circulaţie cauzat din vina exclusivă a prietenului acesteia pe fondul consumului de alcool care a şi decedat în nefericitul eveniment din 02.07.2006.  Pe de altă parte, este un principiu de drept, aplicabil speţei, conform căruia prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Or, în cauză, reclamanta putea acţiona separat în faţa instanţei civile (pentru ca, operând această obligaţie, să se determine altfel momentul de la care începea să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune) - câtă vreme aceasta nu se putea constitui parte civilă în procesul penal, date fiind urmările accidentului soldat cu decesul făptuitorului, confirmându-se la 21.09.2006, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Făgăraş propunerea organelor penale de a nu se începe urmărirea penală, în baza art. 10 litera g din Codul de procedură penală. Regula specială înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru determinarea începutului prescripţiei extinctive în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită stabileşte două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, fie data la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Rezultă, că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei prin fapta ilicită nu începe să curgă la data când paguba s-a produs, ci la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi al autorului ei sau la momentul obiectiv al datei când trebuia să cunoască paguba şi pe autor. Prin urmare, dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiune în răspundere civilă deşi se nasc în mod obiectiv la data cauzării prejudiciului, exerciţiul său depinde de cunoaşterea de către titularul dreptului a unui minim de elemente pentru a acţiona, respectiv obiectul, valoarea litigiului şi cel răspunzător. În speţă, cel răspunzător de cauzarea prejudiciului a decedat, aşadar, la momentul producerii accidentului urmat de decesul făptuitorului în aceeaşi zi, reclamanta T.V.M., direct implicată în accident a cunoscut autorul prejudiciului, însă nu putea acţiona împotriva acestuia. Tocmai de aceea a ales să se îndrepte împotriva asiguratorului în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995 şi art. 30, 31 din Ordinul C.S.A. nr. 3113/2003. În ceea ce priveşte momentul cunoaşterii pagubei, în mod greşit instanţele anterioare au acceptat susţinerea reclamanţilor  reţinând ca data, termenul de 01.11.2011, când s-au ameliorat leziunile traumatice iniţiale şi s-au refăcut funcţiile aparatului urinar. Acest moment marchează o îmbunătăţire a leziunilor cauzate de accident, care ar fi trebuit să aducă drept consecinţă o diminuare a despăgubirilor materiale şi morale cerute de reclamanţi, astfel că instanţele în mod greşit au estimat prejudiciul produs. Momentul estimării prejudiciului a survenit mult anterior acestei date indicate de reclamanţi,  respectiv la data când reclamanta  T.V.M., afectată în mod direct de accident a putut să reia activitatea la locul de muncă, încheind un contract individual de muncă cu timp normal de lucru de 8 ore din 07.04.2008 fila 49 dosar Judecătoria Făgărăş până în 14.02.2011 iar în continuare din 15.02.2011 până în prezent cu timp de lucru parţial. Momentul reluării activităţii este unul important în stabilirea pagubei deoarece în funcţie de acesta se poate aprecia asupra capacitaţii adaptive a victimei accidentului.  Astfel, data de 01.11.2011 în raport de care instanţele anterioare au stabilit că se fixează momentul cunoaşterii pagubei, de la care ar începe să curgă termenul general de prescripţie pentru promovarea acţiunii în despăgubiri împotriva asiguratorului,  a fost aleasă de medicul legist care a efectuat expertiza medico legală în funcţie de rezultatele examenului medical consemnate în biletul de ieşire din  spital emis de S.C. N.V.H. T.M. prin care se constată o ameliorare  a aparatului motor şi a mersului, păstrând totuşi diagnosticul de parapareză spastică, recâştigarea parţială a controlului sfincterului anal şi vezical. Acest moment nu poate marca temei al formulării unor pretenţii retroactive, ce au început să curgă de la data producerii accidentului, ci poate afecta doar pretenţiile viitoare în cazul în care reclamanta ar fi ales să fie despăgubită prin prestaţii periodice. Evaluarea stării de „stadiu sechelar” din această expertiză nu poate înlătura consecinţele juridice ale  certificatului  de handicap emis de o comisie de specialitate în 2006 şi respectiv în 21.11.2007 prin care s-a stabilit  gradul de handicap grav, nerevizuibil, capacitatea de muncă restantă fiind de 10%. Astfel, din moment ce primul certificat de handicap emis de comisia de evaluare a persoanelor cu grad de handicap, din 29.11.2006 a stabilit un termen de revizuire în 28.11.2007 tocmai în scopul verificării stării traumatismelor după programul individual de recuperare de la litera f din acest certificat, iar noul certificat emis la 21.11.2007 stabileşte în urma evaluării stării de sănătate a reclamantei că nu se mai impune revizuirea, fiind nerevizuibil, modalitatea de stabilire a unui „stadiu sechelar” printr-o expertiză medico legală  efectuată de medicul legist din cadrul  Serviciului Judeţean de Medicina Legală B. care stabileşte un alt moment al încheierii modificărilor patologice nevindecabile, definitive, ar apărea ca fiind un moment ales de partea interesată în scopul susţinerii „momentului epuizării tuturor mijloacelor de tratament cu impact asupra definitivării efectelor faptei ilicite”. Nimic nu îi împiedică pe reclamanţi să promoveze prezenta cerere în despăgubiri într-un interval de timp de 3 ani de la data emiterii certificatului de handicap nerevizuibil din 21.11.2007, sau de la data când reclamanta T.V. a ales să înceapă activitatea la locul de muncă, aşa cum susţine pârâta plasând momentul de începere a curgerii  termenului de prescripţie la o data  mai apropiată de data formulării cererii de despăgubiri, respectiv în 07.04.2008.  Prin urmare, instanţa va primi ca legală aceasta dată ( 07.04.2008), de la care începe să curgă termenul general de prescripţie, indicată  de asigurator, în funcţie de care pretenţiile materiale şi morale ale reclamanţilor sunt prescrise, cu excepţia pretenţiilor dovedite cu înscrisuri aferente perioadei de 3 ani calculată de la data de 07.04.2008 şi până la cererea de chemare în judecată, respectiv până la cererea adresată direct asiguratorului la 10.04.2012, recunoscute şi de societatea de asigurare încă de la prima judecată în fond a cererii filele 94 şi  217 dosar judecătorie,  în sumă de 5913 lei cu titlu de daune materiale,  reprezentând c/v justificată tratament B.F. din 19.10.2009 (2043 lei), tratament N.H. T.M.  din 11.10.2011 (3780 lei) şi tomografie computerizata la H. S.R.L. în valoare de 90 lei din 03.11.2009. Aşadar, considerând fondată critica privitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată legal încă de la fond prin întâmpinare dar şi în procedura concilierii fila 66 dosar judecătorie, instanţa de recurs, în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură  civilă, raportat la art. 312 alin. 1 va admite recursul asiguratorului sub acest aspect şi va modifica decizia din apel şi sentinţa instanţei de fond, în sensul că va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile reclamanţilor prin raportare la data de 07.04.2008 ca fiind data de la care curge termenul de 3 ani pentru acordarea de despăgubiri de la asigurător, fiind data de la care păgubitul a  cunoscut întinderea pagubei potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

 În consecinţă,vor fi respinse ca prescrise pretenţiile materiale şi morale ale reclamanţilor T.A. (4772 lei daune materiale si 80000 lei daune morale), T.I. şi T.I.A. (daune morale de cate 80000 lei), cât şi pretenţiile materiale cerute de reclamanta T.V., diferenţa de 11429,47 lei (27.342,47 lei acordata de fond – 5913 lei recunoscută de pârâtă = 11.429, 47 lei) şi daunele morale aferente perioadei de până la 07.04.2008).

Daunele morale pretinse de reclamanţii  părinţi şi soră ai reclamantei T.V. sunt respinse aşadar ca urmare a prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de recurenta pârâta şi faţă de pretenţiile acestora la fond cât şi în căile de atac, iar nu pentru apărarea intimaţilor reclamanţi din cadrul întâmpinării din recurs prin invocarea principiului  legalităţii căilor de atac, criticile invocate omisso medio, fiind inadmisibile. De aceea şi criticile recurentei pârâte de la pct. 4 din motivele de recurs prin care solicită înlăturarea acestor despăgubiri  morele acordată în favoarea rudelor de gradul I si II atunci când victima supravieţuieşte accidentului, pe motiv că nu au acoperire legală fiind interzise prin rezoluţia CE şi prin art. 1391 Noul Cod civil, nu pot fi primite, neconstituind motiv de critică şi în apel.

Se observă că instanţa de fond a acordat reclamantei T.V. daune morale de 160.000 lei, cuantum păstrat în apel, ce reprezintă aproximativ ½ din cuantumul daunelor materiale. Instanţa de recurs, în raport cu criticile recurentei pârâte, constată că aceste pretenţii morale aferente perioadei cuprinse între data producerii accidentului şi 07.04.2008 data ce reprezintă momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie în valorificarea dreptului material la acţiune, sunt prescrise. În legătură cu cuantumul despăgubirilor morale de după 07.04.2008, şi până la data cererii de chemare în judecată, ce respectă termenul prevăzut de art. 3 raportat la art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958,  instanţa de recurs constată că trebuie să aibă în vedere principiul echităţii şi stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând a unei satisfacţii morale, pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale. Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Astfel, este cunoscut faptul că, spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată. După cum a arătat şi societatea pârâtă, dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cazul vătămărilor fizice cauzate de un accident de circulaţie, la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogăţire fără just temei, trebuie să se ţină seama de suferinţele fizice şi morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin respectivul accident, precum şi de toate consecinţele acestuia, relevate de actele medicale ori de alte mijloace de dovadă, cum ar fi declaraţii de martori. Pe de altă parte, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulaţie, precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora, iar faţă de argumentele prezentate mai sus instanţa de control judiciar apreciază că sumele acordate de judecătorul fondului cu acest titlu  sunt mari, nefiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în materie, dar nici cu soluţiile jurisprudenţiale la care pârâta a făcut trimitere.

Prin urmare, pentru perioada de după 07.04.2008 şi până la data cererii de chemare în judecată, ţinând seama că reclamanta T.V. s-a încadrat în muncă, că a reuşit să-şi îmbunătăţească tonusul muscular şi funcţionarea aparatului urinar, instanţa va stabili un prejudiciu moral în favoarea acesteia estimat în lei  în valoare de 30.000 lei, respingând  restul pretenţiilor morale reprezentând diferenţa dintre suma de 160.000 lei acordată la fond şi 30.000 lei acordată în recurs pentru reclamanta T.V.

Critica recurentei pârâte referitoare la despăgubirile în valoare de 5219,81 lei reprezentând costul automobilului adaptat handicapului reclamantei este fondată. Temeiul de drept în baza căruia instanţele anterioare au decis să acorde reclamatei costul acestui automobil, obligând pârâta la plata c/v lui, nu se pretează acestui tip de despăgubiri. Art. 42 alin. 1 litera d din Ordinul nr. 3108/2004  prevede următoarele: „la stabilirea despăgubirilor pe baza convenţiei dintre asiguraţi, persoanele păgubite şi asigurătorii RCA, în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

 „ în caz de vătămare corporală: eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale), probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare”.

În consecinţă în  textul indicat nu se regăseşte o astfel de reglementare a prejudiciului de agrement invocat de reclamantă, drept pentru care instanţa de recurs în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură  civilă va modifica decizia atacată şi admiţând apelul pârâtei şi sub acest aspect, va respinge pretenţiile în cuantum de 5286,4 lei.

În legătură cu criticile din recursul pârâtei referitoare la acordarea  penalităţilor de întârziere de 1%  calculate la debitul datorat începând cu 20.09.2012 şi până la data plătii efective, instanţa reţine critica fondată. Instanţa de apel a acordat aceste penalizări în baza art. 45 alin. 3 din Ordinul CSA 3108/2004, însă potrivit acestui text invocat de instanţa de apel, penalităţile recunoscute de ordinul invocat cu titlu de „actualizare a cuantumului despăgubirii” sunt datorate de asigurator în procedura „convenţiei de despăgubire” atunci când persoana vătămată se îndreaptă cu cerere în despăgubire la asigurator solicitându-i instrumentarea dosarului de daună. Cazul în speţă nu se încadrează în procedura convenţiei de despăgubire, ci în procedura prevăzută de art. 47 din ordin potrivit căruia „în cazurile în care nu s-a realizat convenţia şi despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească”. Pe de altă parte reclamanţii nu se pot încadra în categoria persoanelor fizice şi juridice menţionate la art. 45 din ordin, adică nu sunt persoane păgubite cu daune auto care au  depus acte de reparaţie în scopul cuantificării despăgubirilor materiale. Pe de altă parte, apreciind ca prescrise pretenţiile deduse judecaţii cu excepţia despăgubirilor materiale în cuantum de 5913 lei recunoscute chiar de asigurator, nu mai subzistă nici legalitatea acordării pretenţiilor accesorii, în speţă penalităţile aferente debitului acordat la fond. În ceea ce priveşte debitul recunoscut de pârâtă în cuantum de 5913 lei, pentru acesta nu se acordă penalităţile de 1%, neîncadrându-se în despăgubirile prevăzute de art. 45 alin. 3 din ordin, nefiind vorba de nerespectarea termenelor prevăzute de art. 36 din ordin, în speţă fiind vorba de aplicarea condiţiilor răspunderii civile delictuale invocată pe calea judecătorească.

Prin urmare, va fi înlăturată dispoziţia din decizia recurată referitoare la acordarea penalităţilor de 1% ca nefondată. Fiind înlăturată această dispoziţie, motivul de recurs din recursul reclamanţilor nu mai are suport.

 Prin recursul lor recurenţii reclamanţi solicitau acordarea penalităţilor de la data  înregistrării la asigurator a cererii de despăgubire, considerent că prevederea de la art. 45 alin. 3 din ordin se aplică şi despăgubirilor materiale şi morale cerute de victimele accidentelor rutiere.  În condiţiile modificării deciziei din apel şi schimbării sentinţei cu efecte asupra cuantumului despăgubirilor se constată că raportat la suma acordată prin decizia de recurs nu exista o opoziţie a societăţii de asigurare din moment ce chiar aceasta recunoaşte pretenţiile de 5913 lei. Pe de altă parte, reţinând că instanţa de fond a acordat dobânda legală aferentă despăgubirilor acordată reclamanţilor pentru a asigura o reparaţie integrală a prejudiciului constând în plata unei sume de bani, în temeiul art. 1088 alin 2 Cod civil aplicat în speţă, nu se cuvin alte despăgubiri - daune interese pentru neexecutare mai mari decât dobânda legală. Aşadar, pentru aceste argumente, cât şi pentru cele mai sus exprimate ce vizează admiterea motivului de recurs invocat de recurenta pârâtă raportat la dispoziţia din decizia din apel prin care asiguratorul era obligat la plata penalităţilor de 1% pe zi întârziere pentru plata despăgubirilor acordate iniţial la fond, se impune respingerea recursului reclamanţilor ce avea ca motiv de critică doar chestiunea privitoare la data de la care trebuie aplicate penalităţile de 1%.

Pentru toate aceste considerente, se impune admiterea în parte a recursului pârâtei şi modificarea deciziei din apel în sensul admiterii în tot a apelului formulat de către apelanta pârâtă cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei  conform celor din dispozitivul prezentei.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, având în vedere schimbarea sentinţei de fond în parte pentru considerentele expuse, urmează ca, raportat la pretenţiile admise din cererea de chemare în judecată formulată şi precizată, reclamantei T.V. să-i fie acordate parţial cheltuielile de judecată avansate la fond, respectiv  proporţional cu pretenţiile admise. Din totalul de 8679 lei acordat cu titlu de cheltuieli conform decontului depus de avocatul ales - fila 187 dosar judecătorie se va scădea suma de 2460 lei reprezentând costul expertizei medico - legale, pe care instanţa a înlăturat-o deoarece data „stadiului sechelar” nu a influenţat curgerea termenului de prescripţie în sensul cerut de reclamantă, se va scădea  suma de 1000 lei cu titlu de onorariu parţial avocat din totalul de 4500 lei achitat de parte către avocatul său ales, rămânând suma de 5219,81 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale cuvenite conform art. 276  Cod procedură  civilă.

Reclamanţilor T.A., T.I. şi T.I.A.  nu li se acordă cheltuieli de judecată la fond, pretenţiile acestora fiind respinse.

Fiind admise doar în parte pretenţiile reclamantei T.V.M. şi acceptate astfel ca fondate apărările pârâtei, se cuvine ca în baza art. 274 şi art. 276 Cod procedură civilă, reclamanţii să plătească faţă de pârâtă suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond din totalul de 755 lei cerut şi justificat de pârâtă – fila 217 dosar fond.

În apel şi recurs, faţă de soluţia de admitere a căilor de atac promovate de pârâtă nu se vor acorda cheltuieli de judecată reclamanţilor, însă aceştia din urmă vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată justificate şi avansate de pârâtă cu titlu de taxă de timbru şi timbru judiciar în suma de 868,58 lei pentru fiecare cale de atac, căzând în pretenţii.

Domenii speta

Spete similare