Prezumţia de mandat tacit reciproc se aplică în situaţia actelor de administrare, folosinţă şi dispoziţie privind bunurile comune potrivit art. 35 alin. 2 din Codul familiei

Contestaţie la executare. 

- art. 32 lit. a) - d) din Codul familiei;

- art. 33 din Codul familiei.

Prezumţia de mandat tacit reciproc se aplică în situaţia actelor  de administrare, folosinţă şi dispoziţie privind bunurile comune potrivit art. 35 alin. 2 din Codul familiei, iar în privinţa contractării datoriilor, se prezumă caracterul lor personal dacă nu se încadrează în dispoziţiile art. 32 Codul familiei, astfel că cel interesat, în speţă creditorul creditor şi nu intimaţii  trebuie să dovedească cu probe  caracterul de datorie comună.

Prin încheierea din data de 11.06.2013 Judecătoria Braşov a admis cererea de suspendare a executării silite până la judecarea contestaţiei la executare și prin sentința civilă nr. 10136/18.06.2013 a admis cererea de suspendare a executării silite.

A admis contestația formulată de contestatorul P.T. în contradictoriu cu intimaţii R.D.C. şi P.E.R..

A anulat formele de executare din dosar nr. 314/2012  al B.E.J. B.F..

A obligat intimatul să plătească contestatorului suma de 1019,30 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța în acest sens Judecătoria Brașov a reţinut, în esenţă, următoarele:

Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, văzând dispozițiile art. 403 alin. 1 Cod procedură civilă, conform cărora executarea silită poate fi suspendată dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de către instanță și reținând îndeplinirea acestei obligații stabilite în sarcina părții contestatoare, privind achitarea cauțiunii în cuantum de 3600 lei, instanța a admis cererea de suspendare a executării silite.

Împotriva intimatei nr. 2, la cererea intimatului R.D.C., s-a început executarea silită, în temeiul contractului de împrumut autentificat sub nr. 1420/2011 la B.N.P. B.R.E., executare ce poartă și asupra imobilului înscris în C.F. nr. 1xxx, R., nr. top. 291/2. 

 Din extrasul C.F. depus reiese, însă că și contestatorul este coproprietar cu o cotă de proprietate de ½ din imobilul supus executării silite.

 Potrivit art. 33 alin. 1 Codul familiei, bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia din soți.

 În consecință, în baza acestui text de lege și a art. 399 și următoarele Cod procedură civilă,  instanța a anulat formele de executare din dosar nr. 314/2012  al B.E.J. B.F.

 Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din data de 11.06.2013, a declarat apel creditorul R.D.C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi a încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. În subsidiar s-a solicitat casarea cu reţinere şi rejudecând, respingerea contestaţiei la executare.

Prin decizia civilă nr. 176/15.04.2014 Tribunalul Braşov a admis cererea de apel formulată de apelantul R.D.C., împotriva Încheierii Şedinţei publice pronunţată la data de 11.06.2013 şi a sentinţei civile nr. 10136 pronunţată de Judecătoria Braşov la data de 18.06.2013, ambele pronunţate în dosarul cu numărul de mai sus,  a anulat în tot procedura urmată şi hotărârile apelate, a reţinut cauza spre judecare.

Prin decizia civilă nr. 484/16.09.2014 Tribunalul Braşov a admis contestaţia la executare formulată de intimatul contestator P.T. în contradictoriu cu apelantul creditor R.D.C. şi intimata debitoare P.E.R.

A anulat formele de executare din dosarul execuţional nr. 314/2012 al B.E.J. B.F.. 

A respins cererea de suspendare a executării silite.

A obligat apelantul creditor R.D.C. la plata către intimatul contestator P.T. a sumei de 1199 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Astfel, datoriile comune sunt determinate limitativ de către legiuitor la art. 32 lit. a-d Codul familiei, toate celelalte datorii fiind personale ale fiecăruia dintre soţi. Legea prezumă că datoriile soţilor sunt personale, câtă vreme nu se dovedeşte că fac parte din categoria celor comune.

Întrucât s-a început urmărirea silită asupra unui bun comun al intimaţilor, iar datoria este contractată doar de către intimata P.E., revine creditorului urmăritor sarcina de a dovedi, faţă de cele expuse anterior, raportat la prevederile art. 32 lit. c Codul familiei, că datoria se încadrează în categoria celor comune, astfel că imobilul comun poate fi urmărit. În consecinţă, nu intimaţii aveau obligaţia de a răsturna prezumţia de mandat tacit reciproc şi de a proba că partea contestatoare s-a opus contractării împrumutului.

Partea creditoare s-a limitat însă la proba cu înscrisurile depuse la dosar, astfel cum a menţionat prin reprezentant ales la termenul de judecată din 19.05.2014. Instanţa de judecată a dispus din oficiu administrarea probei cu interogatoriul, însă absenţa intimaţilor la termenul de judecată fixat nu poate prin ea singură să probeze faptul că soţul cunoştea contractarea împrumutului în scopul realizării nevoilor obişnuite ale căsătoriei.

Astfel, absenţa la interogatoriu valorează un început de dovadă scrisă, ce trebuie coroborată însă cu alte probe administrate în cauză pentru a dovedi faptul propus.

Or, în speţă, deşi a susţinut că suma de bani a fost împrumutată de către debitoare pentru achiziţionarea unei maşini şi pentru realizarea unor îmbunătăţiri la imobil, apelantul creditor nu a administrat nicio altă probă prin care să dovedească scopul pentru care obligaţia a fost contractată, chiar dacă suma de bani a fost folosită poate într-un scop personal. De asemenea, nici în actul autentic de împrumut nu se specifică scopul pentru care suma a fost împrumutată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs creditorul R.D.C. prin care a solicitat  în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, casarea cu reţinere a sentinţei şi a încheierii şi pe fond  respingerea contestaţiei.

Faptul că în actul autentic de împrumut figurează numai intimata nu duce la concluzia  că ea a contractat un împrumut ca datorie personală a sa, deoarece soţul singur încheie actul juridic atât în nume propriu cât şi în calitate de mandatar al celuilalt soţ, în virtutea mandatului pe care legea presupune că i l-a dat celuilalt soţ în baza art. 35 alin. 2 Codul familiei.

Intimaţii aveau obligaţia de a răsturna prezumţia de mandat tacit şi să probeze opunerea contestatorului la luarea împrumutului şi cunoaşterea acestui fapt, caz în care împrumutul nu ar fi fost acordat.

Prima tranşă a împrumutului a fost predată fără încheierea unui înscris probator, iar la solicitarea tranşei a doua de către intimaţi recurentul a pretins încheierea unui contract autentic pentru întreaga sumă de 8350 euro, la această discuţie fiind de faţă ambii intimaţi.

Hotărârea este  nemotivată, nu rezultă că instanţa a stabilit că împrumutul reprezintă  o datorie personală a intimatei P.E.

Greşit  a fost obligat doar recurentul la cheltuieli  de judecată, nu şi P.E. care a fost parte faţă de admiterea contestaţiei la executare.

Intimatul P.T. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că datoria este personală.

Curtea prin decizia civilă nr. 1042/29.10.2014 a respins recursul pentru următoarele considerente:

La data de 22.11.2012 creditorul R.D.C., a solicitat pornirea procedurii de executare silită împotriva debitoarei P.E.R., pentru recuperarea unei creanțe în cuantum de 8350 euro, rezultată din contractul de împrumut autentificat la data de 21.06.2011 încheiat între R.D.C.  în calitate de împrumutător şi P.E.R. ca împrumutat.

Intimatul P.T. a contestat executarea silită solicitând totodată și suspendarea acesteia, susținând faptul că creanța în cuantum de 8350 euro, reprezintă o datorie personală a intimatei P.E.R., în timp ce recurentul R.D.C. susţine că datoria este comună.

Obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Sentinţa este motivată, în raport cu înscrisurile de la dosar, s-a răspuns argumentelor părţilor.

Procesul echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului  se desfăşoară  după  o procedură contradictorie cu respectarea dreptului la apărare şi egalităţii armelor. 

În vederea asigurării dreptului la apărare, părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului, de a propune probele pentru dovedirea pretenţiilor. Reclamantul are potrivit art. 1169 Cod civil obligaţia de a-şi proba pretenţiile.

Prezumţia de mandat tacit reciproc se aplică în situaţia actelor de administrare, folosinţă şi dispoziţie privind bunurile comune potrivit art. 35 alin. 2 din Codul familiei, iar în privinţa contractării datoriilor, se prezumă caracterul lor personal dacă nu se încadrează în dispoziţiile art. 32 din Codul familiei, astfel că cel interesat, în speţă creditorul creditor şi nu intimaţii  trebuie să dovedească cu probe caracterul de datorie comună.

În speţă s-au invocat dispoziţiile art. 32 lit. c Codul familiei care arată că sunt  datorii comune obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei.

Conform art. 33 din Codul familiei, creditorul poate urmări numai bunurile proprii ale soţului debitor. Numai în cazul în care bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a creanţei, reclamantul-creditor poate cere împărţirea bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă doar în măsura în care creanţa a rămas neachitată.

Recurentul creditor nu a dovedit cele susţinute în întâmpinare, în sensul că împrumutul a fost făcut pentru nevoi comune căsătoriei în vederea achiziţionării unui autoturism şi efectuarea  unor investiţii la casă.

Aprecierea pe care a făcut-o instanţa de apel asupra caracterului datoriei asumate de intimata P.E.R.  prin contractul de împrumut încheiat, în sensul că este o datorie personală, iar nu una comună, este corectă.

Dispoziţiile art. 32 din Codul familiei, invocate de recurentă, justifică pentru obligaţia asumată de unul dintre soţi caracterul ei de datorie comună, atunci când a fost contractată pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei (lit. c.).

Spre deosebire de bunurile dobândite în timpul căsătoriei, care sunt prezumate de la data dobândirii lor de oricare dintre soţi ca fiind bunuri comune (art. 30 din Codul familiei), în situaţia datoriilor prezumţia care funcţionează nu este aceea a comunităţii, ci a caracterului personal.

Aşadar, cel interesat în a invoca pentru o datorie contractată de unul dintre soţi caracterul ei comun, trebuie să facă dovada că se regăseşte în vreuna din ipotezele reglementate de art. 32 lit. a) - d) din Codul familiei.

În speţă, contractul de împrumut a fost încheiat de soţie în nume propriu. Nu rezultă din conţinutul contractului faptul că împrumutul ar fi fost făcut cu scopul „împlinirii nevoilor obişnuite ale căsniciei”.

Chiar în absenţa unei astfel de clauze, recurentul avea posibilitatea să probeze că suma de bani împrumutată a fost utilizată în acest sens şi că, astfel, datoria este una comună.

În lipsa unor asemenea dovezi pe care trebuia să le propună creditorul, simpla împrejurare că obligaţia a fost contractată de unul din soţi în timpul căsătoriei nu este de natură să ducă prin ea însăşi la concluzia caracterului comun, pentru că aceasta ar contraveni dispoziţiilor art. 32 (lit. c.) din Codul familiei şi ar însemna o extindere a prezumţiei de comunitate reglementată de art. 30 din Codul familiei, care funcţionează în materia dobândirii bunurilor.

În ce priveşte cheltuielile de judecată potrivit art. 274 Cod procedură civilă partea căzută în pretenţii va fi obligată la cheltuieli de judecată, culpa procesuală aparţinând creditorului care a declanşat urmărirea silită a unui bun comun pentru o datorie personală, pârâta P.E. neavând culpă procesuală.

Domenii speta

Spete similare