Răspunderea administratorului reglementată de art.137 din Legea nr.64/1995 - răspundere civilă delictuală

Răspunderea administratorului reglementată de art.137 din Legea nr.64/1995  - răspundere civilă delictuală

(Legea nr.64/1995 republicată - art.137. Cod civil - art.998-1003)

Răspunderea prevăzută de art.137 din Legea nr.64/1995 intervine numai în cazul în care în patrimoniul societăţii aflate în faliment nu se mai găsesc bunuri, creanţe ce ar fi putut fi aduse la masa credală. Societatea nu mai există ca persoană juridică. Obligaţiile contractuale au luat sfârşit, astfel că intervine în această situaţie răspunderea civilă delictuală, obligaţia încălcată fiind o obligaţie legală cu caracter general, care revine tuturor - obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite.

În atare situaţie se aplică principiile răspunderii civile delictuale: existenţa prejudiciului, caracterului cert al acestuia, existenţa faptei ilicite, fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, existenţa raportului între faptă şi prejudiciu, culpa trebuie dovedită şi nu prezumată.

(Decizia comercială nr.171R/02.02.2007 - Secţia a VI-a Comercială a Curţii de Apel Bucureşti)

Prin sentinţa comercială nr.2511/16.10.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a Comercială s-a respins cererea de atragerea răspunderii formulată de creditoarea reclamantă AF.P. Sector 5 împotriva pârâtului C. C., ca neîntemeiată.

În motivarea acestei sentinţe judecătorul sindic a reţinut ca situaţie de fapt că prin sentinţa comercială nr.1/04.01.2001 s-a dispus deschiderea procedurii falimentului debitoarei S.C. H. I. S.R.L. conform dispoziţiilor Legii nr.64/1995.

La data de 03.08.2006 AF.P. Sector 5 a cerut antrenarea răspunderii pentru pasivul debitoarei a pârâtului C. C., care a preluat prin cesiune părţile sociale ale societăţii debitoare, devenind asociat unic şi administrator.

Din raportul asupra cauzelor stării de insolvenţă depus la 03.10.2005 lichidatorul judiciar a explicat amănunţit cum s-a ajuns la starea de insolvenţă a societăţii S.C. H. I. S.R.L. ca urmare a executării unui contract de export a 50.000 t. grâu, finanţarea fiind asigurată printr-un acreditiv bancar deschis în străinătate la F. M. B. C., banca notificatoare a acestui acreditiv fiind B. I. R., beneficiară a acreditivului fiind firma debitoare.

Descriind pe larg un concurs nefericit de împrejurări, marfa încărcată pe vas pentru a ajunge la destinatarul străin, a fost revândută unei alte companii care s-o transporte destinatarului din Maroc, s-a stabilit printr-un proces penal şi persoana răspunzătoare de prejudiciu, care a fost condamnată de o instanţă din Siria la suma de 1.231.213 lire sterline, dar sentinţa nu s-a putut pune în executare; s-a introdus o acţiune şi împotriva Băncii Internaţionale a Religiilor, care a fost însă suspendată ca urmare a declanşării falimentului acesteia, iar declaraţia de creanţă din dosarul de faliment a fost respinsă de către lichidatorul judiciar, în timp ce o altă cerere de chemare în judecată a navlositorului a fost respinsă pentru neplata cauţiunii.

Lichidatorul judiciar a apreciat drept cauză a ajungerii în stare de faliment, imposibilitatea de recuperare a contravalorii mărfii exportate, reţinând că nu a identificat elemente care să ducă la concluzia incidenţei art.137 lit.a din Legea nr.64/1995.

Analizând în drept răspunderea administratorului judecătorul sindic a reţinut că răspunderea administratorilor pentru ajungerea societăţii în încetare de plăţi este strict limitată de art.137 din Legea nr.64/1995 (astăzi art.138 din Legea nr.85/2006) la săvârşirea faptelor enumerate expres  în acest articol.

Că răspunderea prevăzută de articolul mai sus arătat are o natură delictuală cu un caracter special care trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art.998-999 Cod civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea şi vinovăţia şi nu numai simplul fapt că sunt circumscrise situaţiei speciale avute în vedere de Legea nr.64/1995.

Că, deşi în cererea sa creditoarea invocă continuarea de către pârât, în interes personal, a unei activităţi care ducea la încetarea de plăţi, nu indică nicio împrejurare concretă din care să se tragă concluzia că activitatea desfăşurată de societate ar fi fost continuată în condiţiile în care devenea evidentă lipsa disponibilului şi nici în ce rezidă interesul personal al pârâtului.

Că dimpotrivă din raportul lichidatorului judiciar rezultă că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăţi ca urmare a modului defectuos de derulare a unui singur contract, şi nu că ar fi fost desfăşurată o activitate neprofitabilă pe o perioadă lungă de timp.

S-a reţinut astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.137 din Legea nr.64/1995 (actual 138 din Legea nr.85/2006), astfel că a fost respinsă cererea creditoarei de antrenare a răspunderii formulate împotriva pârâtului C. C.

