Caracterul imperativ al normelor juridice care reglementează exercitarea căilor de atac

Împotriva  hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga. De asemenea, exercitarea căilor de atac prevăzute de lege trebuie făcută în ordinea şi în condiţiile prevăzute de lege.

Obligaţia soţilor de a răspunde împreună pentru obligaţiile pe care le-au contractat împreună, potrivit art. 32 alin.1 lit. b din Codul familiei.

Deliberând asupra recursului declarat constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte la data de 2.06.2009, sub nr. xx52/331/2009, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând a se dispune partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 36 Codul familiei, şi art. 6734 Cod procedură civilă.

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca la masa de partaj să fie incluse şi alte bunuri mobile – un autoturism Skoda, un laptop, un aparat fotografic şi o cameră video digitală - dar şi un împrumut bancar contractat în timpul căsătoriei.

Cu privire la suma de 4372 lei, reprezentând taxă de primă înmatriculare restituită, pârâta-reclamantă a susţinut că aceasta a fost achitată de ea, ca urmare a descoperirii unui cont de card, situaţie cunoscută de reclamant, iar după recuperarea sumei aceasta trebuia să fie folosită în vederea acoperirii creditului. S-a mai susţinut, referitor la bunurile mobile precizate în acţiune, că aragazul şi combina frigorifică au fost achiziţionate de pârâtă, în rate, prin contractarea unui credit.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 36 Codul familiei.

Reclamantul-pârât a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, susţinând că autoturismul Skoda a fost dobândit de el, după pronunţarea hotărârii de divorţ, cu mijloace proprii. Pentru bunurile ce fac obiectul cererii reconvenţionale – aparatul foto şi camera video – a existat o înţelegere ca fiecare dintre soţi să deţină câte un astfel de aparat, iar în situaţia în care se solicită ca aparatele deţinute de reclamant să fie partajate, trebuie aduse la masă si cele deţinute de pârâtă.

Pârâta-reclamantă a completat cererea reconvenţională, solicitând să se reţină că a avut o contribuţie proprie, reprezentată de contravaloarea ratelor pe care le-a achitat în exclusivitate, începând cu data despărţirii în fapt, pentru achiziţionarea unor aparate electrocasnice, aducerea la masa de partaj, pe lângă bunurile anterior menţionate, a unor aparate si unelte, electronice, obligarea pârâtului să suporte, în cotă de ½ , cheltuielile de întreţinere a imobilului si să plătească jumătate din rata lunară aferentă împrumutului bancar contractat la  C.  Bank, până la restituirea integrală a debitului.

Prin aceeaşi cerere, s-a solicitat a se reţine că pârâta-reclamantă are o contribuţie mai mare, 70%, la dobândirea bunurilor comune, ţinând seama că terenul pe care s-a edificat casa îi aparţine, are venituri net superioare reclamantului-pârât şi a beneficiat de ajutorul substanţial al părinţilor.

Reclamantul-pârât a răspuns, în scris la completarea cererii reconvenţionale că o parte din bunurile despre care se susţine că au fost cumpărate cu plata în rate au fost, în realitate, achiziţionate cu plata pe loc, altele (cum ar fi unelte) nu au existat, cheltuielile de întreţinere a imobilului era normal să fie suportate de persoana care a locuit în acel imobil, iar restituirea creditului s-a făcut prin plata şi de către reclamant, a jumătate din rata lunară. S-a mai arătat că nu se justifică reţinerea unei contribuţii sporite a pârâtei la dobândirea bunurilor comune, întrucât reclamantul, pe lângă salariul lunar, obţine venituri suplimentare din activitatea prestată în timpul liber şi expedia, din străinătate, importante sume de bani. La edificarea casei a avut o contribuţie importantă, participând atât prin munca prestată cât şi financiar.

Prin încheierea interlocutorie din 27 aprilie 2011 Judecătoria Vălenii de Munte a constatat, în temeiul art. 6735 şi art. 6736 Cod procedură civilă, bunurile dobândite de părţi în timpul căsătoriei, datoria comună contractată şi contribuţia fiecărui soţ şi a dispus efectuarea unor expertize tehnice pentru identificarea, evaluarea bunurilor şi propuneri de lotizare.

Prin sentinţa nr. 300/04.03.2014 Judecătoria Vălenii de Munte a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul-pârât şi cererea reconvenţională, dispunând partajul bunurilor comune, dobândite în timpul căsătoriei, după cum urmează:

Lotul nr. 1 s-a atribuit reclamantului-pârât, fiind compus din  autoturismul Ford Fiesta, culoare gri, nr. de identificare […], conform expertizei D..

Reclamantul-pârât a primit  bunuri în valoare de 15.000 lei, având dreptul la bunuri în valoare de 146.780,92 lei, astfel că a primit sultă de la pârâta-reclamantă suma de 131.780,92 lei.

Lotul nr. 2 a fost atribuit pârâtei-reclamante, fiind compus din terenul în suprafaţă de 801 mp, situat în V.M., str. […] nr. […], astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară-completare – E.; din construcţia aflată pe terenul de mai sus, astfel cum a fost identificată  si evaluată prin raportul de expertiză tehnică judiciară F. (completat în ceea ce priveşte evaluarea); din toate bunurile  mobile, identificate şi evaluate prin raportul de expertiză tehnică judiciară G., precum şi din suma de 4.372 lei.

Pârâta-reclamantă a primit bunuri în valoare totală de 278.561,85 lei, având dreptul la bunuri în valoare de 146.780,92 lei, astfel că a fost obligată să plătească sultă reclamantului-pârât în valoare de 131.780,92 lei.

De asemenea, prima instanţă a obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante suma de 10.497,66 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plătii, reprezentând despăgubiri, a compensat, în parte, cheltuielile de judecată suportate de părţi şi a obligat pârâta reclamantă să plătească reclamantului-pârât suma de 5000 lei cu acest titlu.

Împotriva acestor hotărâri judecătoreşti au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B.

Prin apelul formulat, reclamantul A. a criticat sentinţa pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul variantei de lotizare omologată şi modificată de instanţa de fond, precum şi sub aspectul greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 6739 Cod procedură civilă.

În motivarea apelului declarat împotriva încheierii de admitere în principiu din data de 27.04.2011, precum şi a sentinţei civile de partaj nr. 300/04.03.2014, pârâta B. a arătat că, în privinţa sumei de 4372 lei, reprezentând taxă de primă înmatriculare, solicitată de către reclamant a fi adusă la masa partajabilă, urmează a se avea în vedere că pârâta a arătat că a fost achitată în exclusivitate de aceasta din veniturile sale proprii ca urmare a descoperirii unui cont de card, iar după recuperarea acestei sume aceasta trebuia să fie folosită în vederea acoperirii creditului.

În ceea ce priveşte suma de 20.995,33 euro existentă la data de 31.03.2011 (reţinută la momentul pronunţării IAP-ului), pârâta a arătat că aceasta reprezintă datoria comună, reclamantul fiind obligat prin sentinţa finală la 1/2 din ea, respectiv la suma de 10.497,66 EURO.

Dacă reclamantul ar fi achitat către aceasta suma de 10.497,66 euro la data de 31.03.2011, atunci hotărârea instanţei ar fi fost corectă. Cum acesta nu a procedat în această modalitate, au rezultat dobânzi aferente acestei datorii comune, care au fost achitate exclusiv de către pârâtă, situaţie care există şi în prezent.

Prin urmare, a solicitat ca, în afara sumei de 10.497,66 euro, reclamantul să fie obligat şi la plata sumei de 1.897,56 euro, adică 1/2 din dobânzile calculate începând cu 01.04.2011 până în aprilie 2014, cu precizarea că solicită calculul dobânzilor până la data plăţii efective. A mai menţionat că suma de 1.897,56 euro reprezintă calculul dobânzilor de la pronunţarea IAP-ului şi până la formularea prezentului apel, necesar stabilirii contravalorii taxei de timbru aferentă.

Prin decizia civilă nr. 1082/12.11.2014, pronunţată de Tribunalul Prahova, s-au respins ambele apeluri, declarate de apelantul-reclamant A., şi de apelanta-pârâtă B., împotriva Încheierii de admitere în principiu din data de 27.04.2011 şi a sentinţei civile nr. 300/04.03.2014, ambele pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte, ca fiind nefondate şi s-au compensat integral cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.

În considerentele deciziei pronunţate de Tribunalul Prahova, cu privire la apelul declarat de apelanta-pârâtă B. s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin apelul declarat, pârâta a invocat, mai întâi, faptul că în mod greşit prima instanţă a apreciat că suma de 4.372 lei, reprezentând taxă de primă înmatriculare, a fost inclusă în masa de partaj, deoarece această sumă ar reprezenta bun propriu al acesteia. S-a susţinut că această sumă ar fi fost achitată în exclusivitate de pârâtă, din veniturile sale, ca urmare a unei descoperirii pe un cont de card de debit, iar după recuperarea acestei sume, aceasta trebuia să fie folosită în vederea acoperirii creditului.

În acest sens, se reţine că, în vederea înmatriculării unui autoturism aparţinând părţilor,  s-a achitat, în timpul căsătoriei, suma de 4.372 lei.

Ulterior, în urma formulării unei cereri administrative, prin Decizia nr. 49510/10.11.2008 (în timpul căsătoriei) emisă de AFP V.M. (fila 5 vol. I dosar fond) s-a dispus restituirea sumei de 4.372 lei către pârâtă.

Prin urmare, pentru a stabili ce caracter această sumă (bun propriu sau bun comun) tribunalul apreciază că este necesar a se stabili cu ce bani a fost achitată, iniţial, această taxă, respectiv dacă a fost achitată din veniturile proprii ale pârâtei sau din veniturile comune ale foştilor soţi.

Deşi pârâta a susţinut că această sumă ar fi fost achitată din fonduri proprii, se observă că, potrivit art. 32 Codul familiei, aceasta reprezintă o datorie comună, efectuată în scopul bunei administrări a unui bun comun.

Astfel, tribunalul apreciază că sumele încasate de un soţ, în timpul căsătoriei, cu titlu de venituri salariale, nu reprezintă bunuri proprii ale acestuia, neîncadrându-se în excepţiile prevăzute de art. 31 Codul familiei.

Mai mult decât atât, deşi pârâta a susţinut că această taxă ar fi plătită dintr-un credit obţinut de la banca unde avea deschis contul de salariu, iar restituirea sumei s-ar fi realizat din salariul primit de aceasta, tribunalul apreciază că acest aspect nu prezintă relevanţă juridică semnificativă, care să îi schimbe caracterul de bun comun.

În timpul unei căsătorii, în mod constant soţii pot contracta diverse mici credite, pentru administrarea bunurilor comune sau pentru împlinirea nevoilor căsniciei, însă faptul acoperirii acestor credite din veniturile salariale doar ale unuia dintre soţi nu dă dreptul respectivului soţ de a considera că dobândeşte o creanţă împotriva celuilalt soţ, constând în cota de ½ (sau altă cotă) din contravaloarea debitului achitat din propriul salariu.

Prin urmare, acest prim motiv de apel invocat de pârâtă este nefondat.

Prin al doilea motiv de apel invocat, pârâta solicită ca în afara sumei de 10.497,66 euro, stabilită de prima instanţă ca jumătate din datoria comună a soţilor (20.995,33 euro), la care reclamantul a fost obligat să o plătească pârâtei, reclamantul să fie obligat să îi plătească şi suma de 1.897,56 euro, adică o cotă de ½ din contravaloarea dobânzilor calculate  începând cu data de 01.04.2011 şi până în aprilie 2014.

Prin precizările formulate în apel la data de 20.10.2014, pârâta a arătat că suma solicitată de aceasta este de 2.469,97 euro (fila 86 dosar apel).

Pârâta a susţinut că suma de 1.897,56 euro reprezintă calculul dobânzilor de la pronunţarea IAP-ului şi până la formularea prezentului apel, însă solicită acordarea dobânzilor calculate până la data plăţii efective de către reclamant.

După cum s-a arătat mai sus, prin încheierea interlocutorie de partaj pronunţată la data de 27.04.2011, prima instanţă a constatat că soţii au o datorie comună în cuantum total de 20.955,33 euro la data de 31 martie 2011, iar prin sentinţa de partaj nr. 300/04.03.2014 a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 10.497,66 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri.

În luarea acestei decizii, a fost avută în vedere adresa nr. 14711/31.03.2011 emisă de H. Bank România S.A., în care s-a precizat că restul de plată rămas de achitat până la încheierea relaţiei contractuale este de 20.995,33 euro, conform graficului de rambursare ataşat” (filele 456-505 vol. II dosar fond).

Astfel, judecătoria a apreciat că foştii soţi trebuie să suporte, în cote egale, datoria comună a căsătoriei, astfel cum a fost reţinută prin încheierea interlocutorie de partaj.

Tribunalul mai observă că prin concluziile scrise depuse la data de 24.02.2014 (filele 480-483 vol. III dosar fond) pârâta a precizat că „în mod corect instanţa a reţinut o datorie comună a soţilor în cuantum total de 20.995,33 euro la data de 31.03.2011, urmează ca în sentinţă să se dispună obligarea reclamantului la plata a ½ din valoarea creditului, adică la plata sumei de 10.497,665 euro, sumă de bani ce va fi primită de către pârâtă, care va prelua contractul de credit şi va achita în continuare ratele lunare până la finalizarea contractului”.

Prin urmare, rezultă că în faţa primei instanţe pârâta însăşi a solicitat obligarea reclamantului la plata doar a sumei de 10.497,66 euro, fără a solicita şi adăugarea la această valoare a altor sume.

Prin apelul declarat, pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata unei sume suplimentare, cu titlu de dobândă.

Conform înscrisurilor depuse de pârâtă în susţinerea apelului, respectiv raportul de expertiză contabilă extrajudiciară (filele 67-79 dosar apel) această dobândă nu reprezintă dobânda legală, reglementată de prevederile O.G. nr. 9/2000 (în prezent abrogată), respectiv O.G. nr. 13/2011, ci de dobânda contractuală, stabilită de părţile contractante prin contractul de credit nr. […], încheiat între pârâtă şi H. Bank România SA.

În faţa primei instanţe, în luna aprilie 2014 (la circa 3 ani de la pronunţarea încheierii interlocutorii de partaj), pârâta a menţionat în mod expres că este de acord ca sentinţa de partaj, ce urma a fi pronunţată, să prevadă drept datorie comună doar suma de 20.995,33 euro, aşa cum a fost stabilită prin încheierea de admitere în principiu.

Valoarea solicitată de pârâtă în prezentul apel nu reprezintă sume noi de bani, apărute între momentul pronunţării sentinţei atacate şi judecarea apelului, ci, potrivit motivelor de apel, sume de bani cu titlu de dobândă pentru perioada dintre momentul pronunţării încheierii interlocutorii de partaj (aprilie 2011) şi momentul pronunţării sentinţei de partaj (aprilie 2014), astfel că tribunalul apreciază că, dacă pârâta considera că este îndreptăţită să le solicite şi să le primească de la reclamant, trebuia să formuleze această cerere în faţa primei instanţe, mai înainte de închiderea dezbaterilor.

Astfel, pârâta, nu numai că nu le-a solicitat în primă instanţă, dar a şi declarat în mod expres că suma pe care aceasta o consideră ca fiind datorie comună este suma de 20.995,33 euro, ce urmează a fi suportată în cote egale de ambele părţi.

Conform art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

Prin urmare, tribunalul constată că sunt corecte susţinerile reclamantului, din întâmpinarea la apelul declarat de pârâtă, în sensul că prin cererea de apel pârâta formulează o cerere nouă, prin care solicită obligarea reclamantului la plata unor sume de bani pe care nu numai nu le-a solicitat în faţa primei instanţe (deşi avea această posibilitate), dar a şi declarat expres că este de acord cu suma stabilită prin încheierea interlocutorie de partaj.

Tribunalul mai consideră că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 294 alin. 2 Cod procedură civilă, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, prin cererea de apel pârâta nu solicită obligarea reclamantului la plata unei sume reprezentând dobânda legală, ci solicită acordarea unei sume reprezentând dobânda contractuală, stipulată într-un contract de credit, pentru o perioadă anterioară datei la care a fost pronunţată sentinţa de partaj.

Prin urmare, tribunalul constată că şi acest al doilea motiv de apel invocat de pârâtă este nefondat.

La data de 03.07.2015, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti recursul declarat de recurenta B. împotriva încheierii de admitere în principiu din data de 27.04.2011, a sentinţei civile nr. 300/04.03.2014, pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte şi a deciziei civile nr. 1082/12.11.2014, pronunţate de Tribunalul Prahova.

Primul motiv de recurs invocat de recurentă vizează suma de 4372 lei, reprezentând taxă de primă înmatriculare, solicitată de către reclamant a fi adusă la masa partajabilă. Recurenta că suma de 4372 lei a fost necesară achitării taxei de primă înmatriculare şi a provenit dintr-o descoperire de card.  După recuperarea acestei sume de AFP V.M. a fost depusă în numerar pentru acoperirea datoriei, motiv pentru care solicită excluderea acestei sume de la masa partajabilă şi diminuarea sultei.

Cel de al doilea motiv de recurs vizează respingerea cererii pârâtei de obligare a reclamantului la plata sumelor de bani cu titlu de dobândă pentru perioada dintre momentul pronunţării  încheierii de admitere în principiu (aprilie 2011) şi momentul pronunţării sentinţei de partaj (aprilie 2014) şi ulterior obligarea reclamantului la plata dobânzilor care se vor adăuga pe parcursul soluţionării apelului şi până la plata efectivă a părţii sale din datoria comună în sumă de 10497,66 euro.

Recurenta apreciază că Tribunalul Prahova a reţinut în mod greşit că nu ar fi formulat nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de apel cereri prin care să solicite acest lucru.

Recurenta face referire la cererile formulate în faţa primei instanţe, care se regăsesc la filele 71 şi 967 dosar fond, la chitanţele de plată depuse la filele 973-978 dosar fond şi la cele reţinute în încheierea de şedinţă de la termenul din data de 18.02.2014.

Recurenta mai arată că şi în faţa instanţei de apel prin cererea de apel şi prin poziţia constantă adoptată pe parcursul procesului a solicitat obligarea reclamantului şi la plata dobânzilor, depunând în acest sens o notă de calcul şi expertiza extrajudiciară întocmită de expert I..

Recurenta solicită obligarea reclamantului apelant şi la plata sumei de 1006,16 Euro, reprezentând dobândă aferentă cotei părţi din datoria comună de 10497,66 Euro pentru perioada noiembrie 2014 (data pronunţării deciziei din apel) şi iulie 2015 (data declarării recursului).

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

La cererea de recurs s-au ataşat un set de înscrisuri (filele 8-14).

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la primul motiv de recurs intimatul arată că suma de 4372 lei, reprezentând taxa de primă înmatriculare achitată de cei doi soţi în timpul căsătoriei pentru înmatricularea autoturismului bun comun marca Ford Fiesta, reclamantul a arătat că această sumă a fost achitată şi recuperată în timpul căsătoriei, aşa cum însăşi pârâta a recunoscut la interogatoriul administrat în faţa instanţei de fond. Suma de 4372 lei, inclusă în mod corect de instanţa de fond în masa de împărţit, nu a fost contestată de pârâtă pe calea cererii reconvenţionale formulate în cauză, în sensul că nu a solicitat să se deducă în favoarea acesteia contravaloarea acestei sume sau să se constatate contribuţia exclusivă la achitarea acestei sume. Pârâta s-a rezumat doar la a recunoaşte aceste aspecte legate de plata şi recuperarea ulterioară a acestei taxe, precum şi la a recunoaşte însuşirea acestei sume după încasare. Mai mult, nu a făcut dovada plaţii exclusive a acestei taxe şi nici a existentei unui credit pentru aceasta suma anterioară datei înmatriculării maşinii Ford Fiesta. Pentru aceste considerente coroborate cu caracterul comun al datoriei de a achita aceasta taxă, instanţa de fond, în mod corect a reţinut această sumă la masa de partaj şi a atribuit-o pârâtei care şi-a şi însuşit-o, fapt recunoscut la interogatoriu (întrebarea nr. 35) şi prin cererea reconvenţională.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs intimatul menţionează că acest motiv vizează un aspect ce a fost deja tranşat de către instanţa de fond, faţă de cererea expresă înaintată de pârâtă la judecata în fond, cerere ce a vizat faptul ca suma de 20.995,33 euro reţinută la masa de partaj prin aceeaşi încheiere din 27.04.2011 nu mai este de actualitate, deoarece de la acea dată creanţa contractată de soţi a produs alte dobânzi achitate exclusiv de pârâtă de la încheierea de partaj şi până în prezent, reclamantul nemaiachitând cota sa de 1/2 din valoarea ratei la creditul restant.

Cererea reiterată pe calea apelului este, în primul rând, o cerere nouă, o completare a pretenţiilor pârâtei, inadmisibilă în această fază procesuală.

Intimatul apreciază că cererea recurentei trebuie respinsă ca neîntemeiată, deoarece suma reţinută de instanţa de fond la masa de partaj a fost suma totală restantă la data pronunţării IAP-ului, aşa cum a fost ea comunicată de către banca la care acest credit este contractat. Această sumă comunicată de bancă împreună cu desfăşurătorul ratelor rămase de achitat a inclus inclusiv dobânda pentru suma restantă, aşa încât, având în vedere desfăşurătorul depus de bancă excedentele pretinse de pârâtă cu titlu de dobânzi produse de creditul comun este neîntemeiată, aşa cum în mod corect a apreciat şi instant de fond, deoarece aceste sume se regăsesc în bunurile comune dobândite de părţi în timpul căsătoriei şi incluse în masa de partaj.

Intimatul susţine că prin cererea reiterată pe calea recursului se urmăreşte îmbogăţirea fără justă cauză a recurentei care urmăreşte crearea unui precedent pentru a obţine sume uriaşe de bani de la reclamant cu titlu de dobândă suplimentară.

Prin încheierea nr. 1923/29.09.2015 Înalta Curte de Casaţie Justiţie a admis cererea formulată de petentul A. şi a dispus strămutarea dosarului nr. xx52/331/2009 la Curtea de Apel Braşov.

Pe rolul Curţii de Apel Braşov dosarul a fost înregistrat la data de 09.11.2015.

În recurs, instanţa a încuviinţat pentru recurentă proba cu înscrisuri.

La termenul din 07.01.2015 instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta pârâtă reclamantă reconvenţională B. împotriva încheierii de admitere în principiu din data de 27.04.2011 şi a sentinţei civile nr. 300/04.03.2014, pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte.

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta pârâtă reclamantă reconvenţională B. împotriva încheierii de admitere în principiu din data de 27.04.2011 şi a sentinţei civile nr. 300/04.03.2014, pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte, instanţa apreciază că este întemeiată pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Normele procesuale de investire al instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică  corespunzător principiului stabilit în art. 126  din Constituţia României.

Împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga. De asemenea, exercitarea căilor de atac prevăzute de lege trebuie făcută în ordinea şi în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 282 alin. (1) Cod procedură civilă din 1865, care reglementează obiectul apelului, sunt supuse acestei căi de atac „Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.”, iar potrivit art. 299 Cod procedură civilă din 1865 „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător.”

De asemenea, potrivit  art.  6738  Cod procedură civilă încheierile prevăzute la art. 6736 alin. 1 şi art. 6737 pot fi atacate cu apel sau, după caz, cu recurs odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată asupra fondului procesului.

Calea de atac care putea fi exercitată şi care a fost exercitată de părţi împotriva încheierii de admitere în principiu din data de 27.04.2011 şi a sentinţei civile nr. 300/04.03.2014, pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte este apelul, iar împotriva deciziei pronunţate în apel se poate exercita recurs.

Recursul declarat în mod direct împotriva încheierii de admitere în principiu din data de 27.04.2011 şi a sentinţei civile nr. 300/04.03.2014, pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte este inadmisibil. Încheierea de admitere în principiu din data de 27.04.2011 şi sentinţa civilă nr. 300/04.03.2014, pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte pot face obiectul analizei în recurs doar în situaţia în care recursul declarat de parte împotriva deciziei pronunţate în apel se apreciază a fi întemeiat, iar pe cale consecinţă, ca efect al admiterii recursului şi modificării deciziei din apel se va admite apelul şi schimba hotărârile judecătoreşti pronunţate de prima instanţă.

Examinând recursul declarat de recurenta pârâtă reclamantă reconvenţională şi apărările formulate de intimat, Curtea constată următoarele:

Criticile formulate de recurentă prin primul motiv de recurs pot fi încadrate din punct de vedere legal în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod  procedură civilă, fiind însă nefondate.

Instanţa de apel a apreciat în mod corect că suma de 4372 lei, reprezentând taxa de primă înmatriculare recuperată de la stat, are caracterul unui bun comun, nefiind un bun propriu al recurentei, deoarece potrivit art. 30 din Codul familiei bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.

Chiar dacă suma necesară achitării taxei de înmatriculare ar fi fost obţinută dintr-un credit (descoperire de card) contractat de recurenta în timpul căsătorie, acest fapt nu schimbă caracterul de bun comun al sumei recuperate ulterior.

Instanţa de recurs constată că în raport de data încasării acestei sume de către recurentă, în mod corect instanţa de apel a apreciat că este bun comun al soţilor, prezumţia de la alin. 3 al art. 30 Codul familiei nefiind răsturnată.

Modificarea sau casarea unei decizii pronunţate în apel nu se poate face decât în cazul în care se constată existenţa unuia dintre motive de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 Cod procedură civil, nefiind posibilă o reevaluare a stării de fapt reţinute de instanţa de apel sau o reapreciere a probelor administrate în cauză, faţă de abrogarea pct. 10 şi 11 ale art. 304 Cod procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000.

Instanţa de recurs nu poate stabili o altă stare de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, iar faţă de starea de fapt reţinută de instanţa de apel interpretarea dispoziţiilor art. 30, 31 şi 32 din Codul familiei, în ceea ce priveşte suma de 4372 lei, reprezentând taxa de primă înmatriculare recuperată de la stat, este corectă.

Criticile formulate de recurentă prin cel de al doilea motiv de recurs se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 Cod  procedură civilă şi sunt întemeiate.

Prin precizarea şi completarea la cererea reconvenţională depusă la dosar la data de 15.03.2010 (filele 71-73 vol. I dosar fond), pârâta reclamantă reconvenţională B. a precizat că solicită  obligarea pârâtului la plata a ½ din cuantumul ratei de 180 Euro/lună la Banca C.  BANK, până la expirarea creditului contractat, respectiv anul 2034.

Prin încheierea de admitere în principiu pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte la data de 27.04.2011 se constată în mod corect că soţii au o datorie comună, în cuantum total de 20.995,33 euro la data de 31 martie 2011, plătibilă în rate lunare conform graficului de rambursare, parte integrantă din contractul de credit.

Din adresa nr. 14711/31.03.2011 transmisă de H. Bank (România) S.A. la cererea instanţei şi din graficul de rambursare anexat acestei adresa (filele 450-458 dosar fond) rezultă că suma împrumutată a fost de 22000 Euro. De la data contractării creditului şi până la data emiterii adresei s-au făcut depuneri în contul aferent contractului de credit depuneri în sumă de 5760 Euro, iar restul de plată rămas de achitat până la data încheierii relaţiei contractuale era de 20.995,33 Euro.

Instanţa de recurs apreciază ca neîntemeiată apărarea intimatului potrivit căreia în cuantumul sumei de 20.995,33 Euro erau incluse şi dobânzile datorate, deoarece acest fapt nu a fost reţinut nici de prima instanţă şi nici de instanţa de apel, iar din graficul de rambursare depus la dosar rezultă în mod cert că această suma reprezintă doar diferenţa de sold al creditului, la care se va adaugă dobânda contractuală datorată pe perioada desfăşurării contractului.

La fila nr. 962 din dosarul de fond se regăseşte cererea pârâtei B. prin care arată că din luna aprilie 2011 (34 luni) a achitat singură ratele la creditul ipotecar de 20.995.33 euro. Prin încheierea de la ultimul termen de judecată de la fond, din data de 18.02.2014, se menţionează că cererea pârâtei poate fi calificată ca o majorare a câtimii pretenţiilor solicitate prin cererea reconvenţională, asupra căreia se ia act prin încheiere, fără a acorda vreun termen.

În considerentele sentinţei pronunţate de prima instanţă se reţine că sumele achitate de către pârâta-reclamantă, ca rate bancare pentru imobil, reprezintă valoarea bunului dobândit în timpul partajului.

Principiul disponibilităţii alături de cel al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare se circumscriu noţiunii de proces echitabil în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, potrivit cărora părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare, ci pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

În situaţia în care formulările părţilor sunt confuze, împiedicând  determinarea obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa, în baza rolului activ, are obligaţia, respectând principiul contradictorialităţii, să solicite precizările necesare, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării principiului disponibilităţii, un ultra sau minus petit.

Faţă de cele menţionate în precizarea şi completarea la cererea reconvenţională depusă la dosar la data de 15.03.2010 (filele 71-73 vol. I dosar fond),  instanţa de apel a reţinut în mod greşit că cererea pârâtei reclamante de obligare a reclamantului pârât la plata sumelor reprezentând ½ din dobânda aferentă ratelor achitate ulterior pronunţării încheierii de admitere în principiu ar reprezenta o cerere nouă formulată în apel. Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că cele reţinute de instanţa de apel nu se coroborează cu cele reţinute de prima instanţă, care a apreciat că pârâta reclamantă nu ar fi îndreptăţită la sumele achitate ulterior pronunţării încheierii de admitere în principiu, şi nu că aceasta nu ar fi formulat o cerere şi pentru aceste sume.

Din precizarea şi completarea la cererea reconvenţională depusă la dosar la data de 15.03.2010 (filele 71-73 vol. I dosar fond), rezultă că pârâta reclamantă reconvenţională B. a solicitat obligarea pârâtului la plata a ½ din cuantumul ratei la Banca C. BANK, pe care însă pârâta reclamantă a evaluat-o greşit la suma de 180 Euro/lună, în sensul că a indicat un cuantum al ratei mai mare decât cel care rezultă din graficul de rambursare.  Din graficul de rambursare depus la dosar la filele 451-458 rezultă că rata lunară era în jur de 152 Euro, compusă din sold principal şi dobândă. În situaţia în care s-a solicitat mai mult decât se datorează, soluţia este de admitere în parte a cererii, în condiţiile în care recurenta este îndreptăţită să primească de la intimat şi ½ din dobânda contractuală datorată conform contractului de credit nr. […] încheiat cu H. Bank (România) SA, începând cu data de 27.04.2011 şi până la achitarea efectivă a sumei de 10.497 euro către pârâtă reclamantă reconvenţională B..

Prima instanţa a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 32 alin. 1 lit. b din Codul familiei, deoarece soţii sunt ţinuţi să răspundă împreună pentru obligaţiile pe care le-au contractat împreună, iar faptul că pârâta reclamantă reconvenţională B. primeşte în urma partajului bunuri care se presupune că au fost achiziţionate şi din creditul contractat în timpul căsătoriei, nu are drept consecinţă ca dobânda aferentă creditului să fie suportată doar de aceasta. Pentru bunurile primite în lotul său pârâta reclamantă reconvenţională B. datorează intimatului reclamant o sultă, iar acesta la rândul său trebuie să achite ½ din dobânda contractuală datorată conform contractului de credit nr. […] încheiat cu H. Bank (România) SA, până la data la care îi achită recurentei suma de 10.497 euro.

Interpretarea făcută de prima instanţă are ca efect obligarea doar a recurentei, începând cu data de 27.04.2011, la plata dobânzii pentru creditul bancar care reprezintă o datorie comună a celor doi foşti soţi şi pe cale de consecinţă o îmbogăţire fără justă cauză a intimatului. Cele două părţi sunt ţinute împreună să achite creditul bancar contractat pe o perioadă de 312 luni, iar atât timp cât intimatul nu-i achită recurentei suma de 10.497 euro, care reprezintă jumătate din valoarea creditului datorat la data pronunţării încheierii de admitere în principiu, acesta este ţinut şi la plata a ½ din dobânda achitată de recurentă pentru acest credit.

Apărările făcute de intimat prin concluziile puse pe fondul recursului referitoare la lipsa unei expertize judiciare prin care să fie determinat cuantumul exact al sumelor solicitate nu pot conduce la respingerea cererii recurentei, deoarece sumele solicitate cu titlu de ½ din dobânda achitată sunt determinabile potrivit contractului de credit din care trebuie să rezulte cuantumul şi modalitatea de calcul al dobânzii contractuale şi pot fi determinate în concret la momentul executării obligaţiei de plata de către intimat.

 Având în vedere că recurenta a făcut calculul dobânzilor, fără ca acest calcul să fie confirmat de bancă sau de către un expert numit de instanţă, cât şi faptul că din înscrisurile depuse la dosar nu reiese dacă dobânda de 6,95 %, menţionată în graficul de rambursare este o dobândă fixă, instanţa nu-l poate obliga pe intimatul reclamant la plata în concret a sumelor menţionate în mod expres de recurentă, ci îl va obliga la plata de ½ din dobânda contractuală datorată conform contractului de credit nr. […] încheiat cu H. Bank (România) S.A.

Pentru toate considerentele menţionate mai sus, curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite în parte recursul declarat de recurenta pârâtă reclamantă reconvenţională B. împotriva deciziei civile nr. 1082/12.11.2014 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. xx52/331/2009, pe care o va modifica în parte în sensul că:

Va admite în parte apelul declarat de pârâta reclamantă reconvenţională B. împotriva sentinţei civile nr. 300/04.03.2014, pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte, pe care o va schimba în parte, în sensul că va obliga pe reclamantul-pârât reconvenţional A. la plata către pârâtă reclamantă reconvenţională B. şi a ½ din dobânda contractuală datorată conform contractului de credit nr. […] încheiat cu H. Bank (România) S.A., începând cu data de 27.04.2011 şi până la achitarea efectivă a sumei de 10.497 euro către pârâta reclamantă reconvenţională B..

Va păstra restul dispoziţiilor din decizia civilă nr. 1082/12.11.2014 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. xx52/331/2009 şi din sentinţa civilă nr. 300/04.03.2014, pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte.

Reţinând culpa procesuală a intimatului reclamant-pârât reconvenţional A., cât şi soluţia de admitere în parte a recursului, instanţa, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, îl va obliga la plata către recurentă a sumei de 1794,88 lei, reprezentând parte din cheltuielile de judecată efectuate în recurs. Suma de 1794,88 lei este compusă din suma de 994,88 lei, reprezentând taxa de timbru aferentă pretenţiilor admise şi 800 lei, reprezentând parte din onorariu de avocat dovedit cu chitanţa nr. 40/25.11.2015 (fila 15).

Domenii speta

Spete similare