Sentinţa civilă - drept civil - Nulitate absolută contract de credit

JUDECĂTORIA CĂLĂRAŞI

DREPT CIVIL - Nulitate absolută contract de credit

Sentinţa civilă  Nr. 1359/14 Iunie 2016

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Prin cererea introdusă la această instanţă şi înregistrată la data de 30.12.2015, sub nr. 6698/202/2015 cu precizările formulate în data de 18.01.2016, reclamantul B.V,  a chemat în judecată pe pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA SA, pentru ca în baza probelor ce se vor administra în contradictoriu cu aceasta, să  se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să se dispună: nulitatea absolută parţială a contractului de credit  bancar nr. 120000000000… din 14.09.2007, respectiv înlăturarea clauzelor contractuale abuzive inserate în art. 1.3 lit. c, art. 5.1, art. 5.4  şi art. 5.5 din acesta; stabilizarea monedei (CHF) creditului acordat pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului mai sus menţionat de la data semnării acestuia; recalcularea  ratelor aferente contractului  de credit  în funcţie de valoarea leu/CHF de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de creditare; plata diferenţelor  rezultate din  diferenţa  de curs  valutar  valabil de la momentul efectuării  fiecărei plăţi şi cursul valutar  valabil  de la data semnării contractului de credit şi a dobânzii legale aferente.

În motivarea cererii sale reclamantul a arătat că în fapt, între el, în calitate de împrumutat, şi Piraeus Bank, denumită în cele ce urmează Banca, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit bancar nr. 1200000000001….din 14.09.2007, având ca obiect un credit în valoare de 35.600 CHF.

La momentul încheierii contractului de credit în cauza, raportat la circumstanţiere economice de la acel moment precum şi la capacitatea sa de înţelegere a clauzelor contractuale  şi a implicaţiilor acestora  pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.

Creştere accelerată a CHF faţă de  moneda naţională a determinat  însă schimbarea condiţiilor contractuale avute  în vedere la momentul contractării creditului, atrăgând obligaţii vădit disproporţionate  faţă de cele la care a consimţit la data contractării creditului, dată la care nu a avut informaţiile necesare pentru a aprecia asupra riscului  valutar.

Astfel, reclamantul consideră că se impune restabilirea obligaţilor prin stabilizare  cursului de schimb CHF –RON la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a  prestaţiilor asumate de părţi. A invocat disp. art. 75 coroborat cu art. 76 din Lg. 296/2001 privind Codul Consumului, potrivit cărora contractele pentru consum  precum şi toate celelalte  condiţii aplicabile contractului  trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine  interpretări echivoce ale acestora  şi pentru înţelegerea cărora să nu fie  necesare cunoştinţe de specialitate; că Norma  BNR nr. 17/12003 prevede obligaţia băncii de a administra  riscul în sensul diminuării lui prin organizarea  adecvată a activităţii de creditare, ceea ce exclude  asumarea riscului  de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens  o constituie  îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor  echităţii şi bunei credinţe.

Reclamantul solicită să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale  inserate în art. 1.3 lit. c, art. 5.1, art. 5.4  şi art. 5.5 din contractul de credit, având în vedere  disp. art. 1 al. 1  şi art. 4 al. 1  din Lg. 193/2000,  faţă de faptul că la data semnării contractului i s-a înmânat spre semnare un contract prestabilit, cu clauze standard preformulate, fără a i se aduce  la cunoştinţă că  poate  negocia  clauzele acestuia direct cu banca  şi pe cale de consecinţă, fără a avea posibilitatea de a  influenţa efectiv  natura şi/sau conţinutul clauzelor inserate, singura opţiune fiind aceea de a adera în integralitate la  contractul de credit sau de a-l refuza în totalitate.

A mai precizat că, ulterior a observat că disp. art. 1.3 lit. c din contractul de credit  prevăd că „în situaţia în care împrumutatul  solicită şi banca acceptă, modificarea valutei sau a altor  condiţii  ale creditului, banca poate percepe  un comision de conversie  de 3% (minim 100 euro sau echivalentul  RON sau CHF) aplicat la soldul creditului”, aplicarea acestui comision fiind de natură a-i limita dreptul de a solicita pe viitor o eventuală conversie, el fiind  cel care ar urma să suporte  acest comision în totalitate.

În ceea  ce priveşte  dobândă, potrivit art. 5.1 din contract „dobânda este stabilită  în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja  variabilă a băncii, care la data încheieri contractului este cea menţionată în art. 1.2.  dobânda se poate modifica  în funcţie de variaţia indicelui  de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care  indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/în minus), faţă de valoarea iniţială a acestora la cea  mai recentă modificare, după caz Banca poate  modifica dobânda  în consecinţă,  în orice moment, conform deciziei sale…”.

Art. 5.4  stabileşte că „în cazul în care banca modifică marja, conform decizie sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului  prin scrisoare împreună cu  noul Grafic de rambursare considerat  acceptat automat  de către împrumutat”,  iar  art. 5.5. prevede că ”pentru orice  sume datorate  şi neplătite la scadenţele prevăzute în prezentul contract  împrumutatul/coplătitorul şi garantul va plăti  băncii penalităţile stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual , peste dobânda curentă pentru creditul restant  şi alte sume restante  şi de 4% anual pentru dobânda restantă  a căror sume se vor  calcula zilnic, pro rata  temporis, începând  cu data  scadenţei şi până la data plăţii integrale a acestor sume de către împrumutat şi se vor  adăuga la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăşi sumele asupra cărora sunt calculate".

Reclamantul consideră că textele clauzelor mai sus expuse, conferă băncii dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii curente, fără acordul său exprimat printr-un act adiţional  şi fără a preciza expres  ce indicatori economici ar avea în vedere sau care ar fi situaţiile care ar conduce la modificarea politicii de creditare, astfel încât  să poată aprecia asupra suportabilităţi eventualelor creşteri a ratei dobânzii, aceasta putând fi modificată „în orice moment”.

De asemenea, solicită a se observa că în mod abuziv şi încălcând dispoziţiile OG 9/2000, privind nivelul dobânzii, banca stabileşte, pe de o parte dobânzi penalizatoare peste dobânda curentă,şi pe de altă parte, dobânda penalizatoare peste dobânda restantă.

Fata de toate dispoziţiile legale şi faţă  de considerentele invocate în literatura de specialitate, solicită să se  constate că respectivele clauze descrise mai sus sunt abuzive întrucât: nu au fost negociate, au fost preformulate, el neputând să-şi exprime vreun punct de vedere asupra lor.

În consecinţă, solicită instanţei să dea eficienţă dispoziţiilor art.6 din Legea 193/2000, potrivit cărora daca un consumator sau un organ abilitat prin lege constată că o clauză are caracter abuziv, atunci consumatorul poate considera clauza respectiva ca fiind fără efect faţă de el, cererea sa fiind supusă analizei instanţei din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorului, aceasta urmând a fi încadrata în dispoziţiile art.29 lit f din OUG 80/2013.

În drept Legea 193/2000, OG 50/2010 .

În dovedirea acţiunii reclamantul a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri, sens în care a ataşat la dosarul cauzei, în copie contractul de credit, şi interogatoriul pârâtei.

Pârâta a formulat întâmpinare în termen legal, prin care  a invocat  excepţia netimbrării cererii introductive de instanţă, excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, excepţia  lipsei capacităţii de folosinţă a Sucursalei Călăraşi, excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere ,  iar pe  fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecata formulată de reclamant ca neîntemeiată cu privire la toate capetele de cerere, precum  şi  obligarea acestuia  la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, in temeiul art.453 NCPC.

În motivarea excepţiei netimbrării  cererii introductive de instanţă, arată că în acord cu prevederile art. l coroborat cu art. 2 si cu art. 34 alin. (l) din OUG nr. 80/2013, reclamantul urmează să timbreze la valoarea obiectului ei cererea introductiva de instanţă. Astfel, abia după timbrarea cererii, instanţa ar fi legal sesizata si ar putea sa analizeze temeinicia cererii reclamantului.

A mai menţionat că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013 întrucât aceste prevederi se refera la „persoanele fizice [..„] care au calitatea de reclamant, solicitând astfel anularea ca netimbrat a capătului doi de cerere  referitor la stabilizarea cursului  de schimb CHF-RON , conf. art. 200  al. 2 N.c.p.c.

În  ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale a menţionat că,  atât competenta teritoriala de drept comun, cât şi convenţia încheiată între cele doua părţi, indică o singură instanţă competentă teritorial să judece acest litigiu, respectiv, instanţa competenta material (judecătoria) de la sediul social al Piraeus Bank Romania SA. (Sector 1, Bucureşti), în acest sens fiind şi practica instanţelor de judecată in cauze similare, având ca pârâtă Banca.

Faţă de argumentele expuse, a solicitat să se  constate ca fiind întemeiată excepţia invocata si, în consecinţă, să se  admită  excepţia de necompetenţă teritorială  a Judecătoriei Călăraşi, urmând să se decline cauza către  Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Referitor la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a PIRAEUS BANK ROMANIA S.A. - SUCURSALA CĂLĂRAŞI, a arătat că potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 “(1) sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona. (…) (3) Celelalte sedii secundare - agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii - sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal, deci conform art. 56 C.pr.civ. rezultă fără echivoc faptul că se impune admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a PIRAEUS BANK ROMANIA S.A. - Sucursala Călăraşi.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, a menţionat că  acţiunea reclamantului se întemeiază în principal pe un text de lege care nu conferă cadrul juridic în vederea susţinerii cererii, iar în subsidiar acţiunea este motivată pe dispoziţiile unei legi care nu este aplicabilă prezentei speţe.

Totodată solicită să se constate şi faptul că dispoziţiile art. 1271 NCC (care reglementează impreviziunea) invocate în subsidiar de către reclamant în susţinerea cererii introductive de instanţă, nu sunt aplicabile în cauză.

În acest sens a arătat faptul că, potrivit art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, legiuitorul a reglementat expres ca  dispoziţiile art. 1271 NCC privitoare la impreviziune se aplica numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a NCC (01.10.2011 - n.n.). Or, contractul de credit din prezenta cauza a fost încheiat la data de 14.09.2007, anterior intrării in vigoare a NCC.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea excepţiei invocată, iar pe cale de consecinţă, respingerea şi a capătului 2 de cerere, ca fiind inadmisibil, în raport de dispoziţiile legale pe care se întemeiază.

Pe fondul cauzei – pârâta arată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

Astfel arată că, pentru soluţionarea corectă a cererii de chemare în judecata se impune a preciza că legea aplicabila în prezentul litigiu este Codul Civil de la 1864 respectiv art. 969, având în vedere că, contractul de credit a fost semnat în 14.09.2007, neputând fi reţinute, prevederile Noului Cod civil.

Prin urmare, argumentele reclamantului privind aplicarea unor dispoziţii legale menţionate sunt neîntemeiate, acestea ducând la încălcarea evidentă a principiilor de drept evocate, precum si a principiului neretroactivităţii legii civile consacrat constituţional prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României potrivit cu care „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Se arată că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000,iar pentru ca instanţa să poată sancţiona o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să fie parte integranta dintr-un contract de adeziune si sa nu fi fost negociata din culpa comerciantului/profesionistului; sa fie excesiva (sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligaţiile părţilor) şi

sa nu se refere la obiectul sau preţul contractului.

Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale reclamate din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât pe de o parte, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin.  1  din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, unele dintre acestea se refera la preţul contractului.

Pe de altă parte,clauzele Contractului de credit au fost negociate de către părţile semnatare înainte de semnarea acestuia, iar Banca a furnizat reclamantului cu o perioada de timp rezonabilă înainte de data semnării forma Contractului de credit, aspect confirmat chiar de către reclamant prin art. 11.2 din Contractul de credit, rezultat şi din intervalul de reflectare scurs între data formulării cererii de creditare după ce a analizat oferta, şi data semnării contractului de credit.Prin urmare, aceasta susţinere este inadmisibila, cu atât mai mult cu cat reclamantul nu a dovedit, în mod cert, faptul ca a solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, că şi-a exprimat dorinţa de a modifica oferta băncii, că a iniţiat sau nu orice alte discuţii cu privire la oferta propusă. O negociere din punct de vedere juridic reprezintă o succesiune de oferte si contraoferte până când una din părţi acceptă oferta şi se ajunge la un acord de voinţă. În aprecierea caracterului abuziv al unui contract preformulat, in condiţiile art. 4 alin (l) este absolut necesar să se pornească de la certitudinea că un contract preformulat nu este, în sine, un contract abuziv. Susţine că un contract preformulat, permis de legiuitor, este acel contract ale cărui clauze sunt pre-redactate de una dintre părţi, cealaltă parte având posibilitatea fie de a negocia acele clauze, înlăturându-le sau acceptându-le.

Astfel, arată că în situaţia în care consumatorul acceptă si semnează fără nicio obiecţie contractul preformulat, astfel cum a fost propus de bancă, s-ar putea aprecia că este un contact abuziv în sine pentru simplul motiv ca a fost acceptat ca atare de către consumator, fiind absurd să i se impute băncii că cele doua voinţe au fost concordante în ceea ce priveşte clauzele propuse. Subliniază că  prevederile reclamate din Contractul de credit sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil) şi au fost însuşite de către consumatori prin semnarea Contractului de credit,devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 din C. Civ. 1864 si  au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta, iar reclamantului i-au fost aduse la cunoştinţă de către bancă, înainte de semnarea contractului de credit pentru care a optat, contractele de împrumut pe care le oferea banca, tipul contractelor, avantajele si dezavantajele asociate cu produsul propus, precum şi informaţii exacte şi complete privind încheierea Contractului de credit, care nu are un caracter aleatoriu pentru nici una dintre părţi, iar asumarea riscului doar de către bancă a şanselor unui câştig sau pierderi contravine chiar esenţei unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ şi prin urmare, cunoscându-şi fiecare parte obligaţiile şi-au asumat şi riscul pe care îl implica derularea sa.

Apare deci necesară distincţia între ceea ce este abuziv potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000 si ceea ce pare abuziv dintr-o perspectiva emoţională, cum ar fi dificultatea îndeplinirii obligaţiilor de plata în cazul deteriorării situaţiei financiare a plătitorului, iar schimbările în situaţia financiară a împrumutatului, chiar daca ar avea natura unui caz fortuit, nu permit acestuia sa se retragă din obligaţiile de rambursare a împrumutului şi de plată a costurilor banilor, care sunt bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forţă majoră, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului.

Menţionează că, în cazul contractelor de credit bancar, consumatorul are nu numai posibilitatea de negociere directă, ci şi pe cea de opţiune, putând opta între serviciile mai multor bănci de pe piaţa bancară, care este una concurenţială şi nu  una de monopol, ca în cazul furnizorilor unici (Ex: Enel, Apa Nova), în care băncile se străduiesc să îşi atragă clienţii, astfel că termenii şi condiţiile referitoare la dobândă si la comisionul de acordare credit, care se materializează in costul creditului, sunt elementele esenţiale ale determinării opţiunii unui viitor împrumutat, acesta cunoscând foarte bine (mai ales) aceste condiţii, înainte de alegerea unei bănci de la care să solicite împrumutul necesar. Prin urmare, condiţiile de creditare, printre care cea mai importantă este rata dobânzii care determină rata lunară, reprezintă elementul determinant în baza căruia viitorul împrumutat fie alege să contracteze creditul de la o anumita bancă, fie încearcă să găsească condiţii de creditare mai bune la o altă bancă, ceea ce relevă că reclamantul nu poate invoca faptul că aceste condiţii referitoare la comisionul de conversie au fost străine de cunoştinţa lui, sau nu a înţeles conţinutul acestora, sau să susţină că i-a fost influenţată opţiunea de creditare, când în realitate tocmai acestea sunt cele care au recomandat Piraeus Bank si au determinat alegerea sa drept furnizor de servicii financiare. În orice situaţie, pentru a putea vorbi de o negociere la semnarea Contractului de credit, este necesar ca în prealabil să existe o cerere scrisa din partea unuia dintre partenerii contractuali. Spre exemplu, este de notorietate faptul că, în această perioada de criza, in scopul de a atrage resurse financiare, băncile negociază dobânzi preferenţiale la depozite, prin urmare posibilitatea de negociere exista, ceea ce  nu presupune în mod obligatoriu acceptarea necondiţionata a celor solicitate de partenerul de negociere. În ultimă instanţă decizia finala de acceptare a anumitor clauze contractuale/încheierii Contractului de credit este influenţată, atât de mediul economic, cât şi de necesităţile fiecăruia, reclamantului fiindu-i respectate de către bancă dreptul privind negocierea directă şi dreptul de opţiune. În concluzie, pe de o parte consumatorul a negociat Contractul de credit,iar pe de altă parte, a avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii şi produse bancare oferite atât de către Piraeus Bank, cât şi de către alte instituţii bancare concurente, în urma analizei acesta optând pentru unul produsele bancare oferite de către subscrisa, întrucât la acel moment acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piaţă, în luna septembrie 2007.

Se mai arată că banca a acţionat cu bună credinţă conform rrt. 970 C.civ., aceasta fiind conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului, iar noţiunea a fost clarificată prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive, dispoziţiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturând conduita consumatorului mediu şi fiind utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

Reclamantul nu a făcut dovada nu a făcut dovada unor practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C.civ. În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenţia acestuia de a-şi crea un avantaj ca urmare a unei poziţii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului şi prin urmare atitudinea subiectivă a bunei/relei-credinţe a subscrisei trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiţie a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care rezultă din chiar conţinutul şi efectele unei clauze contractuale. În acest sens este si jurisprudenţa naţionala, pârâta făcând referire la jurisprudenţa CAB Secţia a VI-a  Civilă.

Pârâta menţionează că clauzele contractuale reclamate nu au un creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor pentru care ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

În acest sens menţionează ca Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a reţinut ca „directiva (Directiva nr. 93/13/CEE - n.ns.) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obţine anularea în instanţă a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceştia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real si contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ in defavoarea consumatorilor”, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă.

În ceea ce priveşte netemeinicia criticilor reclamantului cu privire la art. 1.3, caracterul pretins abuziv este invocat prin raportare la Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 şi argumentat prin raportare la condiţiile reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect, pretenţia reclamantului este în principal lipsită de interes, în secundar rămasă fără obiect, şi în terţiar neîntemeiată întrucât prin Actul Adiţional de implementare a OUG nr. 50/2010, Banca  s-a conformat  dispoziţiilor impuse de legiuitor şi a stabilit că pentru situaţia prevăzută de art. l.3.lit c), valoarea comisionului este unica, in valoare de 30 Euro sau echivalentul in Lei.

În ceea ce priveşte netemeinicia criticilor reclamantului cu privire la art.5.l, art. 5.4 şi art. 5.5 din contractul de credit cu privire la dobândă , solicită respingerea cererii ca lipsită de interes şi rămasă fără obiect, întrucât ulterior intrării în vigoare a prevederilor OUG nr. 50/2010, prin Actul Adiţional de implementare a dispoziţiilor 0.U.G. nr. 50/2010, marja băncii a fost “îngheţată " la un cuantum fix, pentru viitor. Astfel, obligaţia instituita de art. 37 din OUG nr. 50/2010 pentru contractele cu dobândă variabila, a fost respectata de către bancă,  în concret instituind ca fiind fixă marja băncii începând cu data de 19.09.2010.Aşadar, în conformitate cu prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, in termen de 90 de zile de la data intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 Banca a asigurat conformitatea Contractului de credit cu dispoziţiile legii.

Mai mult decât atât, consideră netemeinică solicitarea reclamantului de a constatata caracterul abuziv al clauzelor mai sus menţionate, având în vedere că dobânda bancară reprezintă preţul Contractului de credit, motiv pentru care,formula de calcul a dobânzii nu poate fi supusă cenzurii judecătorului. Pe de altă parte, pretenţia reclamantului este neîntemeiată, întrucât la data încheierii Contractului de credit clauzele reclamate aveau un caracter legal dat fiind faptul că acestea reprezintă o transpunere în contract a principilor rezultate din interpretarea prevederilor alin. (l)lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit cărora  nu este clauză abuzivă cea prin care „un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabila, dacă exista o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul."

În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului ca instanţa să constate caracterul pretins abuziv al dreptului subscrisei de a modifica ratele de dobândă, vă solicităm să o respingeţi ca neîntemeiată, având în vedere că se prevede, cu titlu de excepţie, că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative: să existe o motivaţie întemeiată, pentru această modificare; furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, iar în  cauza de faţă au fost îndeplinite condiţiile excepţionale menţionate,iar articolele respective din Contractul de credit în varianta anterioară alinierii sale la prevederile OUG nr. 50/2010 nu pot fi considerate abuzive. Învederează că alegerea acestui tip de contract şi aplicarea unei dobânzi variabile a fost făcută de către reclamanţi în considerarea tuturor condiţiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare, dreptul de reziliere al reclamantului nefiind utilizat, ci acesta a ales continuarea relaţiilor contractuale cu Banca. Mai arătă că nu a modificat discreţionar marja, ci forţată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar şi în acord cu prevederile din Contractul de Credit.

 Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită stabilizarea cursului de schimb leu/CHF la momentul încheierii contractului de împrumut, solicită respingerea ca neîntemeiat, pe de o parte pentru că Banca nu putea prevede variaţiile de curs de schimb CHF-RON şi deci magnitudinea riscului asumat de clienţii cu împrumuturi în CHF, pe baza datelor din trecut (dând ca exemplu fluctuaţia preţului aurului în aceeaşi perioadă cu cea a creşterii valorii CHF) acestea, în fapt, sugerând că CHF este o moneda foarte stabilă, aspect pe care şi Banca însăşi l-a avut în vedere când a contractat împrumuturi în aceasta monedă, iar pe de altă parte, că Piraeus Bank este totodată un simplu participant la o piaţă interbancară locală, nu internaţională, iar în condiţiile crizei financiare, chiar şi o Banca centrala cum este Banca Centrală a Elveţiei nu a prevăzut aceste mişcări şi nici nu a reuşit prin mijloace specifice şi măsuri de politica monetara sa le împiedice sau să le micşoreze amplitudinea, acesta fiind  contextul în care trebuie analizat petitul privind îngheţarea cursului valutar la valoarea de la data semnării contractului de credit.

Cu privire la conversia creditului în lei,se consacră principiul legal al nominalismului monetar si restituirea unui împrumut în aceeaşi monedă in care a fost acordat, iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligaţiei de restituire prin prisma efectelor fata de ambele părţi co-contractante. Chiar dacă îndeplinirea obligaţiei de rambursare în moneda creditului este la aceasta data împovărătoare pentru împrumutat, aceasta nu are drept corespondent vreun câştig pentru bancă, în schimb, "îngheţarea" cursului de schimb şi raportarea obligaţiei de restituire la un curs istoric favorizează pe împrumutat şi, totodată, conduce si la o pierdere masiva pentru bancă, fără ca o astfel de pierdere să-şi aibă sorgintea in prevederile contractuale ori într-o conduită  incorecta a băncii ori măcar într-o prevedere legala, având în vedere că referirea la teoria impreviziunii se face împotriva prevederilor art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C. civil.

 Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita obligarea Băncii la plata dobânzii legale,solicită respingerea ca neîntemeiat având în vedere această obligaţie are  un caracter accesoriu, şi urmează a fi respins ca urmare a respingerii capetelor principale de cerere. Pe  de altă parte, prin reducere la absurd, în ipoteza în care instanţa ar admite capetele principale de cerere, aceasta ar putea să acorde dobânda legala doar de la momentul pronunţării hotărârii.

În susţinerea acestei teze invocă faptul că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională - Decizia nr. 1535/2009 - a statuat ca răspunderea comerciantului conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 este de natura civila delictuala. Pe de alta parte, doctrina si jurisprundenţa au statuat că în cazul obligaţiilor izvorâte din delicte momentul de la care se datorează dobânda legală moratorie este cel al pronunţării hotărârii,aceasta având caracter constitutiv, astfel încât, deşi dreptul la reparaţie se naşte din momentul cauzării prejudiciului, creanţa de daune pentru reparaţia acestui prejudiciu ia naştere la momentul pronunţării hotărârii care stabileşte existenţa şi întinderea sa, şi in extremis cel mult de la data formulării cererii introductive de instanţă. În susţinerea acestei teze a invocat prevederile art. 1082 si cele ale art. 1088 C.civ.(1864).

De asemenea, invocă preeminenţa aplicării imediate şi directe a dreptului comunitar, care trebuie să aibă în vedere toate circumstanţele cauzei, cu referire la  Hotărârea Curţii de Justiţie din cauza C- 144/99 referitoare la implementarea Directivei 93/125/CEE de către Regatul Olandei prin care s-a pronunţat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din Directiva 93/ l3/CEE statuând că „în scopul garantării obiectivelor [....] urmărite de directiva, orice transpunere al art.4 alin. (2) trebuie sa fie completa, astfel încât interdicţia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se reflecte exclusiv la cele la care sunt redactate în mod

clar şi inteligibil".

Tot în apărare, se invocă faptul că anularea unor clauze contractuale nu poate produce efecte retroactive deoarece contractul are ca obiect prestaţii succesive, iar în ipoteza absurdă în care acţiunea ar fi admisă, sumele deja achitate nu pot fi restituite. Conform teoriei generale a obligaţiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un astfel de contract nu poate produce efecte retroactive,  acest fapt fiind explicat prin imposibilitatea uneia dintre părţi de a returna folosinţa asigurată de cealaltă parte.

Se mai invocă în apărare şi imposibilitatea modificării contractului de către instanţă, acest lucru fiind o ingerinţă în convenţia care are caracter de lege între părţile contractante, fiind echivalent cu încălcarea principiului libertăţii contractuale şi autonomiei de voinţă a părţilor, formularea art. 969 C.Civ. 1864 fiind imperativă, iar judecătorul naţional nu poate dispune modificarea, ajustarea unui astfel de contract.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile : art. 107 alin. (1), art. 205, art. 451 si art. 453 din NCPC ,art. 4 alin. (l) si alin. (6) din Legea nr. 193/2000,  alin. (l) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/ l3/CEE, art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, art. 117alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, pe prevederile art. 3 alin. (l) din Decretul nr. 167/1958, art. 37 si 95 din OUG nr. 50/2010 si pe dispozitiile art. 969, art. 1082 si an. 1088 C. Civ. (1864).

Ca probe au fost solicitate proba cu înscrisuri şi  proba cu interogatoriul reclamantului.

Instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi probele solicitate, respectiv înscrisuri şi interogatorii.

La termenul de judecată din data de 06.04.2016 instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Călăraşi, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, a luat act de renunţarea pârâtei la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Sucursalei Călăraşi a Piraeus Bank SA, şi a calificat excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, ca fiind o apărarea de fond a pârâtei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

La data de 14.09.2007 între părţi a fost încheiat contractul de credit nr.12000000000017959, existent în copie la dosar (f. 7-9), având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 35.600 CHF, pe o perioadă de 30 ani.

Prin actul adiţional nr.1 încheiat la data de 13.10.2010, părţile au convenit completarea art. 1.3 din contractul de credit privind acordarea unei perioade de graţie şi scutirea de plata dobânzilor  pentru  perioada 21.03.2010 – 21.02.2011 şi art. 6.2 din contractul de credit (fila 10 verso), şi Actul adiţional nr.  2 încheiat la data de 16.11.2011 (f. 11), părţile au convenit o restructurare a împrumutului acordat, respectiv o perioadă de graţie, şi s-a menţionat că se completează art. 1.3 din contractul de credit în sensul că împrumutatul este de  acord să plătească băncii comisionul unic pentru serviciul de restructurare/reeşalonare, în valoare de 250 euro sau echivalentul în moneda creditului calculat la cursul de schimb al băncii din data semnării actului adiţional.

Înainte de a analiza, pe rând, petitele formulate de reclamant, pentru raţiuni ce ţin de logica expunerii, instanţa apreciază că se impune determinarea dispoziţiilor legale aplicabile, a împrejurării dacă a fost modificat sau nu contractul de credit printr-un act adiţional încheiat în temeiul OUG nr. 50/2010, dacă respectiva convenţie a fost sau nu negociată.

Din această perspectivă, instanţa constată că a fost învestită cu o acţiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a reţinut în doctrină, nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilităţii unor clauze contractuale este necesară raportarea la legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, sunt aplicabile contractului încheiat la data de 14.09.2007 prevederile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la acea dată, precum şi prevederile Codului civil de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Instanţa  reţine că, atunci când legiuitorul a dorit modificarea contractelor în curs de executare, a prevăzut în mod expres acest lucru. Aceasta este situaţia OUG nr. 50/2010 care, în varianta iniţială, a prevăzut la art. 95 alin. 1 că pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă şi se mai impune a se determina în prezenta cauză în ce măsură contractul de credit a fost modificat ulterior prin încheierea unui act adiţional în temeiul OUG nr. 50/2010, având în vedere că nu există consens între părţi asupra acestui aspect.

Contractul de credit nr. a fost încheiat la data de14.09.2007. La data de 11.06.2010 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2010 care, la art. 95, prevedea următoarele: (1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. (3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. (4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept. (5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Din aceste dispoziţii legale reiese cu claritate că modificarea contractelor de credit aflate în curs se realizează prin acte adiţionale, iar banca are obligaţia de a asigura informarea consumatorilor cu privire la semnarea respectivelor acte adiţionale. Cu alte cuvinte, pârâta din prezenta cauză trebuia să facă dovada că a comunicat reclamantului proiectul de act adiţional, pe care aceştia fie l-a semnat, fie nu l-a refuzat în mod expres în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG nr. 50/2010 care, la art. II  alin. 2, stipula că actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi

Însă, în prezenta cauză nu a fost depus nici vreun proiect de act adiţional şi nici dovada comunicării acestuia către reclamant sau celelalte părţi contractante. Actul adiţional nr. 1 încheiat la data de 13.10.2010 nu a vizat punerea în aplicare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010 ci, astfel cum rezultă din conţinutul său, exclusiv aspecte privind restructurarea/reeşalonarea creditului şi acordarea unui termen de graţie.

Nu se poate reţine că toate contractele de credit au fost modificate prin simpla intrare în vigoare a OUG nr. 50/2010 sau prin emiterea unor acte adiţionale care însă nu au fost aduse la cunoştinţa consumatorilor în termenul prevăzut de lege. Aceasta întrucât art. 95 din OUG nr. 50/2010 prevede că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, iar creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. Se poate reţine o acceptare tacită doar în ipoteza în care consumatorul a avut posibilitatea de a semna actul adiţional, fiindu-i adus la cunoştinţă de către bancă, însă a omis să procedeze astfel.

Prin urmare, atât timp cât reclamantul nu a semnat niciun act adiţional pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010 şi nu s-a făcut dovada comunicării acestuia în termenul prevăzut de acest act normativ, instanţa reţine că nu a fost încheiat între părţi un asemenea act.

Nu în ultimul rând, instanţa apreciază că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale. Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului. Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000., aceasta formulând doar prin întâmpinare astfel de apărări, care nu au fost susţinute de nicio dovadă.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existenţa unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens. Prin urmare, susţinerile pârâtei conform cărora era posibilă negocierea contractului nu pot înlătura aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, care fac vorbire expresă de „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul”, iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Nu reprezintă negociere nici posibilitatea oferită consumatorului de a alege dintre mai multe oferte de pe piaţă ori puse la dispoziţie de către bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Odată stabilite dispoziţiile legale aplicabile, forma contractului precum şi caracterul nenegociat al acestuia, instanţa va analiza, în cele ce urmează, pe rând, clauzele contractuale contestate şi solicitările reclamanţilor:

1.Clauza cuprinsă în art. 1.3 lit. c din contract stipulează că în situaţia în care împrumutatul solicită şi banca acceptă modificarea valutei sau altor condiţii ale creditului, Banca poate percepe un comision de conversie de 3% (minim 100 euro sau echivalent RON, CHF), aplicat la soldul creditului.

În ceea ce priveşte această clauză, instanţa apreciază că formularea sa este clară şi neechivocă, prevăzând un drept pe care Banca îl poate fructifica pentru preîntâmpinarea unui prejudiciu eventual, drept pe care îl poate sau nu exercita în momentul în care împrumutatul ar formula o cerere de modificare a valutei sau altor condiţii contractuale. În speţă, însă, reclamantul nu a făcut dovada că, formulând o astfel de cerere, banca şi-ar fi exercitat în mod abuziv acest drept, ori în condiţiile în care clauza contractuală nu cuprinde sintagma „Banca va percepe un comision” ci  „ Banca poate percepe un comision”, fără a avea datele necesare pentru a putea aprecia asupra caracterului abuziv care s-ar raporta la cererea reclamantului, instanţa apreciază că acest capăt de cerere este neîntemeiat şi urmează a fi respins.

Clauzele cuprinse în art. 5.1,  art. 5.4 şi  art. 5.5 din contract prevăd următoarele: 5.1:

„Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni, în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii care, la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului, la data modificării acesteia” , art. 5.4 : „  Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcţie de indicele de referinţă, informaţie publică, Împrumutatul este obligat să urmărească fluctuaţiile indicelui de referinţă şi să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi un grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către Împrumutat/coplătitor/garant, fără semnătura lor şi indiferent dacă aceştia au primit sau nu graficul de rambursare. În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat. În cazul majorării dobânzii, ca urmare a măririi marjei băncii, Împrumutatul are dreptul să declare băncii, în interval de 30 de zile de la comunicarea ratei dobânzii, că nu acceptă noile rate ale dobânzii. În această situaţie, Împrumutatul se obligă să restituie limita de creditare pe care a utilizat-o împreună cu dobânzile şi comisioanele datorate până la data plăţii în acelaşi interval de 30 de zile, Banca nepercepând costuri suplimentare. Dacă termenul de mai sus este depăşit, se consideră că împrumutatul a acceptat modificarea dobânzii”, şi art. 5.5 :”Pentru orice sume datorate şi neplătite la scadenţă prevăzute în prezentul contract , împrumutatul, coplătitorul şi garantul va plăti băncii penalităţi stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual peste dobânda curentă pentru CREDITUL restant şi alte sume restante şi de 4% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic, por rata temporis, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii integrale a acestor sume de către Împrumutat, coplătitor şi garant şi se vor adăuga la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăşi sumele asupra cărora sunt calculate”.

Aceste clauze se impun a fi analizate prin prisma unor clauze cuprinse în art. 1.2, cu care au o strânsă legătură, şi care prevede: „Limita creditului acordat 35.600 CHF; Tip Dobânda: Variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii; Indice de referinţă: LIBOR la 3 luni; Marja: 4,2% puncte procentuale pe an, variabilă”.

Reclamantul a contestat marja variabilă a băncii, susţinând că aceasta poate fi modificată în unilateral şi netransparent de către bancă.

Prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa reţine că, potrivit art. 1 alin. 3 din acest act normativ, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 din acelaşi act normativ prevede următoarele: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din aceste dispoziţii legale reies condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru a aprecia o clauză abuzivă: lipsa negocierii; crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Instanţa apreciază că clauzele stipulate la art.  5.1 şi 5.4 teza a II-a din contractul de credit îndeplinesc condiţiile mai sus menţionate, în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei băncii şi perceperea unor dobânzi suplimentare la o dobândă deja stabilită, calculată în termeni care nu pot fi înţeleşi de un consumator mediu, respectiv „pro rata temporis”. Astfel, s-a reţinut deja caracterul nenegociat al contractului. Se mai reţine că, în relaţiile cu consumatorii, profesioniştii au posibilitatea de a utiliza clauze preformulate, însă acestea trebuie să aibă un conţinut clar şi inteligibil şi să nu creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Aşadar, lipsa negocierii unei clauze nu este în sine abuzivă, ci reprezintă doar o condiţie pentru constatarea caracterului abuziv.

Pe de altă parte, instanţa apreciază îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de lege. Astfel, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, nu doar în funcţie de un indice obiectiv (LIBOR), ci şi de un criteriu nedeterminat, marja sa, potrivit propriei decizii. În contract nu este stipulat un criteriu verificabil în funcţie de care poate varia marja băncii, existând doar menţiunea că banca va acţiona conform deciziei sale. În atare condiţii, nici reclamanţii, în calitate de consumatori, şi nici instanţa de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca a modificat dobânda şi nici nu se poate verifica dacă această modificare a fost oportună sau justificată. Prin urmare, s-a creat, contrar exigenţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa reţine că, în mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă sau suplimentară însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispoziţiile imperative din materia drepturilor consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi , fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din această materie, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000. Împrejurarea că, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, nu este de natură a înlătura incidenţa celor mai sus expuse, având în vedere faptul că, pe de o parte, lista cuprinsă la Anexa Legii  nr. 193/2000 este doar exemplificativă, iar pe de altă parte, chiar lit. a prevede necesitatea unui motiv specificat în contract. Or, aceasta presupune o detaliere suficientă, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condiţiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât şi pentru instanţa de judecată. Or, se remarcă lipsa menţionării oricăror criterii în funcţie de care poate varia marja băncii.

De altfel, chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt că, pentru ca o clauză să fie considerată inteligibilă, este necesar ca în contract să se expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte. Prin urmare, este necesară explicarea mecanismului în funcţie de care poate interveni modificarea marjei băncii.

Faţă de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt instanţa mai reţine că nu este suficientă motivaţia oferită de pârâtă ulterior încheierii contractului, conform căreia majorarea marjei sale s-a datorat modificării condiţiilor economico-financiare, respectiv a costurilor de refinanţare. Este justificată modificarea dobânzii în cazurile arătate de pârâtă, însă această modificare trebuie să respecte exigenţele legislaţiei din materia drepturilor consumatorilor, respectiv să se realizeze în funcţie de criterii clare, transparente, verificabile. În caz contrar, li s-ar permite băncilor să abuzeze de acest drept, situaţie în care nici consumatorii şi nici instanţele nu ar fi în măsură să aprecieze caracterul justificat al modificărilor operate. De altfel, lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 face vorbire expresă de „motiv specificat în contract”. Or, motivul invocat de către pârâtă, respectiv creşterea costurilor de refinanţare şi modificarea condiţiilor economico-financiare, pe lângă că nu este clar, transparent, verificabil, nici măcar nu a fost specificat în contract, în condiţiile în care clauzele contractuale contestate fac vorbire de modificări în funcţie de decizia băncii, reieşind că rămâne exclusiv la latitudinea acesteia oportunitatea unei astfel de măsuri.

Faptul că pârâta a comunicat reclamanţilor modificarea marjei sale nu este de natură a înlătura viciile clauzelor contractuale menţionate, având în vedere lipsa de transparenţă a acestora. Stipularea unor clauze clare, inteligibile, inclusiv în ceea ce priveşte motivele şi cazurile în care poate interveni modificarea ratei dobânzii, este o obligaţie distinctă de cea privind comunicarea noii dobânzi, astfel încât îndeplinirea acesteia din urmă nu semnifică, automat, şi îndeplinirea celeilalte.

Nu se pot reţine nici susţinerile pârâtei conform cărora prin actul adiţional nr. 1/13.10.2010 împrumutatul/coplătitorul/garantul au consfinţit legalitatea şi modul de calcul al dobânzii, în condiţiile în care acest act adiţional nu cuprinde menţiuni privind modul de variaţie a dobânzii contractuale, ci a vizat strict aspectul restructurării creditului şi al acordării unui termen de graţie. Simpla însuşire a unui astfel de act adiţional nu este de natură a înlătura cauzele de nulitate absolută a unor clauze ale contractului iniţial, având în vedere că nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare iar, pe de altă parte, un act confirmativ ar trebui să fie, oricum, expres.

Cât priveşte invocarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, instanţa constată că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât au fost introduse în corpul legii la data de 31.12.2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit (14.09.2007).

Pe de altă parte, chiar acest text de lege face vorbire de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, condiţie care nu este întrunită în cauză, faţă de argumentele anterior expuse.

Dezechilibrul semnificativ rezultă din faptul că banca are dreptul discreţionar, necondiţionat de elemente obiective, de a modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii ceea ce, în mod evident, încalcă exigenţele bunei-credinţe. Contrar susţinerilor pârâtei, existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor nu implică, în mod necesar, lipsa unei contraprestaţii, niciun text de lege nejustificând o astfel de concluzie care, dacă ar fi acceptată, ar restrânge în mod nepermis cazurile în care consumatorii ar putea obţine constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale. Existenţa unui dezechilibru semnificativ se apreciază de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele speţei. De altfel, nici exemplele de clauze abuzive enumerate în anexa Legii nr. 193/2000 nu implică, în mod necesar, lipsa unei contraprestaţii, reieşind că legiuitorul nu a condiţionat de acest element existenţa dezechilibrului semnificativ.

Reaua-credinţă a băncii rezidă din modul în care a stipulat clauzele privind variaţia dobânzii. Faptul că, ulterior, a fost de acord cu cererea reclamanţilor de restructurare a creditului şi de acordare a unui termen de graţie nu este de natură a înlătura atitudinea subiectivă a pârâtei de la momentul încheierii contractului de credit. Pe cale de consecinţă, actul adiţional ulterior nu are efect cu privire la această condiţie.

Nu în ultimul rând, instanţa apreciază nefondate susţinerile pârâtei conform cărora anularea clauzelor reclamate ar conduce la nerespectarea dreptului băncii la proprietate privată şi libertate economică. Pârâta nu se poate prevala de aceste principii şi de protecţia lor în condiţiile în care a încălcat ea însăşi dispoziţii legale imperative, cum sunt cele din materia drepturilor consumatorilor. Legea protejează doar drepturi legitime, exercitate în condiţiile prevăzute de lege, iar nu contrare acestora.

Aşadar, în lipsa menţionării în contract a unui mecanism clar în funcţie de care poate varia dobânda, clauzele stipulate la art. 5.1, în partea privind caracterul variabil al marjei băncii, respectiv sintagma „conform deciziei băncii”, respectiv la art. 5.4 teza a II-a din contractul de credit şi art. 5.5 sunt abuzive, motiv pentru care, în privinţa acestor capete de cerere, urmează a fi admisă acţiunea, constatându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În temeiul acestor dispoziţii legale, clauzele declarate abuzive nu mai produc efecte juridice, iar sancţiunea nulităţii, incidentă în cauză, produce efecte retroactive. Astfel, având în vedere că au fost declarate abuzive clauzele contractuale care permiteau pârâtei să modifice marja băncii, modificarea acestei marje, este la rândul său nelegală, întrucât a dispărut temeiul contractual pentru această modificare, ca urmare a efectului retroactiv al nulităţii.

De asemenea, din cererea de chemare în judecată reiese că reclamantul doreşte continuarea contractului. În opinia instanţei, acest lucru este posibil şi în urma declarării nulităţii clauzelor mai sus menţionate, dobânda urmând a se calcula conform clauzelor rămase în fiinţă, respectiv art. 1.2 cu raportare la partea anulată din art. 5.1, în partea privind caracterul variabil al marjei băncii, respectiv sintagma „conform deciziei băncii”, respectiv la art. 5.4 teza a II-a din contractul de credit, conform căruia dobânda variază în funcţie de indicele Libor la 3 luni la care se adaugă marja băncii de 4,2% puncte procentuale pe an pârâta putând percepe deci doar dobânda iniţială pe toată perioada derulării creditului.

Pe de altă parte însă, instanţa constată că reclamantul este îndreptăţiţi la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către pârâtă a marjei sale, ca element al dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus prin majorarea marjei sale. Pe de altă parte, această măsură se justifică şi din prisma atingerii scopului legislaţiei consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă cu titlu de credit se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiţii, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, ci uno ictu. Având în vedere însă că reclamantul nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată şi restituirea sumelor achitate în plus, instanţa constată de asemenea, că nu este investită în acest sens şi nu va obliga pârâta la plata acestora, astfel că apărările făcute  prin întâmpinare sub acest aspect nu au obiect.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind stabilizarea monedei CHF la momentul semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de creditare, faţă de faptul că motivarea în drept a fost făcută pe prevederile art. 4 alin. 1,2 şi 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3-5 din Consiliului nr. 93/13/CE , în mod corect a formulat apărări pârâta în sensul că această cerere este inadmisibilă, deoarece petitul acţiunii nu priveşte nicio clauză contractuală şi faţă de aplicarea teoriei impreviziunii, aceasta nu este prevăzută de C. civil de la 1864, ci de noul Cod civil, care nu se aplică în prezenta speţă, aşa cum s-a menţionat în considerente anterioare. Pe cale de consecinţă, acest capăt de cerere va fi respins ca atare, iar pe cale de consecinţă, fiind accesoriu acestuia, şi capetele de cerere privind recalcularea ratelor în funcţie de valoarea leu-CHF de la momentul semnării contractului precum şi plata diferenţelor de curs valutar şi a dobânzii legale aferente, ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare