Pretentii.clauze abuzive penalitati

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA MEDGIDIA

Medgidia, str.Independenţei nr. 14, judeţul Constanţa;

 cod poştal – 905600

Înregistrată în evidenţa A.N.S.P.D.C.P. sub nr. 3068

Dosar nr. 34012/281/2014

SENTINŢA CIVILĂ NR. 1247

Şedinţa Publică din 01.10.2015

Instanţa constituită din :

Preşedinte – DC

Grefier –CT

Pe rol, pronunţarea cauzei civile având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta SC I SRL în contradictoriu cu pârâtele CD şi TP.

Dezbaterile în fond au avut loc în şedinţa din 17.09.2015, s-au consemnat în încheierea din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre iar instanţa având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 01.10.2015.

I N S T A N Ţ A,

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 34012/281/2014 după declinare de la JP conform sentinţei civile nr. 2925/04.03.2015, reclamanta S.C. I S.R.L. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtele CD şi T P, să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata sumei de sumei de 408,31 lei reprezentând contravaloare marfă livrată, precum şi a sumei de 919,15 lei reprezentând penalităţi de întârziere, cu actualizarea sumelor în raport de rata inflaţiei de la data când hotărârea devine executorie până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că între părţi s-au derulat raporturi comerciale, sens în care a livrat mărfuri pârâtelor conform facturii fiscale anexate cererii, principala obligaţie a pârâtelor fiind aceea de a achita preţul în termen de 30 de zile de la data emiterii acestor facturi, neplata în acest termen atrăgând după sine penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 de zile şi 3% începând cu a 31-a zi de întârziere.

Astfel, reclamanta precizează că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu pârâtul CD, în calitate de cumpărătoare şi cu pârâta TP în calitate de fidejusor.

A mai arătat reclamanta că pârâtele au fost notificate în vederea îndeplinii procedurii prealabile.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 1270, 1516, 1530,  2300 şi art. 2280 C.civil, art. 662 C.proc.civ.

În probaţiune, reclamanta a depus în copie, factură fiscală, contractul de vânzare cumpărare, notificare pârâte, calcul penalităţi de întârziere.

Legal citate, pârâtele nu au formulat întâmpinare, nu s-au prezentat la instanţă, nu au solicitat administrarea de probe în apărare

Instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între reclamantă, şi pârâte, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 16847936/27.01.2014.

Potrivit art. 7.3 din contract, cumpărătorul are obligaţia de a achita contravaloarea mărfii cumpărate în termenul menţionat pe factură, iar conform art. 7.4 din contract, în cazul depăşirii termenului de plată  stabilit conform art. 5.2 (30 de zile calendaristice de la data emiterii acestora), cumpărătorul este obligat la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 de zile şi 3% începând cu a 31-a zi de întârziere.

De asemenea, instanţa reţine că potrivit prevederilor contractuale – art. 10.3 din contract, în cazul în care cumpărătorul nu-şi îndeplineşte  obligaţiile de plată, vânzătorul este în drept să urmărească pe fidejusor în scopul executării creanţei sale pentru întreaga sumă datorată, fidejusorul fiind obligat cu cumpărătorul în solidar în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor.

Potrivit art. 1270 C.civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Conform art. 2280 C.civil, fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acest din urmă nu o execută. De asemenea, potrivit art. 2300 C.civil, atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata contravalorii mărfurilor livrate:

Fiind în prezenţa răspunderii contractuale, în sarcina debitoarei operează o prezumţie de vină, din moment ce reclamanta a făcut dovada existenţei contractului şi a îndeplinirii obligaţiei legale ce îi revenea, în acest sens fiind facturile fiscale depuse la dosar.

Având în vedere considerentele expuse, instanţa urmează a obliga pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 408,31 lei reprezentând contravaloare marfă livrată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere:

În cauză sunt aplicabile disp. Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, care transpune Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, având în vedere calitatea părţilor (comerciant, respectiv consumator, astfel cum sunt definite noţiunile prin Legea 193/2000).

Instanţa poate invoca din oficiu caracterul abuziv al clauzei penale, în condiţiile în care consumatorul nu a contestat anterior această clauză contractuală, pentru următoarele considerente:

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin hotărârea Costa vs. Enel din 15.07.1964, a consacrat principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru Curte, obiectivul integrării pe care îl urmăreşte Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat şi interpretat uniform în toate statele membre.

În consecinţă, aplicarea jurisprudenţei Curţii este obligatorie pentru judecătorul naţional.

În cauza C-618/10 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Banco Espanol de Credito SA, hotărârea din 14.06.2012, s-a stabilit că, în vederea asigurării principiului efectivităţii, este necesar să se permită unei instanţe naţionale sesizate să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator.

Clauza penală prevăzută în contract, respectiv articolul 7.4 din contract – în cazul depăşirii termenului de plată stabilit conform art. 5.2 (30 de zile calendaristice de la data emiterii acestora), cumpărătorul este obligat la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 de zile şi 3% începând cu a 31-a zi de întârziere, nelimitat – reprezintă o clauză abuzivă, pentru următoarele considerente:

Potrivit articolului 4 din Legea 193/2000:

”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”.

Anexa 1 litera i) a legii prevede că sunt considerate abuzive clauzele care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Cu titlu preliminar, instanţa reţine că sunt aplicabile disp. Legii 193/2000, precum şi jurisprudenţa CJUE în materia drepturilor consumatorilor, întrucât pârâţii au calitatea de consumator în temeiul contractului dintre părţi, astfel cum se constată din cuprinsul preambulului contractului: „Orice cumpărător al produselor I este de acord a nu se declara angajat sau agent al acesteia”.

Articolul 7.4 nu a fost negociat direct cu consumatorul, contractul încheiat între părţi fiind un contract standard preformulat. Sarcina probei privind negocierea clauzei penale revenea creditoarei, care nu a dovedit că această clauză a fost negociată direct cu consumatorul, deşi a susţinut aceasta. Potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, semnarea contractului de consumator nu implică dovada faptului că respectiva clauză a fost negociată.

Clauza penală obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari faţă de eventualele pagubele suferite de creditoare, expunerea acesteia privind obligaţiile faţă de bugetul de stat şi obligaţiile faţă de alţi cocontractanţi privaţi, în legătură cu obiectul de activitate al creditoarei, neputând justifica stabilirea unor penalităţi de asemenea dimensiuni faţă de un singur consumator.

Penalitatea de 1% corespunde unei dobânzi anualizate 365%, iar penalitatea de 3% corespunde unei dobânzi anualizate de 1095%, în timp ce dobânda bancară este în medie sub 10% pe an, iar dobânda de referinţă a B.N.R. în funcţie de care se calculează dobânda legală este de o lungă perioadă de timp sub 5% (1,75% în prezent).

Rezultă că art. 7.4 din contractul în cauză, care instituie clauza penală are caracter abuziv, fiind evident dezechilibrul creat între părţi, dacă ne raportăm la valoarea mărfurilor rămase de plată şi suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalităţi, dublă ca valoare faţă de debitul restant, precum şi la teza II din acelaşi articol care prevede: penalităţile vor fi calculate nelimitat.

Consecinţa constatării caracterului abuziv al clauzei penale o reprezintă lipsirea de efecte a clauzei, conform articolul 6 din Legea 193/200 şi articolul 6 alineatul 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.

Prin urmare, nu este incidentă sancţiunea nulităţii, ci sancţiunea ineficacităţii, specifică dreptului consumatorului.

Pentru toate aceste considerente, instanţa apreciază că penalităţile solicitate au fost calculate în temeiul unei clauze contractuale care are caracter abuziv, motiv pentru care, în acord cu dispoziţiile normative prevăzute de articolul 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori şi art. 6 din Directiva 93/13/CEE, această clauză urmează să nu-şi producă efectele astfel cum a fost redactată.

Asupra efectelor ineficacităţii, instanţa reţine că recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA, că în ceea ce priveşte modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 13/1993, trebuie constatat, pe de o parte, că prima teză a acestei dispoziţii, deşi acordă statelor membre o anumită marjă de autonomie în ceea ce priveşte definirea regimurilor juridice aplicabile clauzelor abuzive, impune totuşi în mod expres obligaţia de a prevedea că respectivele clauze ”nu creează obligaţii pentru consumator”.

Astfel, jurisdicţia europeană afirmă că este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi.

Aceasta mai subliniază că legiuitorul Uniunii a prevăzut explicit, în a doua teză a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum şi în al 21-lea considerent al acesteia că un contract încheiat de vânzător sau de furnizor şi de consumator continuă să angajeze părţile ”prin aceste clauze”, în cazul în care poate continua să existe „fără clauzele abuzive”.

Se conchide că decurge astfel din textul articolului 6 alineatul (1) că instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În plus, se statuează că această interpretare este confirmată de obiectivele şi de economia generală a Directivei 93/13, în continuare fiind realizată o analiză a principiilor pe care se aşează reglementarea dată clauzelor abuzive în lumina directivei.

Astfel, se reiterează jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia această directivă, în ansamblul său, constituie o măsură indispensabilă pentru aducerea la îndeplinire a misiunilor încredinţate Uniunii şi, în particular, pentru creşterea nivelului şi a calităţii vieţii în ansamblul acesteia din urmă.

Astfel, date fiind caracterul şi importanţa interesului public pe care se bazează protecţia asigurată consumatorilor, care se găsesc într o situaţie de inferioritate în raport cu vânzătorii sau cu furnizorii, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci şi patrulea considerent al acesteia, să prevadă mijloace adecvate şi eficace ”pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori”.

Or, în acest context, s-a constat că în cazul în care instanţa naţională ar avea posibilitatea să modifice conţinutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur şi simplu aplicate în ceea ce priveşte consumatorul, în măsura în care aceştia ar fi în continuare tentaţi să utilizeze clauzele menţionate, ştiind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuşi completat de instanţa naţională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori.

De unde rezultă că, în lumina noii interpretări a dreptului comunitar, instanţa va respinge capătul de cerere privind obligarea debitoarei la plata penalităţilor de întârziere solicitate, întrucât cuantumul acestora determinat prin clauza penală din articolul 7.4 al contractului are caracter abuziv, urmând ca acesta să nu producă niciun efect, raporturile juridice ale părţilor subzistând în puterea clauzelor rămase în fiinţă.

Desigur că reclamanta este îndreptăţită la daune interese pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale în termenii conveniţi, în sarcina pârâtelor putându-se reţine o atitudine culpabilă, însă aceste daune interese nu pot fi acordate în cuantumul prevăzut de art. 7.4 din contract, nelimitat, în considerarea calităţii de consumator a pârâtelor, calitate pe care atât legiuitorul naţional cât şi cel european au considerat că este necesar a fi protejată în raporturile cu profesioniştii.

Prin urmare, având în vedere considerentele anterior expuse, instanţa va respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere.

În ceea ce priveşte cererea creditoarei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, instanţa, în temeiul art. 453 alin. 1 şi 2 C.p.c., va obliga pârâtele la suportarea cheltuielilor de judecată făcute de creditoare, aferente capătului de cerere admis, respectiv suma de 33 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând, proporţional, taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte cererea având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta SCISRL în contradictoriu cu pârâtele CD şi TP.

Obligă pârâtele la plata sumei de 408,31 lei către reclamantă cu titlu de debit restant principal.

Respinge ca nefondate celelalte pretenţii.

Obligă pârâtele la plata sumei de 33 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Apelul se va depune la Judecătoria Medgidia.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 01.10.2015.

PREŞEDINTE,

DCGREFIER,

CT

Domenii speta

Spete similare