Admiterea actiunii în revendicare a fostului proprietar al imobilului în conditiile existentei unei hotarâri irevocabile prin care anterior fusese admisa actiunea în revendicare a reclamantului în contradictoriu cu reprezentantul statului

Admiterea actiunii în revendicare a fostului proprietar al imobilului în conditiile existentei unei hotarâri irevocabile prin care anterior fusese admisa actiunea în revendicare a reclamantului în contradictoriu cu reprezentantul statului

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.33843/3/2008- DECIZIA CIVILA NR.215 A/22.03.2010)

Prin cererea înregistrata la data de 23 iulie 2007 pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti reclamantii Z.I. si Z.B.J. au chemat în judecata pe pârâtii I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. si C.D.S. solicitând obligarea acestora din urma sa lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul proprietatea reclamantilor situat în B., Calea G., nr. 47-49, parter, corp C, sector 1, imobil care se afla în posesia pârâtilor, si sa dispuna notarea în carte a funciara a interdictiei de înstrainare a imobilului, pe perioada desfasurarii prezentului proces, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentinta civila nr. 7817 din 9 iunie 2008 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti în dosarul nr. 14974/299/2007 s-a admis exceptia necompetentei materiale si s-a declinat competenta solutionarii cauzei privind pe reclamantii Z.I., Z.B.J. si pe pârâtii I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. si C.D.S., în favoarea Tribunalului Bucuresti - Sectia Civila.

Prin sentinta civila nr. 1729 F din 17 noiembrie 2008, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a  Civila a respins ca neîntemeiata actiunea formulata de reclamantii Z.I. si Z.B.J., în contradictoriu cu pârâtii I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. si C.D.S..

Pentru a se pronunta astfel instanta a retinut ca pârâtii, fosti chiriasi, au cumparat în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în B. str. Calea G. nr. 47 - 49, corp C, sector 1, cu contractul de vânzare-cumparare nr. 779/112/1997, contract în privinta caruia instanta a retinut ca este valabil încheiat, câta vreme nu s-a facut dovada ca ar fi fost anulat prin vreo sentinta definitiva si irevocabila, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale. Astfel, conceptul de norma speciala este dat de existenta a doua reglementari diferite, care vizeaza acelasi raport juridic. Nu exista nici o ratiune pentru a considera ca restituirea în natura ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea ca norma speciala deroga de la norma generala ar viza numai modalitatea de obtinere a acestei restituiri în natura de catre fostii proprietari, respectiv urmând procedura speciala prevazuta de Legea nr. 10/2001 sau printr-o actiune în revendicare întemeiata pe dispozitiile dreptului comun.

În consecinta, actiunea reclamantilor nu poate fi solutionata facând abstractie de reglementarile speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate si modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabila fiind cu prioritate norma speciala, care prevede acordarea de despagubiri. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinta, trecute în proprietatea statului, cu modificarile ulterioare, persoana îndreptatita are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piata corespunzatoare a întregului imobil, teren si constructii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 18 lit. c din acelasi act normativ, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor legale. Din aceste reglementari legale, rezulta ca legiuitorul a înteles sa acorde preferabilitate titlului fostilor chiriasi, care au cumparat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei sentinte pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a  Civila a declarat apel reclamanta Z.B.J., prin care aceasta a criticat hotarârea ca fiind netemeinica si nelegala, solicitând admiterea apelului, desfiintarea în totalitate a sentintei apelate, iar pe fondul cauzei, sa se admita actiunea în revendicare si sa se dispuna obligarea pârâtilor sa le lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul proprietate a reclamantilor situat în B., Calea G. nr. 47-49, parter, corp C, sectorul 1, si obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata, constând în onorariu de avocat precum si orice alte cheltuieli prilejuite de ducerea acestui proces, cheltuieli efectuate atât în fata instantei de fond cât si în apel.

La data de 16 aprilie 2009 a formulat apel împotriva aceleiasi sentinte si Z.I., considerând ca sentinta apelata este nelegala si netemeinica.

Prin motivele de apel comune depuse la dosar, apelantii au solicitat primei instante sa constate ca titlul de proprietate al acestora asupra apartamentului în litigiu este preferabil titlului pârâtilor, deoarece acesta din urma provine de la un neproprietar, actiunea în revendicare formulata fiind întemeiata pe dispozitiile art. 480 si urmatoarele Cod civil.

În primul rând, prima instanta a comis o greseala, constatând ca titlu apelantei l-ar reprezenta doar decizia civila nr. 546A din 2 octombrie 2000 a Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a  Civila.

Asadar, prima instanta a apreciat în mod gresit ca în speta ar fi aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001, neavând în vedere ca apelantii au redobândit posesia de la stat anterior aparitiei Legii nr. 10/2001, iar nu în temeiul acestei legi. De altfel, aceste aspecte nici nu au fost puse în discutie de instanta de judecata în cadrul dezbaterilor.

Asadar hotarârea instantei de fond este netemeinica si nelegala deoarece a aplicat gresit legea când a statuat ca în speta ar fi incidente dispozitiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Apelantii mai învedereaza faptul ca decizia civila nr. 546A din 2 octombrie 2000, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a III-a  Civila, în dosarul nr. 3644/2000, decizie prin care a fost admisa în mod definitiv actiunea acestora în revendicare, a fost pronuntata în octombrie 2000, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin cererea de chemare în judecata introdusa la data de 15 octombrie 2004 la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, s-a solicitat constatarea nulitatii absolute a trei dintre cele cinci contracte de vânzare - cumparare, reclamantii solicitând ca instanta sa constate nulitatea absoluta a contractelor de vânzare-cumparare nr. 681/112/1997, nr. 237/112/1997 si nr. 13/112/2001 încheiate între SC R.V. SA, în calitate de vânzatoare si pârâti, în calitate de cumparatori.

Prima instanta, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti prin sentinta civila nr. 2945 din 17 februarie 2006 pronuntata în dosarul nr. 18040/299/2004 (în format vechi 18873/2004) a dispus respingerea cererii de chemare în judecata, motivând ca, în temeiul art. 46 alin. 5 (actualmente art. 45 alin. 5) din legea nr. 10/2001, actiunea apelantilor ar fi prescrisa.

Instanta de apel, prin decizia civila nr. 1357 din 8 septembrie 2006, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a  Civila, în dosarul nr. 18040/299/2004, a respins apelul, înlaturând toate criticile formulate de catre apelanti.

Acestia au declarat recurs împotriva acestei decizii, recurs ce a facut obiectul dosarului nr. 18404/299/2004 al Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civila si fost admis.

Instanta de recurs  a concluzionat în esenta ca Legea nr. 10/2001 nu este aplicabila în prezenta cauza si, în consecinta, actiunea apelantilor este imprescriptibila: "imobilul în litigiu, nefacând parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu i se pot aplica nici dispozitiile art. 46 alin. 5 din acelasi act normativ, privind prescriptia dreptului la actiune, eronat retinute de catre instanta de fond, ceea ce atrage incidenta motivului de recurs prevazut de art. 304 cpt. 9 Cod de procedura civila. 

Prin sentinta civila nr. 17249 din 12 decembrie 2007, pronuntata în fond dupa casare, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, dupa ce a constatat ca pârâtii au fost de rea-credinta la încheierea contractelor a caror nulitate au solicitat-o a dispus admiterea cererii de chemare în judecata si constatat nulitatea absoluta a contractelor de vânzare-cumparare nr. 681/112/1997, nr. 237/122/2001 si nr. 13/112/2001 încheiate între SC R.V. SA, în calitate de vânzator, si pârâti, în calitate de cumparatori.

Împotriva acestei sentinte au declarat apel M.B. prin P.G., J.M., J.M., J.G., I.V., I.E. si N.I., apel ce a facut obiectul dosarului nr. 7978/299/2007 al Tribunalului Bucuresti - Sectia a V-a  Civila.

Instanta de apel, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a  Civila, prin decizia civila nr. 946 A din 16 iunie 2008 a dispus respingerea apelurilor apelantilor-pârâti, iar împotriva aceste decizii si împotriva sentintei civile nr. 17249 din 12 decembrie 2007 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, în dosarul nr. 7978/299/2007, apelantii-pârâti au declarat recurs.

Recursul a facut obiectul dosarului nr. 7978/299/2007 al Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a IV-a Civila, instanta de recurs, prin decizia civila nr. 475 din 17 martie 2009 dispunând respingerea recursului si mentinerea solutiilor primei instante, cu aceeasi motivare ca actiunea apelantilor de anulare a contractelor de vânzare-cumparare anterior mentionate nu întra sub incidenta Legii nr. 10/2001.

Examinând sentinta apelata si probele administrate în raport de criticile de apel formulate si de prevederile legale incidente în cauza, Curtea constata urmatoarele:

Curtea considera în prealabil ca se impune a se preciza ca a fost legal învestita cu judecarea unor cereri de apel, având în vedere dispozitiile art. 282-2821 C.proc.civ. raportate la valoarea imobilului revendicat stabilita prin expertiza în cauza, valoare ce depaseste plafonul de 100.000 lei (1 miliard ROL) stabilit în privinta litigiilor evaluabile în bani de aceste prevederi legale la care intimatii au facut referire prin întâmpinare pentru o eventuala recalificare a caii de atac ca fiind recurs.

 De asemenea, nu pot fi primite sustinerile intimatilor în legatura cu nulitatea caii de atac exercitate pentru nemotivarea sa în cadrul cererii de apel, tinând seama ca în cauza a fost respectat termenul de depunere a motivelor de apel prevazut de art. 287 alin.2 C.proc.civ., aceste sustineri fiind oricum fara niciun suport legal în conformitate cu dispozitiile art. 292 alin.2 C.proc.civ. care impun instantei de apel, în caz de nemotivare a apelului sa se pronunte, în fond, pe baza celor invocate la prima instanta.

Prin urmare, analizând criticile de apel comune formulate de apelantii-reclamanti în cauza, vizând exclusiv modul de solutionare al cererii de revendicare de catre prima instanta, Curtea le apreciaza ca fiind fondate pentru considerentele expuse în continuare.

Tribunalul a avut în vedere la pronuntarea solutiei regula de drept conform caruia concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, retinând astfel în cauza incidenta Legii nr. 10/2001, cu toate consecintele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulata de reclamanti.

De altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie - Sectiile Unite s-a statuat ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil, caci ar însemna sa se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Pe de alta parte, Curtea constata ca prin dispozitiile Legii nr. 1/2009, act normativ intrat în vigoare ulterior, s-a prevazut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect retinut deja si prin decizia aratata, în interpretarea textelor legale anterioare.

Trebuie însa remarcat ca si într-o asemenea ipoteza, în care imobilul ar intra sub incidenta legii speciale de reparatie, prin aceeasi decizie mai sus aratata, Înalta Curte a sesizat faptul ca în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constitutia României,  prioritatea normei din Conventie, care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, asa cum se stabileste prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentala.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei actiuni întemeiate pe dreptul comun ca si un remediu efectiv, care sa acopere, pâna la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale, Înalta Curte a mai retinut ca nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, caci este posibil ca reclamantul într-o atare actiune sa se poata prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.

Este adevarat ca legea speciala se refera si la relatia persoanelor îndreptatite la masuri reparatorii si subdobânditorii acestora, carora le permite sa pastreze, imobilele în anumite conditii expres prevazute, situatie în care, dupa epuizarea cailor procedurale oferite de legea speciala de reparatie, reclamantii nu ar mai putea obtine restituirea în natura, ci doar masuri reparatorii în echivalent.

Curtea retine însa în prezenta cauza ca prin decizia civila nr. 546A din 2 octombrie 2000 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a III-a  Civila, în dosarul nr. 3644/2000, a fost admisa în mod definitiv actiunea în revendicare a reclamantilor în speta formulata în contradictoriu cu C.G.M.B. si S.C. R.V. S.A., privind imobilul situat în B., Calea G. nr. 47-49, sectorul 1.

Referitor la inopozabilitatea acestei decizii, invocata de pârâti în cauza si retinuta de prima instanta în considerentele hotarârii apelate, Curtea apreciaza ca, desi o asemenea hotarâre judecatoreasca produce efecte, fara îndoiala, numai între partile litigante, modificând doar situatia juridica dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurarile de fapt existente, fara a da nastere la drepturi sau obligatii în beneficiul sau în sarcina tertilor care nu au fost atrasi în proces, hotarârea poate fi totusi invocata ca mijloc de dovada, iar ceea ce se invoca într-o actiune în revendicare de drept comun, cum este actiunea de fata, nu este caracterul absolut al titlului ci prezumtia de proprietate decurgând din existenta sa.

În plus, analizând relevanta hotarârii prin prisma jurisprudentei C.E.D.O., se constata ca, pentru a exista o protectie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptatite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la Conventie, este necesar, sa fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul sau, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscuta printr-o hotarâre judecatoreasca sau pe calea unor masuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul partii, existenta unei sperante legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat ca în raport de aceasta decizie reclamantii au un bun, situatie în care acestia pot pretinde protectia dreptului lor de proprietate si valorificarea sa inclusiv prin intermediul prezentei actiuni.

Acest aspect a fost recunoscut si prin Decizia civila nr. 495R/2.03.2007 pronuntata în dosarul nr. 18404/299/2004 al Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civila, decizie prin care s-a statuat ca "apelantii au redobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu în cadrul unei actiuni în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ. si nu în urma parcurgerii procedurii de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001", avându-se în vedere ca "la data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu era restituit, prin decizia civila nr. 546A/2.10.2000 definitiva si executorie, nemaifacând obiectul acestei legi care nu poate produce efecte retroactiv".

Se observa în plus ca, prin decizia sus-mentionata, opozabila de aceasta data si intimatilor-pârâti care au fost parti si în procesul anterior, instanta de recurs a concluzionat, în esenta, ca Legea nr. 10/2001 nu este aplicabila în cauza, "imobilul în litigiu, nefacând parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001".

Efectul pozitiv al acestei hotarârii definitive si irevocabile - în sensul ca ce s-a transat deja jurisdictional reprezinta realitatea raportului de drept adus în fata instantei - se impune noii situatii litigioase deduse judecatii, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparatie, ca o consecinta a admiterii a cererii de revendicare îndreptate de reclamanti împotriva C.G.M.B., intrând în puterea lucrului judecat. 

Curtea are în vedere în acest sens  si jurisprudenta constanta a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin.1 din Conventie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Conventiei, care afirma preeminenta dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudenta CEDO fiind principiul securitatii raporturilor juridice.

Sunt deci întemeiate criticile apelantilor-reclamanti privind gresita aplicare a Legii nr. 10/2001 în speta în raport de cele statuate prin hotarârile definitive pronuntate anterior între aceleasi parti.

În pricina de fata, Curtea retine deci ca prima instanta a fost învestita cu o actiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat fara titlu valabil, îndreptata împotriva fostilor chiriasi, cumparatori de la stat ai imobilului revendicat, în baza Legii nr.112/1995.

În concursul dintre apelantii reclamanti si intimatii pârâti Curtea observa ca primii se afla în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv si în mod nerevocabil, prin recunoasterea nevalabilitatii preluarii imobilului de catre stat, si, admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu C.G.M.B., si, implicit, se impune recunoasterea existentei valabile si neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul sau.

Totodata, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinta directa a încalcarii dreptului de proprietate, prin preluarea abuziva realizata de stat, prin vinderea imobilului catre terti si, în acelasi timp, prin absenta oricarei reparari concrete a prejudiciului suferit de reclamanta, care sa puna capat acestei încalcari.

În acelasi timp, intimatii-pârâti detinatori ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumparare nr. 779/112/1997, dispun, la rândul lor, de un "bun", Curtea neputând ignora în acest context nici împrejurarea ca prin Legea nr. 1/2009 s-a stabilit si opozabilitatea ca titluri de proprietate a contractelor de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (art. I pct.11).

Astfel, întrucât partile litigante aratate detin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, si au un "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaste, dreptul apelantilor reclamanti de a li se restitui bunul imobil, asupra caruia, li s-a recunoscut de catre instantele judecatoresti, cu efect retroactiv si nerevocabil, dreptul de proprietate.

Curtea observa ca într-o asemenea situatie s-a considerat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului ca "în contextul legislativ român care guverneaza actiunile în revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vânzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terti de buna credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmarii în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însotita de lipsa totala de despagubiri, se analizeaza într-o privare de bunuri" (cauza Strain contra României), privatiune contrara articolului 1 al Protocolului nr. 1, în conditiile în care "dreptul român în vigoare la vremea respectiva si în special legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despagubire efectiva pentru asemenea privatiuni" (cum s-a statuat si în cauza Porteanu contra României).

În evaluarea proportionalitatii masurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, însa si de asigurarea unui just echilibru între cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, întelese, în materia dreptului la respectarea proprietatii, sub forma unei compensari rezonabile, proportionale a deposedarii, prevazuta ca atare în legislatia nationala.

În aceste circumstante, restituirea în natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vânzarea imobilului reclamantilor catre chiriasi, vânzare ce reprezinta o ingerinta în dreptul de proprietate al apelantilor-reclamanti.

Pe de alta parte, în jurisprudenta actuala a Curtii, s-a retinut ca, în ipoteza în care pârâtul din actiunea în revendicare detine un "bun", în sensul Conventiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdaunarii sale integrale, proportionale, prin efectul exercitarii actiunii în evictiune întemeiata pe dispozitiile art.1337 si urmatoarele Cod civil, evictiune intervenita, în speta, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a cailor de atac interne, în sensul art.35 din Conventie, ca o conditie de a te plânge Curtii pentru o pretinsa încalcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor si Tudor contra României).

În acest context, analizând doctrina si jurisprudenta interne în materie, Curtea Europeana a retinut, în cauza, caracterul concret, eficient si accesibil al actiunii în garantie pentru evictiune, întemeiata pe Codul civil. De mentionat ca instanta de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea speciala, cât si dreptul comun, constatând ca persoana interesata poate obtine cel putin pretul platit reactualizat sau chiar o despagubire la valoarea de piata, dar si plata îmbunatatirilor aduse bunului.

În conditiile în care intimatii-pârâti I.V. si I.E. nu au sesizat în prezenta cauza instanta cu o cerere de chemare în garantie a statului, nimic nu îi împiedica pe acestia sa solicite dezdaunarea cu privire la bunul de care au fost evinsi, ulterior, în conditiile sesizarii instantei competente cu o cerere având acest obiect.

Curtea retine totodata ca ceilalti intimati, pârâti în cauza, nu au exhibat vreun titlu de proprietate prin care sa combata dreptul de proprietate pretins de reclamanti.

In consecinta, în temeiul art. 296 C.proc.civ., Curtea va admite apelul si va schimba în tot sentinta apelata în sensul ca va admite cererea de revendicare imobiliara si îi va obliga pe pârâti sa le lase reclamantilor în deplina proprietate si posesie imobilul în litigiu.

Domenii speta

Spete similare