Asigurări sociale .necompetenţă generală. respingerea ca inadmisibilă a cererii

SECŢIA I-A CIVILĂ

ASIGURĂRI SOCIALE .NECOMPETENŢĂ GENERALĂ. RESPINGEREA CA INADMISIBILĂ A CERERII

- art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă

- art. 149 alin. 1 şi 2 din Legea 263/2010

Potrivit art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă, în cazul în care instanţa se declară necompetentă general, cererea fiind de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, cererea ca fi respinsă ca inadmisibilă, textul de lege nereglementând posibilitatea trimiterii dosarului, respectiv a declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoare unui organ fără activitate jurisdicţională, excepţia necompetenţei generale a instanţelor având un caracter absolut.

Decizia civilă nr. 2/20.01.2016-R (dosar nr. 71/83/2015)

Prin sentinţa civilă nr. 305/LMA din 23 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul S. M. în dosar nr. 71/83/2015, s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei invocată de către contestator şi, în consecinţă:

În temeiul dispoziţiilor art. 149 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii şi ale art. 132 alin. 4 Noul Cod de procedură civilă s-a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului B. I., în contradictoriu cu intimata CJP.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa în acest mod, instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Având în vedere că, prin cererea de trimitere a dosarului şi prin concluziile formulate în şedinţa publică din 22 aprilie 2015, contestatorul arată că prezenta contestaţie a fost din eroare înregistrată la instanţa de judecată şi că are natura juridică a unei contestaţii formulate în temeiul dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii, excepţia necompetenţei generale a instanţei se impune a fi admisă. Aceasta deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 149 menţionat, competenţa de soluţionare revine Comisiei Centrale de Contestaţii care funcţionează în cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice.

Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. 4 Noul Cod de procedură civilă, în cazul în care instanţa se declară necompetentă iar cererea este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, soluţia ce se impune a fi pronunţată este aceea de respingere a cererii ca inadmisibilă.

Articolul 149 alin. 3 din Legea nr. 263/2010 menţionată dispune că „Procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicţional.” Având în vedere aceste dispoziţii legale, Comisia Centrală de Contestaţii este un organ fără activitate jurisdicţională şi, în consecinţă, ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei instanţelor de judecată, cererea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.

Asistenţii judiciari, participând la deliberare cu vot consultativ, au exprimat aceeaşi opinie profesională în cauză.

Împotriva acestei  sentinţe a formulat apel (recalificat ca recurs, în şedinţa publică din data de 13 ianuarie 2016, în temeiul art. 132 al. 4 Cod procedură civilă), reclamantul B. I., solicitând admiterea recursului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru judecarea contestaţiei, aşa cum a fost precizată, la Comisia Centrală de Contestaţii de pe lângă  Casa Naţională de Pensii Publice B..

În dezvoltarea motivelor de recurs critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A arătat că prin  decizia nr. 135259/21.10.2010, CJP a respins cererea sa privind recalcularea pensiei prin luarea în calcul  şi a veniturilor care au fost realizate de acesta în acord global, dovedite prin adeverinţa nr. 151/19.01.2014 şi completarea la această adeverinţă, eliberate de SC U. SA B. M. - Sucursala S. M.. Menţionează că, neavând cunoştinţe juridice, nefiind asistat de o persoană calificată, după primirea deciziei de respingere a cererii, personal a formulat contestaţie împotriva acestei  decizii, depusă la Tribunalul S. M.

După înregistrarea acestei contestaţii şi fixarea termenului de judecată a depus o cerere pentru  trimiterea dosarului la Comisia Centrală de Contestaţii de pe lângă Casa Naţională de Pensii Publice B., instituţie competentă să soluţioneze contestaţia, iar ulterior,  după soluţionarea acestei contestaţii, să se adreseze Tribunalului S. M., dacă va fi cazul.

A arătat că instanţa de fond a pus în discuţie competenţa sa de a soluţiona în  această fază contestaţia, motiv pentru care a apreciat că aceasta trebuie trimisă Comisiei Centrale de Contestaţii.

A susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi netemeinică, raportat la dispoziţiile art. 132 Cod procedură civilă, având în vedere cererea expresă  a acestuia, de trimitere a cauzei spre soluţionare la Comisia Centrală de Contestaţii şi nu declinarea de competenţă, astfel cum a apreciat instanţa de fond, Comisia Centrală de Contestaţii nefiind organ jurisdicţional potrivit art. 149 din Legea nr. 263/2010.

De asemenea, a considerat că soluţia pronunţată de instanţa de fond contravine dispoziţiilor art. 21 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând  îngrădi exercitarea acestui drept, nici măcar dispoziţiile invocate de instanţa de fond, respectiv art. 149 din Legea nr. 263/2010, arătând că aplicarea principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac, impune ca toate cererile greşit îndreptate să fie trimise instituţiei competente să le soluţioneze, invocând şi decizia nr. 925/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căreia  „cauza trebuie trimisă organului competent să soluţioneze cererea greşit îndreptată de către contestator”.

Intimata CJP a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că, potrivit art. 149 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice, învederând că, potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem” reclamantul nu se poate prevala de necunoaşterea legii, respectiv că acesta nu poate invoca faptul că nu a fost asistat de o persoană calificată şi că a depus din eroare contestaţia la Tribunalul S. M., de fapt, acesta încercând  eludarea procedurii prealabile obligatorii, stabilite expres de art. 149 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 263/2010.

A menţionat că, după invocarea de către  aceasta, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, raportat la prevederile art. 149 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 263/2010, şi pentru că a  depăşit termenul legal de contestare la Comisia Centrală de Contestaţii, reclamantul a înţeles să formuleze către instanţa de judecată o cerere de trimitere a dosarului unui organ fără activitate jurisdicţională.

A arătat că, potrivit art. 149 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 şi art. 8 din Ordinul nr. 1453/2011 Comisia Centrală de Contestaţii este un  organism de verificare, creat la nivel naţional, fără activitate jurisdicţională, care examinează şi hotărăşte asupra deciziilor de pensie ale caselor judeţene de pensii  care au fost contestate de către titulari.

A învederat totodată că reclamantul a susţinut excepţia necompetenţei generale a instanţei de judecată şi arată că soluţia pronunţată de prima instanţă este legală, invocând prevederile art. 132 alin 4 din Noul Cod de procedură civilă, conform cărora, dacă instanţa de judecată se declară necompetentă, iar cererea  este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, soluţia este de respingere a cererii de  chemare în judecată ca inadmisibilă.

A subliniat că, doar în situaţia în care cererea ar fi fost de competenţa unui organ cu activitate jurisdicţională ar fi putut fi admisibilă o cerere de trimitere a dosarului, aşa cum a solicitat reclamantul, soluţie care se regăseşte în prevederile art. 132 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă.

A mai arătat că, invocarea de către reclamant a deciziei nr. 925/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este neavenită, întrucât între cele două situaţii nu există similitudine.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa a reţinut următoarele:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul recurent B.I. a solicitat obligarea pârâtei CJP la recalcularea pensiei sale şi la emiterea unei noi decizii de pensie conform cererii formulate, cerere care i-a fost respinsă prin decizia nr. 135259/21.10.2014 emisă de pârâtă, contestată în cauză, precum şi la plata diferenţelor băneşti ce i se cuvin, începând cu data de 11.09.2014, diferenţe ce vor rezulta din recalculare.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului S. M., iar prin întâmpinarea formulată în primă instanţă, intimata pârâtă CJP a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, raportat la faptul că reclamantul nu a parcurs procedura administrativă prealabilă, obligatorie, prevăzută de art. 149 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 263/2010.

Ulterior, reclamantul a solicitat trimiterea contestaţiei formulate la Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice, arătând că această contestaţie a fost depusă din eroare la Tribunalul S. M., respectiv că îşi susţine cererea depusă pe rolul instanţei ca fiind o contestaţie la decizia de respingere a cererii de recalculare dată de CJP, care este îndreptată la Comisia Centrală de Contestaţii, invocând totodată, prin reprezentant, excepţia necompetenţei generale a instanţei, conform menţiunilor din cuprinsul încheierii din şedinţa publică din 22 aprilie 2015.

Raportat la aceste aspecte, avându-se în vedere obiectul cauzei deduse judecăţii, în mod corect instanţa de fond a analizat şi soluţionat excepţia necompetenţei sale generale cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 149 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 263/2010, dispoziţii conform cărora, deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii, iar procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicţional, reţinând în consecinţă, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă şi respingând ca inadmisibilă cererea formulată de reclamant, urmare a admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţei, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 263/2010 şi art. 8 din Ordinul nr. 1453/2011, Comisia Centrală de Contestaţii ce funcţionează în cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice este un organ fără activitate jurisdicţională.

Astfel, potrivit art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă, în cazul în care instanţa se declară necompetentă general, cererea fiind de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, textul de lege nereglementând posibilitatea trimiterii dosarului, respectiv a declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea unui organ fără activitate jurisdicţională, excepţia necompetenţei generale a instanţelor având caracter absolut.

Susţinerile recurentului în sensul că a solicitat trimiterea contestaţiei formulate către Comisia Centrală de Contestaţii şi nu declinarea de competenţă, împrejurare faţă de care dispoziţiile art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă nu ar fi aplicabile, şi criticile invocate sub acest aspect, în sensul îngrădirii dreptului de acces liber la justiţie, raportat la soluţia pronunţată de instanţa de fond, nu pot fi primite, exercitarea unui drept de către titularul său neputând avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, în speţă instanţa de fond făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, anterior menţionate, trimiterea cauzei în favoarea unei alte instanţe, a unui organ cu activitate jurisdicţională, realizându-se urmare a declinării competenţei, iar în situaţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, dacă cererea este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, cum este cazul în speţă, soluţia prevăzută de textul de lege este cea a respingerii cererii ca inadmisibilă, după cum în mod corect a procedat instanţa de fond.

Având în vedere considerentele anterior expuse, neputând fi reţinute criticile recurentului, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, instanţa a respins recursul ca nefondat, menţinând în totalitate sentinţa recurată, ca legală.

Domenii speta

Spete similare