Împotriva sentinţei comerciale nr.2511/16.10.2006 a declarat recurs creditoarea AF.P. Sector 5 întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, care a criticat sentinţa atacată ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii deoarece din procesul-verbal încheiat de inspectorii de specialitate ai instituţiei sale întocmit la 03.11.2000 au constatat obligaţiile fiscale de 520.427 lei, societatea considerând la impozitul pe profit drept cheltuieli nedeductibile, cheltuielile denumite de societate ca fiind speţe bancare pentru care nu există document justificativ, cheltuieli de deplasare, despăgubiri efectuate de diferite persoane care nu au contract de colaborare s-au prestări servicii cu societatea, cheltuieli cu onorarii de avocaţi, cheltuieli de protocol, care nu îndeplinesc condiţiile impuse de Legea nr.82/1991.

A mai susţinut că ar fi rezultat din acelaşi proces-verbal că începând cu anul 1998 până în anul 2000 societatea înregistrează pierderi.

A apreciat astfel că faţă de această situaţie este evident faptul că activitatea desfăşurată a fost continuată în interesul administratorului societăţii, neexistând nicio şansă de reorganizare a activităţii şi plată a datoriilor.

A considerat astfel justificată cererea de atragere a răspunderii administratorului societăţii debitoare întrucât a dispus continuarea activităţii, care, în mod vădit ducea societatea la stadiul de încetare de plăţi; că dispunându-se continuarea activităţii în astfel de condiţii aceasta s-a făcut numai pentru satisfacerea unor interese personale a administratorului. Că ajungând în stare de insolvenţă trebuia ea însăşi să ceară aplicarea dispoziţiilor Legii nr.64/1995.

Pentru motivele arătate în recurs a cerut admiterea acestuia, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii formulate de instituţia sa împotriva pârâtului C. C.

Intimatul a depus la dosar întâmpinare prin care a cerut motivat respingerea recursului creditoarei AF.P. Sector 5, ca nefondat.

Curtea de apel a considerat că recursul este nefondat pentru următoarele motive:

Analizând cererea de recurs în baza temeiului de drept invocat respectiv a art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi a probatoriului administrat în cauză, Curtea constată şi reţine următoarele:

- recurenta şi nu instanţa de fond dă o interpretare greşită textelor de lege aplicabile speţei şi anume: în cazul antrenării răspunderii administratorului nu ne mai aflăm în sfera dreptului comercial, ci în sfera dreptului civil, pentru faptele sale administratorului aplicându-i-se răspunderea civilă delictuală.

În atare situaţie culpa nu este prezumată, ci ea trebuie dovedită.

Ori în cauză recurenta, atât în fond cât şi în recurs nu a făcut convingător dovada că cheltuielile privind avocaţi, experţi şi persoane ce prestau servicii cu societatea, dar în scopul strict de recuperare a creanţei rămasă nerecuperată în Siria din motive independente de voinţa sa, lucru ce rezultă din raportul lichidatorului judiciar desemnat în cauză, au fost în interesul personal al administratorului.

Recurenta nu a dovedit astfel în ce constă culpa administratorului şi care sunt faptele sale concrete ce au dus în mod evident la aducerea societăţii în  stare de faliment.

Simplele menţiuni şi acuzaţii fără a fi în niciun fel dovedite nu pot face convingerea instanţei de recurs, faţă de motivările temeinice şi la obiect ale instanţei de fond, care reţine că nu orice deficienţă de natură managerială duce la stabilirea răspunderii organelor de conducere, că intrarea societăţii în faliment se datorează culpei administratorului.

Mai mult, în cadrul răspunderii civile delictuale este obligatorie îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii şi anume: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, fapta să fi fost săvârşită cu vinovăţie.

Din analiza rapoartelor lichidatorului, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nu rezultă culpa administratorului care s-a străduit să menţină societatea în stare de funcţionare, dar aceasta nu s-a mai putut realiza nu din culpa administratorului, ci a nerespectării obligaţiilor contractuale de către partenerii de afaceri şi deci nu s-au identificat elemente care să ducă la concluzia incidenţei în cauză a dispoziţiilor art.137 lit.a-g din Legea nr.64/1995.

Firma nu a fost condusă în interes propriu de către administrator, recurenta neputând dovedi nimic în acest sens, cum nu s-a putut dovedi nici chiar din procesul-verbal întocmit la 03.11.2000 legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că tocmai acesta ar fi avut drept efect ajungerea societăţii în încetare de plăţi, aşa cum în mod corect şi legal a reţinut instanţa de fond în motivarea sa.

În atare situaţie faţă de motivarea corectă şi la obiect, bazată pe actele de la dosarul cauzei a instanţei de fond, Curtea nu poate reţine întemeiată cererea de recurs pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece aşa cum a reţinut şi instanţa de fond nu s-a putut stabili vreo dovadă a faptei ilicite a activităţii administratorului în legătură  cu administrarea societăţii şi neputându-se stabili vreo legătură între culpă şi prejudiciu, într-o activitate comercială existând şi riscuri inerente care pot duce la situaţii ca cea din speţă. Astfel Curtea a reţinut că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală şi ca urmare a respins recursul ca nefondat în temeiul art.312 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare