Nulitatea actelor de procedură comunicate contrar legii. Comunicarea actelor procedurale la domiciliul ales. Neindicarea persoanei însărcinată cu primirea corespondenţei. Efecte

Codul de procedură civilă de la 1865: art. 93, art. 105 alin. (2) teza finală, art. 155

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 156, art. 157 alin. (1) lit. e) şi alin. (3)

1. opinie majoritară

Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. pr. civ. (1865) cu referire la nulitatea actelor procedurale comunicate contrar legii – nu este suficientă invocarea neregularităţii comunicării hotărârii judecătoreşti pentru a se constata că nu a început să curgă termenul de apel, ci trebuie ca partea să nu fi luat la cunoştinţă de hotărâre.

2. opinie separată

Dispoziţiile art. 93 C. pr. civ. (1865), potrivit cu care „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii” au un caracter imperativ, reglementând o excepţie de la dispoziţiile art. 90 C. pr. civ., astfel că încălcarea lor atrage sancţiunea nulităţii, în sensul art. 105 alin. (2) C. pr. civ. (1865).

În cazul normelor imperative şi de strictă interpretare judecătorului nu-i este permis să uzeze de prezumţii, nulitatea actului neregulat comunicat neputând fi acoperită, ea fiind una expresă şi absolută.

Termenul de apel nu începe să curgă în cazul încălcării dispoziţiilor art. 93 C. pr. civ., în ipoteza în care hotărârea supusă apelului nu a fost comunicată la domiciliul părţii, care şi-a ales un domiciliu fără indicarea persoanei însărcinată cu primirea actelor de procedură.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 212 din 25 mai 2016, Prof. univ. dr. L.B.)

Prin decizia civilă nr. 236/29.02.2016 Tribunalul Timiş a admis excepţia tardivităţii invocată din oficiu, cu consecinţa respingerii ca tardive a apelurilor declarate de apelanţii M.M.D. domiciliat în Germania, cu domiciliul procedural ales în Timişoara, […] – la Cabinet avocat D.L. şi M.I.O. cu domiciliul în Timişoara […], obligând primul apelant să plătească intimaţilor în cauză cheltuieli de judecată în sumă de 1.300 lei. Instanţa a respins cererile accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulate de apelanţi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că termenul de apel împotriva sentinţei civile nr. 9750/02.09.2015 a Judecătoriei Timişoara este de 15 zile de la comunicarea sentinţei, termenul fiind un termen legal imperativ, nerespectarea acestuia antrenând sancţiunea procedurală constând în decăderea din exerciţiul dreptului la apel. În speţă, s-a reţinut că sentinţa apelată a fost comunicată la data de 16.09.2015, termenul de apel împlinindu-se la data de 02.10.2015, în timp ce unul dintre apeluri a fost depus şi înregistrat la data de 09.10.2015, iar celălalt la data de 15.10.2015, respectiv peste termenul prevăzut de lege.

Instanţa a reţinut că menţiunea greşită în dispozitivul sentinţei apelate cu privire la durata termenului nu îndreptăţeşte partea să exercite dreptul la apel peste termenul prevăzut de lege, în condiţiile în care apelanţii nu au solicitat repunerea în termenul de apel, în condiţiile art. 103 C. pr. civ., căci eroarea de drept procesual nu poate fi invocată ca motiv justificativ pentru neexercitarea dreptului la apel în termenul prevăzut de lege.

Relativ la apelul pârâtului M.M.D., care a susţinut că termenul de apel nu a început să curgă de la data comunicării sentinţei, întrucât comunicarea hotărârii s-a făcut contrar art. 93 C. pr. civ., respectiv la domiciliul ales, deşi nu s-a  indicat persoana însărcinată cu primirea actului, situaţie în care hotărârea ar fi trebuit să-i fie comunicată la domiciliu, instanţa a reţinut că scopul comunicării hotărârii este acela al luării la cunoştinţă despre considerentele care au stat la baza pronunţării sentinţei în vederea exercitării căii de atac şi a curgerii termenului pentru declararea căii de atac, astfel că invocarea unei neregularităţi privind comunicarea hotărârii nu poate produce consecinţe juridice, în condiţiile în care apelantul în cauză nu a susţinut că nu a primit hotărârea la domiciliul ales, adresă la care s-au efectuat toate comunicările actelor procedurale în dosar.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că partea care a împuternicit un avocat să o reprezinte, alegându-şi domiciliul la acesta nu se poate prevala de faptul că hotărârea nu i-a fost comunicată la domiciliul real, reprezentantul convenţional fiind mandatat să primească hotărârea, caz în care termenul începe să curgă de la data la care avocatul a luat cunoştinţă despre hotărâre, prin comunicarea ce i-a fost făcută.

Împotriva acestei decizii, pârâtul M.M.D. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Tribunalul Timiş, întrucât instanţa a soluţionat greşit excepţia tardivităţii apelului său, în raport cu dispoziţiile art. 93 C. pr. civ., întrucât deşi şi-a ales domiciliul la avocatul său, prin cererea de alegere a domiciliului nu a indicat persoana avocatului, ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, caz în care comunicarea sentinţei se supune exigenţelor dispoziţiilor art. 90 C. pr. civ., respectiv comunicarea sentinţei trebuia efectuată la domiciliul său real, în Germania, iar nu la domiciliul ales.

Mai mult, apelantul arată că în cauză s-au încălcat şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor  Omului, întrucât termenul de apel consemnat în dispozitivul sentinţei este de 30 de zile, iar nu cel de 15 zile, eroarea instanţei opunându-se admiterii excepţiei tardivităţii apelului, context în care evocă hotărârea Fanniel c/a Belgiei, comentată în doctrină de prof. Ion Deleanu.

Sub acest aspect se consideră incidente dispoziţiile art. 105 (2) C. pr. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. pr. civ., întrucât normele care reglementează citarea părţilor şi comunicarea actelor procedurale sunt imperative, încălcarea lor atrăgând sancţiunea nulităţii hotărârii. La acestea adaugă şi încălcarea dispoziţiilor art. 266 alin. (3) C. pr. civ., apelantul susţinând şi carenţe în motivarea hotărârii, căci instanţa nu a răspuns motivelor sale privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie, alegaţiile sale fiind sprijinite şi pe jurisprudenţă, context în care face referire la decizia nr. 1585/23.09.2010, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, prin care eroarea instanţei de a indica un alt termen de apel decât cel prevăzut de lege nu a fost imputabilă apelantului, excepţia tardivităţii fiind respinsă, sens în care se face referire şi la dispoziţiile art. 457 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, arătând că s-a sprijinit pe aparenţa de legalitate a sentinţei în discuţie, astfel că a acţionat conform celor înserate în dispozitivul sentinţei.

În raport cu cele menţionate, starea de fapt care se reliefează instanţei de recurs pune în evidenţă următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 9750/02.09.2015, obiect al apelului soluţionat de Tribunalul Timiş, instanţa de fond a inserat în dispozitivul sentinţei termenul de 30 de zile de la comunicarea sentinţei, ca termen înlăuntrul căruia părţile pot declara calea de atac al apelului, deşi acţiunea care a făcut obiectul judecăţii a fost înregistrată sub regimul vechiului Cod de procedură civilă, context în care termenul legal de apel era de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

În raport cu termenul indicat în dispozitivul sentinţei menţionate apelurile au fost introduse înlăuntrul termenului de 30 de zile.

Speţa pune în discuţie dispoziţiile procedurale reglementate în Cartea II, Titlul II, Capitolul II intitulat „Citaţiile şi comunicarea actelor de procedură”, al Codului de procedură civilă vechi, cu referire specială la dispoziţiile art. 90, 93 din Cod, relative la comunicarea hotărârilor judecătoreşti.

În context, dispoziţiile art. 93 C. pr. civ. prevăd că „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii”.

În opinia majoritară se arată că în adevăr, hotărârea primei instanţe nu a fost comunicată la domiciliul apelantului, deşi acesta în cererea de alegere de domiciliu nu a arătat persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, ci la domiciliul ales, însă instanţa de recurs constată că nu este suficientă invocarea neregularităţii comunicării hotărârii judecătoreşti pentru a se constata că nu a început să curgă termenul, ci trebuie ca partea să nu fi luat la cunoştinţă de hotărâre, fapt nedovedit în cauză.

Instanţa reţine că toate actele de procedură, inclusiv sentinţa au fost comunicate la adresa indicată de pârât, la reprezentantul său convenţional.

Prin contractul de asistenţă juridică încheiat cu avocatul care l-a reprezentat în faţa instanţei de fond, care are caracterul unui contract de mandat, pârâtul l-a mandatat pe avocat pentru toate actele judecăţii, cu atât mai mult cu cât şi-a ales domiciliul la sediul avocatului.

În privinţa reprezentării părţilor în judecată, art. 68 alin. (3) C. pr. civ. prevede că „mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privinţă”.

De asemenea, în acelaşi context, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în Hotărârea nr. 64/2011 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România privind adoptarea Statutului profesiei de avocat.

Astfel, art. 122 alin. (1) lit. c) din Statut prevede că obiectul contractului de asistenţă juridică „poate fi limitat la una sau mai multe dintre activităţile prevăzute de art. 3 din lege ori poate avea caracter general, dând dreptul avocatului la acte de administrare şi conservare a patrimoniului clientului”.

De asemenea, prin art. 126 alin. (2) din Statut se prevede că „în lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului”.

În consecinţă, în speţă, în condiţiile în care pârâtul recurent l-a împuternicit pe avocat să-l reprezinte şi şi-a ales domiciliul procedural la acesta, iar toate actele procedurale de la instanţa de fond acestuia i-au fost comunicate, pârâtul nu se poate prevala de faptul că sentinţa nu i-a fost comunicată la domiciliul său personal pentru a susţine că termenul de apel nu a început să curgă.

În realitate, termenul de apel a început să curgă la 16.09.2015, data comunicării sentinţei la domiciliul procesual ales.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea art. 103 C. pr. civ. şi a respins apelul pârâtului M.M.D. ca tardiv, acesta nefăcând dovada că a fost împiedicat de o împrejurare mai presus de voinţa sa să-l declare în termenul legal.

De asemenea, în privinţa duratei termenului de apel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că menţionarea greşită în dispozitivul sentinţei a duratei termenului de apel nu poate modifica durata legală a acestui termen.

Există principiul legalităţii căilor de atac, conform căruia căile de atac sunt doar cale prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de lege.

În aceste condiţii, în baza art.  312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea, cu majoritate de voturi a respins recursul pârâtului.

În opinia separată se preconiza soluţia admiterii recursului, casarea hotărârii Tribunalului Timiş cu trimiterea spre rejudecare la Tribunalul Timiş, întrucât  observarea normelor cuprinse în Capitolul II intitulat „Citaţiile şi comunicarea actelor de procedură” (din Cartea II, Titlul II), cu referire specială la dispoziţiile art. 90, art. 93 C. pr. civ., relative la comunicarea hotărârii judecătoreşti permite concluzia, conform căreia normele în discuţie sunt norme imperative, de strictă interpretare, a căror încălcare atrage nulitatea absolută şi expresă, în sensul art. 105 alin. (2) teza finală C. pr. civ.

În context se reţine că ipoteza normei cuprinsă în art. 93 vizează comunicarea actelor de procedură în caz de alegere de domiciliu, precum în cazul de speţă.

Soluţia preconizată de normă în mod imperativ obligă ca în caz de alegere de domiciliu, actul procedural să fie comunicat persoanei însărcinată cu primirea actelor de procedură, indicată în cererea de alegere de domiciliu, iar în cazul în care în cererea de alegere de domiciliu nu a fost indicată persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură comunicarea actului procedural se va face la domiciliul părţii, respectiv potrivit dispoziţiilor art. 90 (1) C. pr. civ., adică conform regulii generale. Norma cuprinsă în art. 93 C. pr. civ. nu prevede posibilitatea comunicării actului procedural la domiciliul ales de către parte, în ipoteza în care în cererea de alegere de domiciliu partea nu a indicat persoana însărcinată cu primirea corespondenţei.

Faţă de structura, conţinutul acestei norme, observăm că ea reglementează o excepţie de la dispoziţiile art. 90 C.pr.civ., reglementând o ipoteză particulară – alegerea de domiciliu – vizând exclusiv comunicarea actelor procedurale, iar nu citarea părţii care a operat o alegere de domiciliu.

În aceste condiţii, regimul juridic urmat de norma cuprinsă în dispoziţiile art. 93 C. pr. civ. reclamă luarea în consideraţie a caracterului ei imperativ şi a faptului că este de strictă interpretare – exceptio sunt strictisime interpretations - judecătorului nefiindu-i permis să identifice pe cale de interpretare soluţii neprevăzute expres în prescripţia normei, care, în mod imperativ, impune ca în caz de alegere de domiciliu, comunicarea actelor de procedură să se efectueze la persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, desemnată prin cerere de alegere de domiciliu, iar, în caz contrar, când nu a fost indicată o astfel de persoană, la domiciliul părţii, iar nu la domiciliul ales de către parte.

În speţă, se observă că, prin  întâmpinare şi cererea reconvenţională (fila 55 dosar de fond), pârâtul în cauză, Marconi Mircea Dumitru şi-a  ales domiciliul în Timişoara, str. Martir Miroslav Todorov nr. 8, sc. A, ap. 14, respectiv la av. Stoica Adriana (fila 227 dosar de fond), fără a indica vreo persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, cu precizarea că apelantul Marconi Mircea-Dumitru este cetăţean german, având domiciliul în Germania, Eschbach. St. Georg Str. 1, iar în faţa Judecătoriei Timişoara acesta a fost reprezentat de av. Stoica Adriana, delegată, împuternicirea avocaţială fiind limitată la reprezentarea în faţa instanţei de fond (fila 53 dosar de fond).

În aceste condiţii, comunicarea hotărârii judecătoreşti – sentinţa instanţei de fond – la adresa avocatului apelantului, astfel cum rezultă din înscrisul de la fila 545 dosar fond (comunicarea realizându-se prin afişare pe uşa principală a locuinţei destinatarului) este contrară dispoziţiilor art. 93 C. pr. civ., care obligă la comunicarea hotărârii la domiciliul părţii, atunci când partea nu a  indicat în cererea de alegere de domiciliu, persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, precum în cazul de speţă.

Împrejurarea că partea nu a reclamat modul de comunicare a altor acte procedurale săvârşite în cadrul judecăţii de fond nu prezintă relevanţă juridică, din perspectiva problemei de drept pendinte, în condiţiile în care prezumţia încunoştinţării de către avocat a clientului său în legătură cu „mersul judecăţii” şi efectuarea unei apărări efective în proces, care presupune valorificarea tuturor actelor procedurale săvârşite în cursul judecăţii de fond prin avocatul, reprezentant al intereselor părţii care l-a angajat încetează o dată cu pronunţarea hotărârii primei instanţe, delegaţia de reprezentare încetându-şi efectele în momentul pronunţării hotărârii.

Mai mult, în apel, la data de 09.10.2015 apelantul în cauză îşi precizează expres domiciliul din Germania, arătând că îşi alege domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la un alt avocat, context în care indică persoana avocatului ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, conform art. 93 C. pr. civ.

În acest context, admiterea excepţiei tardivităţii apelului, cu consecinţa respingerii apelului ca tardiv, pentru considerentul că, căile de atac, inclusiv termenele de exercitare a acestora decurg din lege, iar partea nu a solicitat repunerea în termenul de apel, este greşită, căci, în prezenta cauză termenul de apel nici nu a început să curgă, dispoziţiile art. 93 C. pr. civ. fiind încălcate, căci în cazul în care partea a operat o alegere de domiciliu, dar nu a indicat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură termenul de apel curge de la data comunicării hotărârii la domiciliul părţii, ori, în cauză, o astfel de comunicare nu a avut loc.

În aceste condiţii, alegaţiile instanţei, relative la împrejurarea că apelantul în cauză ar fi cunoscut conţinutul hotărârii apelate se bazează pe prezumţia că avocatul la care partea şi-a ales domiciliul a adus la cunoştinţa clientului hotărârea astfel pronunţată ori, în cazul normelor imperative şi de strictă interpretare, precum cele care reglementează cazurile de excepţie de la normele comune de comunicare a actelor procedurale, judecătorului nu-i este permis să uzeze de prezumţii, domeniul prezumţiilor judecătoreşti fiind exclus în ipoteza normelor imperative prin care sunt reglementate cazurile particulare, respectiv excepţii de la regulile comune vizând comunicarea actelor procedurale.

Alegaţiile instanţei de apel relativ la legalitatea căilor de atac, inclusiv a termenelor procedurale prevăzute de lege pentru exercitarea lor nu pot avea relevanţă juridică decât în condiţiile în care comunicarea actului s-a făcut regulat, adică conform legii, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă.

În alte cuvinte, eroarea instanţei de fond care a atribuit părţilor un termen de exercitare a căii de atac de 30 de zile, în loc de termenul legal de 15 zile de la comunicarea actului procedural nici nu prezintă relevanţă juridică în condiţiile în care însăşi comunicarea actului procedural atacat nu s-a săvârşit în condiţii legale. Jurisprudenţa şi doctrina, relevante în domeniu, conform cărora calea de atac, inclusiv termenul de exercitare a acesteia sunt de domeniul legii neavând relevanţă consemnarea în dispozitivul hotărârii judecătoreşti a unei căi de atac inexistente ori greşite sau indicarea unui termen de declarare al căii de atac greşit vizează exclusiv ipotezele în care comunicarea respectivei hotărâri judecătoreşti s-a efectuat conform legii. Ori, în condiţiile în care termenul de declarare a unei căi de atac, prevăzut de lege este condiţionat de comunicarea hotărârii, precum în cauza de speţă, necomunicarea în condiţii legale a hotărârii blochează însăşi curgerea termenului prevăzut de lege pentru respectiva cale de atac, astfel că „durata termenului de exercitare a căii de atac” nu mai intră în discuţie, fiind irelevantă din punct de vedere juridic.

Prin urmare, ipotezele vizate de instanţa de fond, sunt valide, fiind consacrate jurisprudenţial şi doctrinar, însă numai în situaţia în care comunicarea hotărârii judecătoreşti s-a făcut în condiţii legale. În alte cuvinte, asemenea ipoteze au în vedere o comunicare a hotărârii validă în planul dreptului, problemele puse în discuţie prin  jurisprudenţă şi doctrină vizând exclusiv răspunsurile la întrebările:

1.Calea de atac utilizată de parte împotriva hotărârilor judecătoreşti (valid comunicate părţii) este prevăzută de lege?

2.Termenul de exercitare al căii de atac este cel prevăzut de lege sau nu?

În ambele cazuri, evident că nu contează din punct de vedere juridic cele consemnate de judecător în cuprinsul dispozitivului hotărârii.

De aceea, consider că hotărârea Tribunalului Timiş este greşită în raport cu modul de soluţionare al excepţiei tardivităţii apelului, Mai mult, constatăm că şi noul Cod de procedură civilă a menţinut exigenţele de interpretare a normelor din vechiul cod, relative la comunicarea actelor procedurale, fapt consemnat şi în doctrina care a statuat că, dacă partea şi-a indicat un domiciliu (ales), însă nu a precizat numele sau denumirea persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, incidente devin dispoziţiile art. 155 şi art. 156 N. C. pr. civ., care obligă la citarea, respectiv comunicarea actului la domiciliul părţii, iar nu la domiciliul ales, în caz contrar sancţiunea fiind nulitatea expresă a actului procedural, prin raportare la art. 157 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) N.C.pr.civ., excepţia nulităţii putând fi invocată şi de instanţă din oficiu (Gabriel Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, 2013, p. 391).

Domenii speta

Spete similare