Cerere anulare decizie emisă de Agenţia judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială pentru recuperarea sumelor încasate cu titlu de indemnizaţie creştere copil. Neîmplinirea termenului de prescripţie a dreptului pârâtei de a recupera suma de bani.

Având în vedere că momentul începerii prescripţiei se situează înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil, respectiv înainte de 1.10.2011, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Decretului 167/1958, care stabilesc un termen general de prescripţie de 3 ani şi care prevăd la art.7 că „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”, iar la art.8 alin.1, că „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.”

Reclamanta avea obligaţia, potrivit art.14 alin.1 din OUG nr.148/2005, de a comunica în scris primăriei orice modificare intervenită în situaţia sa, de natură să determine încetarea sau suspendarea plăţii drepturilor, în termen de 15 zile lucrătoare de la apariţia acesteia, urmând ca această comunicare să fie transmisă de către primărie direcţiei teritoriale în termen de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării.

Pe de altă parte, în conformitate cu atribuţiile stabilite în sarcina agenţiilor teritoriale ale AJPIS prin art.4 din HG nr.151/2012 privind aprobarea Statutului propriu de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, pârâta desfăşoară activităţi de control, precum şi de monitorizare a modului în care sunt stabilite şi acordate beneficiile de asistenţă socială la nivel teritorial (lit.b) şi dispun în cazul autorităţilor administraţiei publice, precum şi în cazul persoanelor fizice şi juridice, publice şi private controlate, acordarea, suspendarea sau încetarea, după caz, a drepturilor sociale atunci când se constată că acestea nu au fost acordate în conformitate cu prevederile legale (lit.g).

Decretul nr. 167/1958

Art.21 alin.1 din OUG nr.148/2005

Art.6 alin.4 din Legea nr.76/2011

Art.4 din HG nr.151/2012

Prin cererea formulată la data de 10.06.2014 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr.1952/118/2014*, reclamanta [...] a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Constanţa (A.J.P.I.S. Constanţa) anularea Deciziei nr.68/16.12.2013, emisă de pârâtă pentru recuperarea sumelor încasate cu titlu de indemnizaţie creştere copil.

Prin Sentinţa civilă nr.2219/26.09.2014 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea şi a dispus anularea Deciziei nr.68/16.12.2013 emise de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Constanţa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Agenţia Judeţeană Pentru Plaţi şi Inspecţie Socială Constanţa, criticând soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală, cu indicarea temeiului de casare prevăzut de dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC.

Având în vedere că sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit.b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

A susţinut recurenta că, aşa cum a reţinut instanţa de fond, data la care începe să curgă termenul general de prescripţie la care face trimitere expresă art.21 alin.1 din OUG nr.148/2005, este 28.02.2011, data limită de depunere a Declaraţiei 205 la ANAF, termen care s-ar fi împlinit la data de 28.02.2014.

Arată recurenta că nu avea cum să ia cunoştinţă de această declaraţie şi nici nu există obligaţia ANAF-ului să-i comunice depunerea şi conţinutul acesteia.

Debitul a fost constituit ca urmare a verificărilor efectuate în 2013 prin suprapunerea bazelor de date la nivel naţional în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, pentru toţi beneficiarii de indemnizaţie pentru creşterea copilului, constatându-se că, în perioada în care a beneficiat de indemnizaţie pentru creşterea copilului în baza OUG nr.148/2005, reclamanta a realizat şi venituri impozabile de natură salarială. Acesta este momentul în care s-a cunoscut "paguba" creată la bugetul de stat.

Mai arată recurenta că reclamanta a fost beneficiara indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani în baza prevederilor OUG nr.148/2005. Prin decizia nr.68/16.12.2013 s-a stabilit recuperarea sumei de 600 lei, plătită necuvenit cu titlu de indemnizaţie creştere copil în luna martie 2010.

Debitul a fost stabilit pe motiv că reclamanta a obţinut venituri de natură salarială în perioada în care beneficia de indemnizaţia de creştere a copilului de la Comuna [...], unde şi-a reluat activitatea de bibliotecar începând cu 15.03.2010.

Conform art.12 alin.2 din OUG nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului: "Plata indemnizaţiei prevăzute la art.1 alin. (1), respectiv la art.2, se suspendă începând cu ziua următoare celei în care beneficiarul realizează venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr.571/2003, cu modificările şi completările ulterioare."

Arată recurenta că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, venitul realizat de reclamantă este un venit potrivit prevederilor Legii 571/2003, dovadă fiind depunerea de către angajatorul Comuna [...] a Declaraţiei informative 205 privind impozitul reţinut la sursă, pe anul 2010.

Ca urmare, deoarece reclamanta a realizat venituri în luna martie 2010, dar a primit şi indemnizaţia pentru creşterea copilului, s-a constituit un debit în cuantum de 600 lei, ce reprezintă indemnizaţia lunară plătită necuvenit.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, arătând că s-a reţinut în mod corect că termenul general de prescripţie la care face trimitere art.21 din OUG nr.148/2005 nu poate fi decât cel de 3 ani prevăzut de  art.2517 NCC, care începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut, sau după împrejurare, trebuia să cunoască naşterea lui, astfel cum prevede art.2523 NCC, odată cu depunerea de angajatorul Comuna [...] a Declaraţiei 205 pentru reclamanta ANAF, pentru care termenul limită de depunere a fost 28.02.2011, dată la care începe să curgă termenul general de prescripţie la care face trimitere expresă art.21 alin.1 din OUG nr.148/2005, termen care s-a împlinit la data de 28.02.2014.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este fondat.

Singurul motiv de nelegalitate a deciziei contestate în cauză vizează prescrierea dreptului pârâtei de a recupera suma reprezentând indemnizaţie creştere copil, acordată în mod nelegal reclamantei în luna martie 2010.

Conform art.21 alin.1 din OUG nr.148/2005, „Sumele încasate necuvenit se recuperează de la beneficiarii acestora, pe baza deciziei emise de directorul executiv al direcţiei teritoriale, cu respectarea termenului general de prescripţie.”, ceea ce înseamnă că termenul de prescripţie este cel stabilit de dispoziţiile generale de drept civil.

În ceea ce priveşte aplicarea în timp a normelor ce reglementează prescripţia,  art.6 alin.4 din Legea nr.76/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil prevede că „Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.”

Ori, având în vedere că momentul începerii prescripţiei se situează înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil, respectiv înainte de 1.10.2011, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Decretului 167/1958, care stabilesc un termen general de prescripţie de 3 ani şi care prevăd la art.7 că „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”, iar la art.8 alin.1, că „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.”

Prin urmare, problema care se pune este de a stabili data de început a curgerii termenului general de prescripţie de 3 ani, respectiv a momentului de la care păgubitul, respectiv Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Constanţa, a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba – plata necuvenită şi pe cel care a pricinuit-o – beneficiarul plăţii necuvenite.

Curtea constată că, într-adevăr, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, momentul rezonabil de la care se putea cunoaşte despre existenţa atât a pagubei, cât şi a persoanei care a produs-o este momentul depunerii Declaraţiei informative 205 privind impozitul reţinut la sursă, pe beneficiari de venit, pentru anul 2010, respectiv data de 28.02.2011.

Momentul începerii curgerii prescripţiei nu poate fi considerat ca fiind nici momentul la care reclamanta şi-a reluat activitatea, respectiv 15.03.2010, deoarece aceasta nu a făcut nicio dovadă privind anunţarea pârâtei în legătură cu reluarea activităţii, astfel cum susţine, dar nici momentul în care pârâta a efectuat cercetările prin suprapunerea bazei de date cu cea primită de la ANAF, respectiv în anul 2013, conform dispoziţiilor date de Curtea de Conturi prin Decizia nr.20/V/29.08.2013.

Se constată că ambele părţi se află în culpă deoarece, pe de o parte, reclamanta avea obligaţia, potrivit art.14 alin.1 din OUG nr.148/2005, de a comunica în scris primăriei orice modificare intervenită în situaţia sa, de natură să determine încetarea sau suspendarea plăţii drepturilor, în termen de 15 zile lucrătoare de la apariţia acesteia, urmând ca această comunicare să fie transmisă de către primărie direcţiei teritoriale în termen de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării.

Împrejurarea că, întâmplător, reclamanta era angajat ca bibliotecar în cadrul Bibliotecii comunei [...], iar reluarea activităţii a fost dispusă chiar de către primar nu suplineşte obligaţia reclamantei de a se conforma dispoziţiilor menţionate, respectiv de a comunica în scris primăriei reluarea activităţii, comunicare ce urma a fi transmisă agenţiei teritoriale.

Pe de altă parte, în conformitate cu atribuţiile stabilite în sarcina agenţiilor teritoriale ale AJPIS prin art.4 din HG nr.151/2012 privind aprobarea Statutului propriu de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, pârâta desfăşoară activităţi de control, precum şi de monitorizare a modului în care sunt stabilite şi acordate beneficiile de asistenţă socială la nivel teritorial (lit.b) şi dispun în cazul autorităţilor administraţiei publice, precum şi în cazul persoanelor fizice şi juridice, publice şi private controlate, acordarea, suspendarea sau încetarea, după caz, a drepturilor sociale atunci când se constată că acestea nu au fost acordate în conformitate cu prevederile legale (lit.g).

Se consideră astfel că pârâta nu se poate apăra în cauză prin invocarea propriei turpitudini, respectiv a faptului că nu a avut posibilitatea de a cunoaşte, mai înainte de anul 2013, că plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului către reclamantă s-a făcut în mod nelegal pentru luna martie 2010; în virtutea obligaţiilor sale legale, trebuia să cunoască, cel mai târziu de la data depunerii de către angajator a declaraţiei 205 la ANAF, că reclamanta desfăşoară activităţi din care obţine venituri impozabile, situaţie de natură a atrage suspendarea plăţii indemnizaţiei pentru creşterea copilului.

Un astfel de moment poate fi apreciat ca fiind rezonabil şi obiectiv pentru începerea curgerii prescripţiei, orice altă interpretare conducând la concluzia că momentul începerii curgerii prescripţiei nu este limitat în timp, fiind lăsat la latitudinea exclusivă a instituţiei pârâte, împrejurare ce ar afecta în mod evident securitatea vieţii juridice.

Având în vedere momentul astfel determinat, stabilit de altfel în mod corect de prima instanţă, Curtea reţine că la data emiterii deciziei de recuperare a sumei – 16.12.2013 – termenul de prescripţie de 3 ani nu era împlinit, acesta împlinindu-se la 28.02.2014.

În atare situaţie, instanţa de recurs constată că soluţia de anulare a deciziei este dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material, fiind incident temeiul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Întrucât reclamanta nu a invocat şi alte motive de nelegalitate a deciziei contestate, urmează a admite recursul în baza art.496 şi 498 alin.1 Cod procedură civilă şi a casa hotărârea, iar, rejudecând cauza, urmează a respinge acţiunea ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare