Impozitul pe teren – art. 256 din Legea nr. 571/2003. Modificarea regimului de folosinţă a unui imobil, înscris deja în registrul agricol al unei unităţi administrativ teritoriale – condiţii.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 6228/CA/06.12.2013 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii B.G.R. şi B.G. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului S. – Serviciul Taxe şi Impozite Locale şi, în consecinţă, a fost anulată decizia de impunere nr. 55831/19.03.2013 emisă de pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Primăria Municipiului S. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia.

În motivare, recurenta a arătat că reclamanţii sunt proprietari asupra imobilului situat în S., […] şi, în conformitate cu art. 256 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 571/2003 aveau obligaţia de a achita impozitul pe acest teren. De asemenea, recurenta a mai arătat că orice persoană care dobândeşte teren are obligaţia de a depune o declaraţie privind achiziţia terenului la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, în termen de 30 de zile, inclusiv.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că, pentru perioada 2007-2013, impozitul pentru imobilul identificat anterior s-a calculat având în vedere contractul de donaţie nr. 1690/22.06.2007 şi extrasul C.F. nr. […], din care rezultă categoria de folosinţă de grădină în intravilan şi curte. Ulterior, în urma depunerii declaraţiei rectificative şi a declaraţiei notariale nr. 202 din data de 21.02.2013 şi înregistrării acestora la Registrul Agricol, începând cu data de 21.02.2013, impozitul s-a recalculat conform datelor declarate, respectiv că suprafaţa de 208,8 mp a fost şi este folosită cu destinaţia de fâneaţă. A mai susţinut recurenta pârâtă că recalcularea impozitului pe teren s-a efectuat în temeiul art. 258 alin. 3 din Codul fiscal.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că sunt incidente prevederile art. 259 alin. 4 din Codul fiscal, conform cărora „dacă încadrarea terenului în funcţie de poziţie şi categorie de folosinţă se modifică în cursul unui an sau, în cursul anului intervine un eveniment care modifică impozitul datorat pe teren, impozitul datorat se modifică începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a intervenit modificarea”.

În drept a fost invocată aplicarea art. 483 şi următoarele Cod procedură civilă, Legea nr. 571/2003, H.G. nr. 44/2004, O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 215/2001.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Intimaţii B.G.R. şi B.G., au formulat întâmpinare, fără respectarea prevederilor art. 13 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, respectiv aceasta nu a fost formulată prin avocat şi nici nu a depus dovada că este licenţiat în drept, astfel că actul procesual astfel îndeplinit este lovit de nulitate.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului S. – Serviciul Taxe şi Impozite Locale, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a art. 256 alin. 1 şi 3, art. 258 alin. 3, art. 259 alin. 4 Codul fiscal, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, decizia de impunere nr. 55831/19.03.2013 emisă de Primăria Municipiului S. – Serviciul Impozite şi Taxe Locale, contestată în cadrul prezentului litigiu, privind suma totală de 1.104,26 lei reprezentând 24 lei impozit teren pentru anul 2013, 634 lei rămăşiţă şi 446,26 lei majorări calculate la data de 19.03.2013, nu este motivată în fapt şi în drept.

Referitor la natura obligaţiilor bugetare, în decizia de impunere se prevede că acestea reprezintă „cod 39 – impozit teren”, iar, în drept, organul fiscal a invocat, în preambulul deciziei, aplicarea „Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi a H.G. nr. 44/2004”, fără să se arate, în concret, cărei situaţii juridice i se circumscrie situaţia reclamanţilor – destinatari ai actului administrativ de stabilire a impozitului pe teren.

Or, motivarea reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri, in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, obiectivul său fiind acela de prezentare, într-un mod clar şi neechivoc, a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Motivarea actului administrativ urmăreşte o dublă finalitate: o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite, de asemenea, instanţei să îndeplinească controlul său jurisdicţional.

Exigenţa motivării permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia şi trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său.

În speţă, motivarea actului administrativ contestat trebuia realizată în mod detaliat, întrucât numai în acest mod instanţa poate realiza un control al legalităţii şi temeiniciei acestuia.

Trecând însă peste acest aspect, Curtea constată că prima instanţă a făcut o corectă încadrare juridică a situaţiei de fapt dedusă judecăţii.

Astfel, emiterea deciziei de impunere contestată a avut la bază declaraţia fiscală nr. 6418/25.02.2013 dată de intimatul reclamant B.G.R. (fila 59 dosar fond), în care acesta aduce la cunoştinţă autorităţii publice locale faptul că a dobândit prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 1690/22.06.2007, încheiat cu intimata reclamantă B.G., în calitate de donatoare, cota de ½ din  imobilul – teren situat în S., […], categoria de folosinţă declarată de acesta fiind cea de „fâneaţă”.

Din chitanţele de plată a impozitului aferent acestui imobil, depuse de către intimaţi în faţa primei instanţe, filele 17-20, rezultă că anterior acestei declaraţii fiscale, categoria de folosinţă a terenului a fost determinată prin raportare la codul „41-impozit teren intravilan”, cod care, conform copiei patrimoniului (fila 16 dosar fond), reprezintă „fâneţe”.

Faţă de această situaţie de fapt, este evident că la data declaraţiei fiscale, intimatul reclamant aducea la cunoştinţa organului fiscal, cu o întârziere de 6 ani faţă de termenul legal de 30 de zile reglementat de art. 259 alin. 6 Cod fiscal, faptul că a dobândit cota de ½ din imobilul arătat anterior, fără însă a face o declaraţie de schimbare a categoriei de folosinţă a acestui teren.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu sunt incidente prevederile art. 259 alin. 1 şi 3 din Codul fiscal, deoarece raţiunea acestei norme este de a evidenţia numai plătitorul impozitului pentru anul respectiv, proporţional cu perioada de timp în care s-a exercitat dreptul de proprietate. Această normă juridică nu se poate interpreta, aşa cum susţine recurenta, că reprezintă un motiv de recalculare, pentru trecut, a impozitului, prin încadrarea terenului la o altă categorie de folosinţă.

Modificarea regimului de folosinţă a unui imobil, înscris deja în registrul agricol al unei unităţi administrativ teritoriale, se face în condiţiile art. 259 alin. 7 coroborat cu art. 258 alin. 7 Cod fiscal, respectiv pe baza declaraţiei proprietarului, însoţită de acte justificative, declaraţie care produce efecte numai pentru viitor – în termen de 30 de zile de la data modificării folosinţei.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va  respinge recursul declarat de recurenta pârâtă Primăria Municipiului S. împotriva sentinţei civile nr. 6228/CA/06.12.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.

Cu privire la cererea intimaţilor reclamanţi B.G.R. şi B.G. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, Curtea constată că, deşi strict formal este dată situaţia premisă a art. 451 Cod procedură civilă, respectiv culpa procesuală aparţine recurentei pârâte, aceştia nu au făcut dovada efectuării unor cheltuieli de judecată în recurs.

Cererea intimaţilor formulată în cuprinsul întâmpinării, de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de fond, respectiv suma de 54 lei achitată cu titlul de taxe judiciare de timbru, nu poate fi analizată în cadrul prezentului recurs, deoarece, deşi prima instanţă a constatat eronat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată, în condiţiile în care acestea au fost cerute prin chiar cererea de chemare în judecată (fila 4 dosar fond), intimaţii nu au contestat, pe calea recursului, sentinţa. În consecinţă, hotărârea primei instanţe nu poate fi reformată în defavoarea părţii care a exercitat calea de atac – recurenta pârâtă, în acest sens fiind prevederile art. 481 coroborat cu art. 494 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare