Penal - abuzul de încredere (art. 213 C.p.)

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin plângerea prealabilă, înregistrată la data de 27.06.2006, la Judecătoria Târgu Mureş, sub nr. vechi 6669/1220/2006 (nr. nou 656/320/2008), partea vătămată M H M J a sesizat instanţa de judecată cu săvârşirea împotriva sa, de către inculpatul T S a infracţiunii de abuz de încredere prevăzute de art. 213 alin. 1 Cod penal.

În motivare, partea vătămată a arătat că a moştenit de la o mătuşă un set de mobilier fabricat în anii 1930, imitaţie Biedermeier, compus din 12 piese, mobilier pe care l-a dat inculpatului pentru a-l recondiţiona, întrucât inculpatul se ocupa cu astfel de lucrări. S-a arătat că mobilierul a fost predat la 02.09.2005, fiind plătit şi preţul convenit. Potrivit celor arătate în plângere, inculpatul trebuia să expedieze mobila printr-un colaborator, după recondiţionare, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Partea civilă a convenit să efectueze transportul în Germania cu o altă persoană şi totodată, l-a împuternicit pe martorul PD să ţină legătura cu inculpatul şi să se ocupe de ridicarea mobilierului. Conform părţii civile, în luna mai 2006 numitul PD a văzut mobilierul depozitat în imobilul inculpatului, situat în Târgu Mureş, pe , dar nu a reuşit să-l preia, deşi a încercat acest lucru la începutul lunii iunie 2006. În final, la 12 iunie 2006, martorul PD s-a prezentat la locul depozitării mobilei, dar a fost anunţat de către inculpat că mobila a fost predată către două persoane, în ziua precedentă, ajutând chiar la încărcarea ei într-un mijloc de transport cu prelată. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a prezentat o scrisoare redactată în limba maghiară, pe care ar fi primit-o de la cele două persoane care s-au prezentat, hârtie în care i se preciza să predea mobila, dar care nu era semnată şi în care nu se indica numele persoanelor ce se prezintă.

Partea vătămată M H M J s-a constituit parte civilă cu suma de 16.000 Euro în contradictoriu cu inculpatul, sumă reprezentând contravaloarea mobilei înstrăinate de inculpat. La finalul procesului, partea civilă şi-a precizat pretenţiile, reducându-le la suma de 7.290 Euro, valoare despre care a susţinut că reiese din concluziile celui de-al doilea raport de expertiză efectuat în cauză pentru preţuirea obiectelor.

În cauză s-a procedat la audierea inculpatului (f. 33-34), acesta explicând în esenţă, cele întâmplate. Cu această ocazie, inculpatul a recunoscut că a încheiat o convenţie pentru recondiţionarea unor corpuri de mobilier cu partea civilă, iar în privinţa predării acestor corpuri de mobilă după recondiţionare, a arătat că iniţial trebuia să se ocupe el de transportul mobilei în Germania, dar nu a reuşit acest lucru din cauza unor amânări repetate ale transportatorului. Ulterior, partea civilă s-a angajat să se ocupe de preluarea mobilei recondiţionate şi într-adevăr, s-a prezentat martorul PD, cu care inculpatul a ţinut legătura. A precizat inculpatul, că la un moment dat au venit două persoane bine îmbrăcate, care i-au prezentat un înscris redactat în limba maghiară, în care i se cerea să le predea lor articolele de mobilier, inculpatul trăgând concluzia că acele persoane erau trimise de partea vătămată. Drept urmare, potrivit celor declarate, inculpatul le-a predat mobila, aflând de la aceştia că va fi dusă la Cluj-Napoca pentru îndeplinirea formalităţilor vamale. A menţionat inculpatul, că hârtia era scrisă la maşină şi nu avea nicio semnătură pe ea, dar chiar dacă ar fi avut semnătură, el nu cunoştea semnătura părţii civile.

De asemenea, în cursul procesului s-a procedat la administrarea probei testimoniale, constând în audierea martorilor PD Vasile (f. 35-37), T Istvan (f. 38-39), Adorjani Jozsef (f. 48), Frâncu Adrian (f. 136-137) şi Petho Arpad (f. 162). Aceşti martori au detaliat relaţia juridică intervenită între inculpat şi partea civilă, fiind de regulă, apropiaţi ai celor doi ori colaboratori direct implicaţi în raportul juridic ocazionat de recondiţionarea obiectelor de mobilier, de predarea acestora către inculpat şi de preluarea lor de la locul unde erau depozitate şi păstrate.

Totodată, s-a procedat la realizarea unei confruntări între inculpat şi martorul PD Vasile (f. 123-125).

Tot în vederea realizării unei probaţiuni complete în cauză, s-a procedat la administrarea probei cu expertiza, având ca obiectiv principal evaluarea mobilierului ce i-a fost predat inculpatului, atât înainte de recondiţionare, cât şi după această operaţiune. S-au administrat în acest sens două expertize, rapoartele şi completările la aceste rapoarte găsindu-se la filele 66-71, 167-176,  197 din dosarul de fond.

În fine, s-a administrat proba cu înscrisuri, depunându-se la dosar fotografii ale obiectelor de mobilier, schiţe ale acestora, precum şi înscrisul pe care inculpatul a susţinut că l-a primit de la cei care s-au prezentat pentru ridicarea obiectelor de mobilier, atât în limba maghiară, cât şi în limba română, în traducere legalizată.

Analizând coroborat actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între inculpatul T S şi partea vătămată M H M J s-a încheiat un contract în temeiul căruia inculpatul s-a angajat să recondiţioneze o garnitură de mobilă fabricată în anii 1930, imitaţie Biedermeier, compusă din 12 piese, pe care partea vătămată o deţinea în proprietate cu titlu de moştenire, dobândită de la mătuşa sa. Mobilierul a fost predat în luna septembrie 2005, ocazie cu care s-a plătit şi preţul convenit. De altfel, costul recondiţionării a fost achitat în întregime de partea vătămată, fapt care nu a fost negat nici de către inculpat.

Iniţial, inculpatul era acela care trebuia să se ocupe de transportarea corpurilor de mobilier în Germania, după recondiţionare, dar nu a reuşit acest lucru din cauza unor amânări repetate ale transportatorului. Ulterior, partea civilă s-a angajat să se ocupe de preluarea mobilei recondiţionate şi într-adevăr, s-a prezentat martorul PD, cu care inculpatul a ţinut legătura. Martorul PD era cel care practic, o reprezenta pe partea vătămată în relaţiile cu inculpatul şi a discutat cu acesta din urmă despre preluarea pieselor de mobilier. La sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie 2006 martorul PD a încercat chiar de mai multe ori să ridice articolele de mobilier de la inculpatul T S, din locul în care erau depozitate, dar nu a reuşit din mai multe motive legate de lipsa accesului în clădire, lipsa de timp a inculpatului pentru a ajuta la încărcarea lor. Cu toate acestea, martorul PD nu s-a prezentat niciodată cu un mijloc de transport pentru ridicarea mobilei, ci s-a limitat la a discuta cu inculpatul despre posibilitatea preluării acestor obiecte.

În cele din urmă, la data de 12 iunie 2006, martorul PD s-a prezentat la locul depozitării mobilei, dar a fost anunţat de către inculpat că mobila a fost predată către două persoane, în ziua precedentă, ajutând chiar la încărcarea ei într-un mijloc de transport cu prelată. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a prezentat o scrisoare redactată în limba maghiară, pe care ar fi primit-o de la cele două persoane care s-au prezentat, hârtie în care i se preciza să predea mobila, dar care nu era semnată şi în care nu se indica numele persoanelor ce se prezintă. În aparenţă, această scrisoare provenea de la partea vătămată, dar după cum se poate deduce din desfăşurarea prezentei cauze, partea vătămată nu a redactat niciodată un asemenea înscris.

Inculpatul a predat mobilierul acestor persoane necunoscute, fără a le chestiona identitatea şi fără a-şi pune întrebări cu privire la persoana care le-a trimis. Inculpatul a avut reprezentarea faptului că persoanele cu pricina sunt trimise de către partea vătămată şi în virtutea acestei credinţe, le-a predat obiectele recondiţionate.

Din punct de vedere juridic se impune examinarea prezentei cauze din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 213 alin. 1 Cod penal. Potrivit textului de lege incriminator, însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă. Varianta pe care partea vătămată o pretinde a fi aplicabilă în speţă este aceea a dispunerii pe nedrept de bunul pe care inculpatul l-a deţinut în vederea recondiţionării.

Analizând situaţia de fapt mai sus descrisă în raport de dispoziţia legală citată, constatăm că sunt îndeplinite elementele laturii obiective ale acestei infracţiuni.

Astfel, avem elementul material, constând în aceea că inculpatul T S era deţinătorul obiectelor de mobilier ale părţii civile, obiecte pe care le deţinea în temeiul unui raport juridic încheiat între părţi şi prin care inculpatul se îndatora să recondiţioneze articolele cu pricina şi să le transporte în Germania, punându-le la dispoziţia părţii vătămate, care în schimbul acestor servicii se angaja să plătească preţul. Ulterior, raportul juridic dintre părţi a suferit o modificare, în sensul că partea vătămată s-a obligat ea să asigure preluarea obiectelor de mobilier de la domiciliul inculpatului şi să le transporte la ea acasă, în Germania. Prin urmare, inculpatul rămânea prestator al serviciului de recondiţionare a obiectelor de mobilier şi totodată, devenea depozitar al acestor obiecte, până la preluarea lor de către proprietar (partea vătămată). În aceste împrejurări însă, inculpatul a dispus de aceste bunuri, predându-le unor persoane necunoscute, care au pretins a fi trimise de către partea vătămată şi care i-au înmânat o scrisoare redactată în limba maghiară ce părea a fi expediată de partea vătămată, dar care nu conţinea nicio semnătură. Întrucât aceste calităţi folosite de persoanele cu pricina erau false, în sensul că nu erau trimise de către partea vătămată, rezultă că dispunerea de acele bunuri s-a făcut pe nedrept. Cu alte cuvinte, pentru a califica dispunerea de aceste bunuri ca fiind pe nedrept, avem în vedere că inculpatul trebuia să predea bunurile respective numai unor împuterniciţi ai părţii vătămate (ceea ce nu s-a întâmplat în speţă).

Desigur că în cauză avem şi rezultatul socialmente periculos, ca o componentă a laturii obiective a infracţiunii, rezultat constând în scoaterea bunurilor din patrimoniul părţii vătămate. Totodată, suntem şi în prezenţa raportului de cauzalitate între faptă şi rezultatul socialmente periculos, întrucât este evident că scoaterea bunurilor din patrimoniul părţii vătămate s-a făcut ca urmare a predării lor de către inculpat acelor persoane necunoscute.

Pe de altă parte însă, pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni, trebuie să fie întrunite şi cerinţele laturii subiective. Altfel spus, fapta trebuie să fie săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege. În cazul infracţiunii de abuz de încredere, această formă de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. În această privinţă, a formei de vinovăţie a intenţiei, apreciem că probele sunt deficitare şi nu pot să justifice pe deplin reţinerea acestei infracţiuni în sarcina inculpatului. Este indiscutabil faptul că inculpatul a predat articolele de mobilier aparţinându-i părţii vătămate unor persoane necunoscute, dar nu putem ignora faptul că aceste persoane s-au prezentat ca şi cum ar fi fost trimise de partea vătămată, au venit într-o perioadă în care inculpatul discuta intens cu martorul PD despre predarea obiectelor şi mai mult decât atât, i-au înmânat inculpatului o scrisoare care în aparenţă provenea de la partea vătămată. Deşi scrisoarea nu era semnată, ea conţinea o serie de informaţii care puteau să-l facă pe inculpat să creadă că nu este vorba despre o înşelătorie. Este vorba despre adresa părţii vătămate şi numerele sale de telefon. De asemenea, limbajul folosit era unul familiar, ca şi cum persoana respectivă era pe deplin cunoscătoare a problemei şi a relaţiei juridice desfăşurate între părţi. În aceste împrejurări, considerăm că nu este nerezonabil ca inculpatul să-şi fi creat impresia că într-adevăr, acele persoane sunt trimise de partea vătămată.

În altă ordine de idei însă, toate aceste date nu sunt de natură să înlăture orice formă de vinovăţie din partea inculpatului, dar în acelaşi timp, ele nu susţin nici măcar existenţa unei intenţii indirecte în săvârşirea faptei. Desigur că îi este imputabilă o anumită lipsă de diligenţă, pe care ar fi trebuit să o aibă în mod necesar în calitatea sa de depozitar al obiectelor de mobilier, lipsă de diligenţă care s-a manifestat prin nelegitimarea acelor persoane şi prin faptul că nu s-a asigurat cu certitudine de realitatea informaţiilor cuprinse în scrisoare, prin contactarea părţii vătămate. Dar această lipsă de diligenţă plasează fapta inculpatului pe terenul culpei, nicidecum pe cel al intenţiei. Faţă de datele concrete pe care le avea la dispoziţie şi faţă de bogata sa experienţă de viaţă, considerăm că inculpatul trebuia şi putea să îşi dea seama despre neregularităţile predării acelor obiecte de mobilier şi totodată, trebuia şi putea să o contacteze pe partea vătămată ori pe martorul PD pentru a verifica veridicitatea informaţiilor arătate de persoanele care s-au prezentat în faţa sa.

Pornind de la aceste considerente, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală instanţa îl va achita pe inculpatul T S [fiul lui Salamon-Iacob şi Elisabeta, născut la data de 18.08.1940 în com. Lunca de Jos, jud. Harghita, domiciliat în mun. Târgu Mureş, b-dul 1 Decembrie 1918, nr. 194, ap. 17, jud. Mureş, CNP 1400818264397] pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 alin. 1 Cod penal, cercetată la plângerea prealabilă a părţii vătămate M H M J. Reţinem în această privinţă, că faptei ce i se impută inculpatului îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii. În cazul concret este vorba despre forma de vinovăţie cerută de lege – aceea a intenţiei – de vreme ce, după cum s-a arătat mai sus, în sarcina inculpatului se poate reţine numai o culpă, fie ea simplă sau cu prevedere.

În ceea ce priveşte latura civilă a procesului penal, instanţa constată că iniţial partea vătămată M H M J s-a constituit parte civilă cu suma de 16.000 Euro în contradictoriu cu inculpatul, sumă reprezentând contravaloarea mobilei înstrăinate de inculpat. La finalul procesului, partea civilă şi-a precizat pretenţiile, reducându-le la suma de 7.290 Euro, valoare despre care a susţinut că reiese din concluziile celui de-al doilea raport de expertiză efectuat în cauză pentru preţuirea obiectelor.

Pentru a fi justificată angajarea răspunderii civile a inculpatului trebuie să fie întrunite toate cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, condiţii care se desprind din dispoziţiile art. 998-999 Cod civil. Este vorba despre existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei făptuitorului.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii (condiţii obiective), notăm că ele sunt îndeplinite, de vreme ce sunt concordante cu cerinţele laturii obiective a infracţiunii pentru care a fost judecat inculpatul. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un prejudiciu, care constă în valoarea obiectelor de mobilier recondiţionate. Avem în vedere valoarea obiectelor de mobilier după recondiţionare, întrucât aceasta era starea bunurilor la momentul scoaterii lor din patrimoniul părţii vătămate şi mai mult decât atât, preţul recondiţionării a fost achitat de către beneficiarul serviciului, fapt recunoscut şi de către inculpat.

În ceea ce priveşte valoarea în concret a obiectelor de mobilier, reţinem că în cauză au fost efectuate două expertize având ca obiectiv principal evaluarea mobilierului ce i-a fost predat inculpatului de către partea vătămată, atât înainte de recondiţionare, cât şi după această operaţiune, rapoartele şi completările la aceste rapoarte găsindu-se la filele 66-71, 167-176, 197 din dosarul de fond. Concluziile acestor expertize au fost oarecum similare, valorile stabilite de ambii experţi fiind apropiate, dar pentru a nu prejudicia drepturile şi interesele inculpatului, precum şi pentru a face o deplină aplicare a principiului in dubio pro reo, instanţa va avea în vedere valorile mai mici, stabilite în cel de-al doilea raport de expertiză. Examinând acest document, împreună cu răspunsul la obiecţiuni furnizat de expert, concluzionăm că valoarea totală a prejudiciului (valoarea totală a obiectelor de mobilier după recondiţionare) se ridică la suma de 7.290 Euro.

În ceea ce priveşte celelalte două condiţii obiective ale răspunderii civile delictuale – fapta şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu – notăm că şi acestea sunt îndeplinite, pentru aceleaşi raţiuni pentru care am concluzionat că sunt întrunite elementele laturii obiective ale infracţiunii de abuz de încredere.

În fine, ultima cerinţă pe care trebuie să o examinăm este vinovăţia făptuitorului, iar aici identificăm principala deosebire dintre răspunderea civilă şi răspunderea penală. După cum am arătat, fapta îi este imputabilă inculpatului cu forma de vinovăţie a culpei, dar dacă pe tărâmul dreptului penal infracţiunea de abuz de încredere reclamă vinovăţia în forma intenţiei, pe tărâm civil fapta inculpatului este sancţionată indiferent care este forma de vinovăţie cu care este săvârşită. Drept urmare, reţinem imputabilitatea civilă a faptei în sarcina inculpatului şi ca atare, cea de-a patra condiţie a răspunderii civile delictuale este şi ea îndeplinită, urmând a atrage obligarea inculpatului la repararea prejudiciului cauzat părţii vătămate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 346 alin. 1 şi 2 C. pr. pen. raportat la art. 14, C. pr. pen., cu aplicarea art. 998, 999 C. civ., instanţa va admite acţiunea civilă formulată de partea civilă M H M J [domiciliat în 86153 Augsburg, Oberburgermeister Dreifuss str., nr. 7, Germania, cu domiciliul procesual ales în mun. Târgu Mureş, str. Borsos Tamas, nr. 8, ap. 2, Jud. Mureş] şi pe cale de consecinţă, îl va obliga pe inculpatul T S la plata către partea civilă M H M J a sumei de 7.290 Euro, reprezentând contravaloarea mobilierului pe care inculpatul nu l-a mai restituit părţii civile.

În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluţionarea acestui proces, ele vor fi cuantificate la suma de 500 lei, iar în temeiul art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. c Cod procedură penală vor fi plasate de asemenea, în sarcina inculpatului.

În fine, potrivit art. 193 alin. 1 Cod procedură penală instanţa va obliga inculpatul la plata către partea civilă M H M J a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert. Această dispoziţie este rezultatul faptului că partea vătămată, prin apărător, şi-a manifestat dorinţa de a recupera aceste cheltuieli, iar inculpatul a pierdut procesul în privinţa laturii civile şi a căzut în pretenţii. Întrucât onorariul pentru realizarea primei expertize dispuse în cauză a fost iniţial suportat de către partea vătămată, în final el trebuie să cadă în sarcina celui care a pierdut, potrivit dispoziţiilor indicate mai sus şi potrivit art. 274 Cod procedură civilă, iar această persoană este inculpatul. Nu au existat alte dovezi depuse la dosar de partea vătămată, din care să rezulte efectuarea unor cheltuieli suplimentare.

Domenii speta

Spete similare