Contestaţie decizie de concediere

DOSAR NR.16419/3/2009

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA A VIII A

CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

SENTINŢA CIVILĂ NR.204

ŞEDINŢA  PUBLICĂ DIN DATA DE 12.01.2010

TRIBUNALUL COMPUS DIN:

PREŞEDINTE : BIVOLARU IRINEL ŞTEFANIA

JUDECĂTOR : ALEXANDRU POPESCU

ASISTENT JUDICIAR : ALINA HUGEANU

ASISTENT JUDICIAR : JANINA IANCULESCU

GREFIER : RAMONA BARBU

Pe rol soluţionarea cauzei civile de faţă privind pe contestatoarea C I - O şi pe intimatul S G al G, având ca obiect contestaţie decizie concediere.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică se prezintă contestatoarea C O, personal, lipsă fiind intimatul S G al G.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei faptul că prin serviciul registratură s-a depus la dosarul cauzei cu data de 25.11.2009 de către contestatoare o cerere la care a anexat practică judiciară.

Contestatoarea, interpelată fiind, arată că prin cererea completatoare a făcut susţineri referitoare la capătul doi de cereri şi nu a adus noi date. Totodată arată că nu mai are alte cereri prealabile de formulat.

Tribunalul acordă cuvântul părţilor pentru formulare probe.

Contestatoarea solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, cele depuse la dosarul cauzei.

Tribunalul ia act că intimatul prin întâmpinare a înţeles să solicite proba cu înscrisuri şi în temeiul art.167 Cod de Procedură civilă, încuviinţează pentru ambele părţi proba cu înscrisuri şi constată că este administrată în cauză.

Contestatoarea arată că nu mai are alte cereri de formulat, probe de administrat, sau excepţii de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, sau excepţii de invocat, tribunalul constată cercetarea judecătorească efectuată, cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe fondul cauzei.

Contestatoarea solicită admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, anularea Ordinului 129/17.02.2009 privind încetarea raporturilor de muncă, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinului de concediere prin reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii, obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, obligarea intimatului la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.

Tribunalul reţine cauza spre soluţionare.

T R I B U N A L U L,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele :

Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele :

Prin  cererea înregistrată pe rolul  TRIBUNALULUI BUCUREŞTI SECŢIA A VIII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE  sub nr. 16419/3/2009, reclamanta C I a solicitat în contradictoriu cu pârâtului S G AL G  pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a ordinului nr.129/17.02.2009 emis de către G R – S G, obligarea pârâtului la reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior desfacerii abuzive a contractului de muncă (repunerea în situaţia anterioară emiterii ordinului de concediere); obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar  fi beneficiat de la data concedierii, până la data reintegrării efective în funcţie; obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a concedierii; să se constate că desfiinţarea locului său de muncă, respectiv desfiinţarea postului în care a fost angajat, nu a fost efectivă, reală şi serioasă conform prevederilor art.65 din Codul Muncii; să se constate că angajatorul a dispus o concediere colectivă în condiţiile reglementate de art.68 din Codul Muncii, şi să se constate că potrivit art.76 că aceasta este lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea procedurii prevăzute de dispoziţiile art.69-72 din actul  normativ invocat, cu  cheltuieli de judecată.

În subsidiar, în cazul în care se va constata de către instanţă că ordinul contestat este legal să fie obligat pârâtul la plata către ea a unui salariu compensatoriu şi la plata drepturilor salariale de care a fost privată întrucât i s-a acordat un preaviz doar de 15 zile lucrătoare şi nu unul de 20 zile.

În motivare a arătat: prin art.VII s-a prevăzut desfiinţarea Departamentului de Control al G si infiintarea Corpului de Control al Primului-ministru. Anterior „desfiinţării", Departamentul de Control al G avea un număr total de 69 de posturi, iar in acest moment Corpul de Control al Primului Ministru are prevăzut un număr maxim de 67 de posturi. Aşa zisa desfiinţare a Departamentului de Control al G nu a fost efectiva, ci a constituit doar un mijloc ilegal ce a creat posibilitatea concedierii abuzive a personalului angajat. Mai mult, prin dispoziţiile art. VII (16), in sarcina personalului Departamentului de Control al G, neutru din punct de vedere politic, s-a instituit prezumţia de „vinovăţie politica" cu consecinţa îndepărtării din instituţie a unui număr de 61 de persoane din cele 64 efectiv angajate.

Potrivit anexei nr.l la Decizia Primului-ministru nr. 154/2007, S G al Gi avea aprobat in structura organizatorica un număr maxim de 239 posturi. In mod paradoxal după desfiinţarea Departamentului de Control al Guvernului prin Decizia Primului-ministru nr.229/18.02.2009, s-a aprobat noua structura organizatorica a S G al G cu un număr maxim de 316 posturi, rezultând astfel o majorare de 77 de posturi. In urma acestor aşa zise modificări legislative care au avut un evident scop de a îndepărta in mod nejustificat un Întreg corp profesional angajat in condiţii legale pe baza unor contracte de munca pe perioada nedeterminata in acord cu legislaţia muncii s-a emis si Ordinul nr. 106/17.02.2009 prin care a fost concediat.

Ordinul de concediere este nul absolut deoarece decizia de concediere nu a fost motivata. Consecinţa nerespectării dispoziţiilor art. 74 o constituie sancţiunea prevăzuta de art. 76 din aceeaşi lege respectiv „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută."

Aşa cum rezulta din Ordinul atacat, in preambulul acestuia pe de-o parte, paratul motivează ca nu se încadrează in prevederile art. VII alin. 16 din OUG 3/2009 iar pe de alta parte, sunt invocate dispoziţiile art. 65 si respectiv ale art. 73 alin. l din Legea nr. 53/2003 cu modificările ulterioare. Or, alin.16 din O.U.G nr.3/2009 prevede ca „personalul va fi preluat pe baza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, a bunului său renume şi a încrederii acordate de primul-ministru". In fapt, prin Ordinul emis nu mi s-a comunicat nici unul din cele trei motive enumerate de ordonanţa pentru care am fost concediat. Insa, in mod paradoxal se invoca totodată si dispoziţiile art. 65 din legea nr. 53/2003, respectiv : „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului" ceea ce demonstrează absurditatea si lipsa de logica, elementara, a emitentului actului atacat.

Potrivit dispoziţiilor art.58 alin.2 din Codul muncii concedierea ca urmare a voinţei unilaterale a angajatorului, poate fi dispusa fie pentru motive care ţin de persoana salariatului, fie pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Din interpretarea gramaticala a acestui text de lege, prin folosirea de către legiuitor a conjuncţiei "sau", se înţelege ca s-a avut in vedere ca o concediere poate interveni fie pentru un motiv, fie pentru altul, in nici un caz nu poate interveni din ambele motive (atât care ţin cat si care nu ţin de persoana salariatului).Or, in preambulul ordinului contestat, decizia de concediere este motivata atât prin dispoziţiile art.65 din Codul muncii, respectiv concediere din motive care nu ţin de persoana mea, determinata de desfiinţarea postului ocupat, cat si prin neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.VII alin.16 din O.U.G. nr.3/2009, deci din motive ce ţin de persoana mea, chiar daca nu-mi sunt imputabile.

Daca se analizează ordinul atacat prin prisma concedierii pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.VII alin. 16 din O.U.G. nr.3/2009, deci pentru motive care nu ţin de persoana salariatului  este clar ca acesta este nelegal având in vedere dispoziţiile art.61 din Codul muncii care precizează expres si limitativ situaţiile in care angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului.

Potrivit actelor normative in vigoare precizate, calitatea de angajator aparţine, in acest caz, S G al G. Or, prin dispoziţiile OUG nr. 3/2009 intervine in mod abuziv si nelegal instituţia juridica a Primului Ministru care nu este parte in raporturile juridice de muncă. Prin dispoziţiile OUG nr. 3/2009 in mod netemeinic si nelegal se adaugă la lege încălcându-se si dispoziţiile art.58 alin.l din Codul muncii: „Concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului", consecinţa acestui fapt o constituie înfrângerea principiului de drept potrivit căruia un act normativ cu putere juridica superioara este preferat celui de rang inferior.

Potrivit art.41 alin.l din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor. Potrivit alin.2, cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Codul muncii. Insa, prin dispoziţiile din OUG nr.3/2009 este adăugat un nou caz de modificare a contractului individual de munca, deşi nici chiar printr-o lege nu se poate modifica unilateral un contract de munca, modificarea putând interveni strict in condiţiile prevăzute de art.41-48 din Codul muncii.

Prin prevederea cuprinsa la art.VII alin.17 din O.U.G. nr.3/2009, potrivit căreia, in cazul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute la art.VII alin. 16, personalul va fi concediat (ceea ce constituie un caz de concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului, insa neimputabile acestuia), nu se face altceva decât sa se adauge la prevederile Codului muncii.

Aşa cum s-a subliniat in literatura si practica judiciara, dacă existenţa mai multor temeiuri de fapt nu atrage nulitatea deciziei de concediere, în schimb, menţionarea în cuprinsul acesteia a mai multor temeiuri de drept este inadmisibilă.

Dispoziţiile art.62 alin.2 din Codul muncii prevăd ca decizia de concediere se emite în scris şi, sub Sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă.

De asemenea, potrivit art.74 alin.l lit.a „Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea".

În preambulul ordinului de concediere se face referire la condiţiile pe care nu le îndeplinesc fără insa ca acestea sa fie enumerate, menţionându-se doar numărul unui înscris (20/2273/2009), ce nu a fost comunicat, din conţinutul căruia ar reieşi ca nu se încadrează in prevederile art.VII alin.16 din O.U.G. nr.3/2009.

Cum reiese in mod clar ca motivarea in fapt lipseşte din decizia de concediere, Ordinul nr. 125/2009 este, si sub acest aspect, lovit de nulitate absoluta.

Din acest punct de vedere, aşa cum, in mod constat au reţinut instanţele de judecata, simpla indicare a art.65 din Codul Muncii si a art.VII alin.16 din O.U.G nr.3/2009 în cuprinsul ordinului de concediere contestat nu respectă cerinţa prevăzută de art.62 alin.2 si art.74 lit. a din Codul Muncii, referitoare la precizarea motivelor care au determinat concedierea.

Având asemenea vicii de formă (lipsuri esenţiale), este evident că Ordinul nr. 125/17.02.2009 emis de parat trebuia desfiinţat, căci conform grt. 76 din Codul Muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege (situaţie existentă în speţă) este lovită^de nulitate, cu toate consecinţele prev. de art. 78 din acelaşi cod.

Motivele care determină concedierea trebuie menţionate expres în cuprinsul deciziei de concediere, nefiind posibilă completarea deciziei, sub acest aspect, cu acte exterioare cum ar fi: note, adrese, constatări etc. Or, in situaţia de fata, motivele nu au fost menţionate in ordinul de concediere, in conţinutul sau făcându-se referire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege „in baza înscrisului nr.20/2273/2009", înscris ce nu mi-a fost comunicat si care constituie un act exterior si de sine-stătător.

Desfiinţarea locului de muncă nu este efectivă în cazul în care postul nu este definitiv desfiinţat, iar concedierea este urmată, la scurt timp, de reînfiinţarea postului. Pentru a fi efectivă desfiinţarea locului de muncă este necesară înlăturarea acestuia din structura angajatorului, deci să  nu se mai regăsească  în organigrama sau în statul de funcţii.

În situaţia de fata, deşi se pretinde ca se desfiinţează locul de munca (structura in cadrul căreia imi desfăşuram activitatea si posturile din cadrul ei) concomitent se reînfiinţează acest loc de munca iar concedierea este ulterioara. In structura S G al G locul ocupat anterior de Departamentului de Control al Guvernului, este luat de Corpul de Control al Primului Ministru, cu aproximativ acelaşi număr de posturi. Deci nu ne aflam in situaţia in care in cadrul angajatorului s-a desfiinţat o structura cu anumite atribuţii si s-a înfiinţat o alta structura cu atribuţii diferite.

Cauza este reală şi serioasă dacă are un caracter obiectiv, ceea ce

înseamnă că nu trebuie să dea expresie unor motive de ordin subiectiv ale angajatorului. Cauza desfiinţării postului este reală dacă nu depinde de bună-credinţă sau reaua-credinţă a angajatorului, fiind obiectivă, si este serioasă dacă nu ascunde realitatea (realitatea in cazul de fata fiind dorinţa de a concedia toţi vechii angajaţi).

Reorganizarea efectiva, reala si serioasa nu presupune, aşa cum s-a întâmplat in fapt doar "cosmetizarea" instituţiei prin schimbarea denumirii, lărgirea atribuţiilor (aşa cum reiese din textul art.VII alin.5 din O.U.G. nr.3/2009;) si păstrarea numărului de angajaţi. Reorganizarea unei structuri presupune redimensionarea activităţii acesteia, cu reducerea cheltuielilor de funcţionare, si, deci implicit, reducerea numărului de posturi din organigrama. Or, in situaţia de fata, toate elementele duc la concluzia ca desfiinţarea locului de munca nu a fost efectiva, reala si serioasa.

Daca locul de munca era desfiinţat nu se mai putea pune problema preluării personalului.Nici instituţia si nici posturile din cadrul ei nu au fost desfiinţate, ci pur si simplu si-au schimbat doar denumirea, reorganizarea intervenind doar scriptic, in vederea creării posibilităţii concedierii abuzive a angajaţilor. Mai mult, desfiinţarea Departamentului de Control al Guvernului si înfiinţarea Corpul de Control al Primului Ministru nu sunt echivalente şi cu lichidarea şi încetarea personalităţii juridice a Secretariatului General al Guvernului, astfel că nu se poate considera ca prin aceasta au fost suprimate efectiv locurile de muncă ale angajaţilor din structura funcţional organizatorică a angajatorului.

Cu privire la solicitarea privind constatarea ca angajatorul a dispus o concediere colectiva in condiţiile reglementate de art.68 din Codul muncii,  se solicită constatarea nulităţii absolute a acesteia pentru nerespectarea procedurii prevăzute de dispoziţiile art.69-72 din actul normativ invocat, iar, pe cale de consecinţa, anularea Ordinul S G al G nr. 125 din 17.02.2009 de desfacere a contractului de munca al reclamantului

Numărul total de angajaţi încadraţi la S G al G se compune din numărul de angajaţi conform schemei organizatorice proprii a acestuia si numărul de angajaţi din schema organizatorica proprie a structurilor fără personalitate juridica din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, pentru care calitatea de angajator este exercitata de S G al G (printre care si fostul Departamentul de Control al Guvernului/actualul Corpul de Control al Primului Ministru, dar si alte structuri conform art.l alin. l lit.d, f, g, hdinO.U.G.nr.25/2007).

Potrivit anexei nr.1 la Decizia Primului-ministru nr.154/2007, publicata in M.Of. nr.366/30.05.2007, la data de 11.02.2009 (data intrării in vigoare a O.U.G. nr.3/2009, respectiv a desfiinţării Departamentul de Control al Guvernului), S G al G avea aprobat in structura organizatorica un număr maxim de 239 posturi. La aceste posturi se adaugă, aşa cum am menţionat, si posturile celorlalte structuri fără personalitate juridica din cadrul Secretariatul General al Guvernului, dintre care 67 posturi prevăzute in chema organizatorica a Corpul de Control al Primului Ministru prin Decizia Primului-ministru nr.208/2009. Astfel, numărul" total al angajaţilor Secretariatului General al Guvernului depăşeşte 300, calculând numai posturile din Secretariatul General al Guvernului si Corpul de Control al Primului Ministru.

Cum numărul angajaţilor concediaţi la data de 17.02.2009 din cadrul Departamentul de Control al Guvernului este de 61 si dispoziţiile individuale de concediere a acestora au fost întemeiate pe dispoziţiile art.65 din Codul muncii (concedierea ca urmare a desfiinţării unităţii, deci din motive care nu ţin de persoana salariatului), iar art.68 din Codul muncii stabileşte ca prin concediere colectivă se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de peste 30 de salariaţi, in cazul angajatorului care are încadraţi cel puţin 300 de salariaţi, rezulta fără putinţa de tăgada ca ne aflam in situaţia reglementata de art.68 alin.l lit.c din Codul muncii, respectiv aceea a unei concedieri colective.

Potrivit art.76 din Codul muncii „concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută".

Având in vedere ca S G al G a avut calitatea de iniţiator al O.U.G. nr.3/2009 (conform Notei de fundamentare a acestui act normativ) in care era prevăzuta desfiinţarea Departamentului de Control al Guvernului, deci intenţiona sa efectueze concedieri colective, avea obligaţia, potrivit art.69 alin.l, de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile prevăzute de lege, consultări cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la:

a)metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi;

b)atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi.

Conform alin.2, S G al G avea obligaţia de a notifica o serie de informaţii cu privire la aceasta concediere colectiva, iar potrivit art.70 era obligat sa comunice o copie a acestei notificări inspectoratului teritorial de muncă şi agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă la aceeaşi dată la care a comunicat-o sindicatului sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor.

Din interpretarea acestor texte de lege rezulta ca toata procedura trebuia iniţiata anterior dispunerii concedierii, si nu ulterior, cum a procedat paratul (concluzia rezulta si din conţinutul art.711 , dar si din modul in care este reglementata procedura concedierii colective in art.69-712 din cod). Astfel, la o zi după comunicarea ordinelor de concediere (17.02.2009), S G al G a solicitat A.J.O.F.M. Bucureşti, prin adresa nr.20/2457/DNA/18.02.2009 lista locurilor de munca vacante, adresa fiind comunicata si Corpului de Control al Primului-ministru si afişată la sediul acestuia, îndeplinirea ulterioara a formalităţilor prevăzute de lege cu privire la condiţiile prealabile concedierii nu acoperă viciile de forma ale ordinului de concediere.

Aceasta procedura prealabila concedierii colective nu a fost respectata de S G al G Dispoziţiile individuale de concediere a celor 61 de angajaţi au fost emise la data de 17.02.2009, deci ulterior intrării in vigoare a actului normativ care reglementa desfiinţarea Departamentul de Control al Guvernului (11.02.2009), fără a parcurge etapele prealabile concedierii colective reglementate de dispoziţiile art.69-712 din Codul muncii. Cum procedura de concediere colectiva nu a fost respectata, sancţiunea prevăzuta de art.76 din Codul muncii pentru concedierile dispuse este nulitatea absoluta.

La data de 19.02.2009, deci la câteva zile de la desfiinţarea Departamentul de Control al Guvernului, prin Decizia Primului-ministru nr.229/18.02.2009, publicata in M.Of. nr.102/19.02.2009 s-a aprobat noua structura organizatorica a Secretariatului General al Guvernului cu un număr maxim de 316 posturi, cu 77 mai multe decât numărul maxim de 239 posturi avut pana la acea data conform anexei nr.l la Decizia Primului-ministru  nr.154/2007, publicata in M.Of. nr.366/30.05.2007.

Sub acest aspect, având in vedere ca in organigrama S G al G au fost înfiinţate 77 de noi posturi (pe lângă celelalte 67 prevăzute pentru Corpul de Control al Primului Ministru, deci in total 144), acesta, in calitate de angajator, avea obligaţia de a-mi oferi un alt loc de munca in structura sa. Nerespectarea acestei obligaţii legale constituie, conform art.76 alin.l, un alt motiv de nelegalitate a deciziei de concediere care trebuia sa prevadă in mod obligatoriu, potrivit art.74 alin.l lit.d din Codul muncii, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant. Obligaţia de a-i fi oferit un post de munca vacant, subzista pentru angajator chiar daca era sau nu o concediere colectiva, întrucat concedierea s-a dispus pentru motive care nu ţineau de persoana mea. Astfel, in acelaşi context, referirea la dispoziţiile art.68 alin.l lit.c din Codul Muncii trebuie făcuta pentru a se argumenta, în urma unei interpretări teleologice şi sistematice a dispoziţiilor legale, concluzia obligativităţii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, a menţionării locurilor de muncă disponibile. Procedura privind concedierea colectiva este reglementata si de dispoziţiile art.79-81 din Contractul colectiv de munca unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 nr.2895/29.12.2006, publicat in Monitorul Oficial, Partea V nr. 5 din 29/01/2007.

Prin Decizia 40/07 mai/2007, pronunţata in dosarul nr. 10/2007, înalta Curte de Casaţie si justiţie a decis „ în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

Sfera demnităţii in munca este larga si, de forţa evidentei, cuprinde si situaţia in care un salariat a suferit o trauma morala din partea angajatorului, o încălcare a autorităţii morale, a prestigiului. Daca suferinţa psihica, morala a unui salariat ca urmare a gesturilor angajatorului nu intra in noţiunea de demnitate in munca, atunci nu mai intra nimic in aceasta noţiune.

Întrucât nu a fost precizat exact motivul pentru care a fost concediat, respectiv care din condiţiile enumerate de art.VII alin.16 nu este îndeplinita, printre ele fiind si aceea a bunei reputaţii, mă vad in situaţia in care, i căutarea oricărui loc de munca pentru care una din condiţii este aceea a unei bune reputaţii, sa se aprecieze cum ca nu as îndeplini acesta condiţie, dat fiind ca f am fost concediat posibil si din acest motiv.

Mediatizarea intensa a acestei situaţii i-a creat un imens prejudiciu in plan moral, pe întreg ansamblul relaţiilor umane (familiale, profesionale etc.) fiind practic stigmatizat ca o persoana lipsita de onorabilitate.

Aşa zisa justificare ca nu ar beneficia „de încrederea Primului-ministru" este totodată abuziva si subiectiva, in condiţiile in care mi-am desfăşurat activitatea o perioada îndelungata in cadrul instituţiei de control al Guvernului (sub denumirile succesive) fără sa sufăr sancţiuni pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu .Înainte de primirea ordinului de concediere, in baza aceleiaşi logici absurde, a fost pus sa semneze un angajament de loialitate ca o condiţie de rămânere in cadrul instituţiei de care nu s-a mai ţinut insa cont.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. art.12, art.14 (2), art Al (1), (2), art. 5 8 (1), (2), art.61, art 62(2), art. 65, art.67, art.68, art.69-72, art.74 (1), art. 76, art.78, art.240, art.241, art.269 (2), art.283, art.284, art.285-289 din Codul muncii; art.l, art.26 din O.U.G. nr.25/2007; art.VI, art.VII alin.ll, 12,16,17 din O.U.G. nr.3/2009; art.6 alin.3, art.7 alin.l si alin.5 din H.G. nr.405/2007; Decizia Primului-ministru nr.154/2007; Decizia Primului-ministru nr.208/2009; Decizia Primului-ministru nr.229/2009; art.ll si art.12 din Legea nr.130/1996; art.969, art.998-999 Cod civil, art. 70-82 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de munca.

La data de 01.07.2009 pârâtul S G AL G a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

 Faţă de obiectul acţiunii, având în vedere motivele de fapt şi de drept ale acesteia, pârâtul  a precizat că emiterea ordinului de încetare a raporturilor juridice ale reclamantei cu S G al G este legitimă şi realizată cu respectarea principiului simetriei actelor juridice, având în vedere că raporturile dintre părţi s-au născut anterior prin emiterea Ordinul nr.57/03.03.2008, prin care aceeaşi autoritate pârâtă, în calitate de ordonator principal de credite, a organizat executarea prevederilor Ordonanţei de Urgentă a Guvernului nr. 25/2007, ce prevedea măsuri de reorganizare a aparatului de lucru al Guvernului.

Pentru a înţelege mai exact legătura indisolubilă creată prin legea specială, şi anume Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr.3/2009, între actul Primului-Ministru şi actul ordonatorului principal de credite al Secretariatului General al Guvernului, alin. 12 al art.VII condiţionează încadrarea personalului Corpului de control al primului-ministru de existenta acestui act, iar „retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum şi eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după caz".

Deşi există o relaţie de tip cauză-efect între actul Primului-Ministru şi actul ordonatorului principal de credite al Secretariatului General al Guvernului, Primul-Ministru nu este parte în litigiu, iar o eventuală hotărâre favorabilă contestatoarei nu va avea efect obligatoriu faţă de acesta, potrivit principiului relativităţii şi nu poate fi executată de Secretariatul General al Guvernului cât timp actul nr.20/2273/2009 este în vigoare şi produce efecte.

Orice opinie contrară ar fi de natură să modifice prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.3/2009, nefiind permis ca, prin interpretarea normelor juridice, instanţele judecătoreşti să adauge consecinţe contrare legii, în sensul eludării condiţiilor speciale instituite de art.VII alin. 16.

Reclamanta a îndeplinit funcţia contractuală de consilier în cadrul  Direcţiei control programe infrastructurp - Departamentului de Control al Guvernului, entitate desfiinţată conform art.VII alin.(l) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, act normativ în vigoare.

Prin art.VII alin.(2) al aceluiaşi act normativ, se prevede înfiinţarea, în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a Corpului de control al Primului Ministru, departament fără personalitate juridică, aflat în subordinea acestuia şi în coordonarea, din punct de vedere administrativ - financiar, a Secretariatului General al Guvernului.

Intre atribuţiile fostului Departament de Control al Guvernului şi actualul Corp de control al primului - ministru nu există similitudine.

Astfel, chiar dacă s-ar admite acţiunea şi s-ar proceda la anularea Ordinului nr.129/17.02.2009, soluţia dispusă de instanţă nu ar putea conduce la reintegrarea contestatoarei, pentru că structura în cadrul căreia a fost angajat s-a desfiinţat.

Prin ordinul contestat s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului urmare a adoptării Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.3/2009, cu respectarea perioadei de preaviz, în conformitate cu dispoziţiile art.65 şi ale art.73 alin (1) din Legea nr.53/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

Contestatorul a fost angajat în cadrul Autorităţii de Control a Guvernului, la data de 1.04.2006, prin contract individual de muncă, ocupând funcţia de consilier

Potrivit dispoziţiilor art.l din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.49/2005, în vigoare la data angajării acesteia, Autoritatea Naţională de Control (înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1172004) se desfiinţează, înfiinţându-se în cadrul Cancelariei Primului - Ministru Autoritatea de Control a Guvernului, structură rară personalitate juridică.

Prin desfiinţarea prevăzută de acest act normativ, bugetul, patrimoniul, numărul de posturi şi personalul Autorităţii Naţionale de Control au fost preluate de Cancelaria Primului - Ministru.

Ulterior, urmare a reorganizării aparatului de lucru al Guvernului, se dispune modificarea art.l din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.49/2005, prin art.33 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.25/2007. Astfel, acest articol, la alin.(3) prevede că:

„(1) în cadrul aparatului de lucru al Guvernului şi sub autoritatea primului-ministru funcţionează Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică, finanţată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.

(2) Secretariatul General al Guvernului preia bugetul, patrimoniul, numărul de posturi şi personalul Departamentului de Control al Guvernului."

În acest context, prin preluarea precizată, s-a realizat implicit o preluare, sub aspect financiar, a raporturilor de muncă încheiate în primă fază, de către angajaţii Autorităţii Naţionale de Control, devenită ulterior Departamentul de Control al Guvernului, cu această structură.

 De fapt, s-a realizat o schimbare succesivă a finanţării acestei entităţi, devenită fără personalitate juridică, operaţiune tehnico-juridică ce atrage opozabilitatea actelor juridice încheiate de salariaţi cu angajatorul iniţial şi faţă de autoritatea finanţatoare, care astfel îşi justifică cheltuielile întreprinse cu personalul, în calitate de ordonator principal de credite pentru fostul Departament de Control al Guvernului.

Situaţia generată de punerea în aplicare a O.U.G. nr.25/2007 s-a concretizat în emiterea Ordinului Secretarului General al Guvernului nr.314/28/28.05.2007 privind reglementarea raportului de muncă al contestatorului, care la art. l statuează situaţia nou creată. Din conţinutul acestui document, reiese, rară echivoc, faptul că reclamantul îşi desfăşoară activitatea în funcţia de consilier, în cadrul Departamentului de Control al Guvernului-Direcţia control operatori economici şi nu în cadrul S.G.G..

Deşi nu are  personalitate juridică,structura în discuţie, are organe proprii de conducere, dispunând în condiţiile art.41 C.P.Civ., de capacitate civilă de folosinţă.

Reclamantul subliniază că DCG  a fost supus reorganizării, iar aceasta nu s-a  realizat în condiţiile legii, întrucât nu s-a făcut altceva decât să schimbe denumirea Departamentului de Control, atribuţiile şi competenţele rămânând aceleaşi. O astfel de apreciere este doar nu eronată, dar şi injustă.

Structura nou înfiinţată, respectiv Corpul de Control al Primului-Ministru are natură juridică diferită de cea a fostului Departamentul de Control al Guvernului, fiind înfiinţat în temeiul legii (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.3/2009), şi care are, potrivit acesteia, atribuţii şi competenţe noi.

Spre deosebire de fostul Departament de Control al Guvernului, înfiinţat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.49/2005, şi care, după cum indică şi denumirea, era o structură în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, Corpul de control al primului - ministru reprezintă o entitate aflată în directa subordonare a Primului-Ministru, evidenţiind modificarea naturii raportului de subordonare

Cu privire la motivele de nulitate a actului supus controlului judecătoresc,  s-au subliniat următoarele:

Temeiul juridic al concedierii contestatorului este art.65 din Legea nr.53/2003. Aprecierile acestuia cu privire la nelegalitatea desfiinţării locului său de muncă, prin neîndeplinirea celor trei condiţii prevăzute de alin. (2) al art.65 din Lege, sunt nefondate, în fapt este vorba despre o desfiinţare a Departamentului de Control al Guvernului, cu efectul implicit al desfiinţării locului de muncă al contestatorului. Fără a relua consideraţiile cu privre la natura juridică a structurii nou înfiinţate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.3/2009, astfel cum se prevede în art.VII al acestui act normativ, Corpul de control al Primului – ministru se află în subordinea  premierului şi în coordonarea din punct de vedere administrativ – financiar, a S G al G (ca ordonator principal de credite, structura în discuţie neavând personalitate juridică).

Cu privire la aspectul preluării personalului fostului Departament de control al Guvernului, reglementat de art.VII alin.(16) din O.U.Q. nr.3/2009, dispoziţiile anterioare urmează a fi interpretate coroborat cu cele ale art.VII alin.(2) din acelaşi act normativ, potrivit cărora:

„In cadrul aparatului de lucru al Guvernului se înfiinţează Corpul de control al primului-ministru, ca departament fără personalitate juridică, în subordinea primului-ministru şi în coordonarea, din punct de vedere administrativ-financiar, a Secretarului General al Guvernului. Corpul de control al primului-ministru preia toate reprezentările şi competenţele fostului Departament de Control al Guvernului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, stabilite prin actele normative în vigoare."

Secretariatul General al Guvernului are calitatea de terţă parte în raportul juridic încheiat de reclamantă, mai exact persoană juridică ce a preluat succesiv rolul de finanţator al fostei structuri la care reclamanta a activat, sau coordonarea economică - financiară, astfel cum este definită în prezent.

 Motivul pentru care încetarea raportului de muncă al acesteia s-a dispus de către secretarul general al Guvernului, se raportează la dispoziţiile art.VII alin.(12), ultima teză din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.3/2009, potrivit cărora „...încetarea raporturilor de muncă sau, după caz, de serviciu, ... pentru personalul Corpului de control al primului-ministru se realizează prin ordonatorul principal de credite al Secretariatul General al Guvernului." (deci s-a realizat în condiţiile şi aplicarea legii, graţie învestirii acordate de aceasta).

Reclamanta nu a primit încrederea Primului ministru, fapt care a condus la emiterea ordinului privind încetarea raportului de muncă.

Actul supus cenzurii judecătoreşti este structurat în două componente, respectiv un preambul în care sunt enumerate punctual actele normative ce au stat la baza emiterii ordinului de încetare a raportului de muncă al reclamantei, şi care au condus la măsura desfiinţării postului pe care aceasta îl ocupa în cadrul fostei structuri a Departamentului de Control al Guvernului (ca urmare a desfiinţării acestei structuri).

De altfel, nici textul art.74 alin. l lit.a din Legea nr.53/2003 nu impune obligativitatea motivării deciziei de concediere, ci indicarea, sub sancţiunea nulităţii, a motivelor ce au condus la concediere.

Intre operaţiunea juridică de motivare şi cea de expunere a motivelor (de drept sau de fapt), există o diferenţă semantică, nu doar de nuanţă, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit evitarea acestei confuzii, ar fi apelat la o precizare clară în acest sens, al motivării deciziei de concediere, astfel cum a procedat în art.62 alin. l lit.b)-d).

Faţă de aspectul invocării de către autoritatea pârâtă, în ordinul contestat, a două temeiuri de drept ce au stat la baza emiterii deciziei de concediere a reclamantului, respectiv art.VII al.16 din ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.3/2009 şi art.65 din Codul Muncii, aceasta este eronată sau, interpretată cu rea credinţă operaţiunea fiind absolut legală, în condiţiile în care temeiurile invocate nu contravin unul celuilalt, ci se completează norma specială cu norma generală.

Aspectele criticate nu sunt de natură a atrage nulitatea ordinului atacat, în condiţiile în care această sancţiune este o instituţie legală, cu caracter juridic şi trăsături specifice, expres reglementată de lege.

Criticile exprimate în acţiune nu sunt întemeiate, întrucât, după cum am precizat deja în câteva rânduri, în speţă nu s-a dispus o reorganizare a Departamentului de Control al Guvernului, în accepţiunea conferită noţiunii de legea aplicabilă (Codul muncii), ci o desfiinţare a acestui departament. Noua structură înfiinţată prin O.U.G. nr.3/2009, act cu putere de lege, are o natură juridică distinctă de cea a fostului D.C.G., şi atribuţii şi competenţe noi.

Intre desfiinţare şi reorganizare există diferenţe, mai ales cu privire la efectele juridice produse. Desfiinţarea unei structuri are efectul încetării de drept, definitive, a rolului său, cu efectul lichidării activităţii pentru care a fost constituită, în timp ce reorganizarea semnifică păstrarea/conservarea aceleiaşi activităţi în cadrul legal aplicabil, cu caracteristici specifice, vizând înlăturarea condiţiilor ce au determinat instituirea unei astfel de măsuri .

In speţă nefiind vorba despre o concediere dispusă de angajator în temeiul unei proceduri de reorganizare, este evident că nu se impunea respectarea prevederilor art.69 -712Codul muncii. Cu toate acestea, Secretariatul General al Guvernului a întreprins demersurile prevăzute de lege, în scopul protejării disponibilizaţilor, solicitând Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, prin adresa nr.20/2457/DNA/l 8.02.2009, lista locurilor vacante.

Conform legislaţiei în vigoare, contractul colectiv de muncă la nivel naţional este o lege a părţilor, ceea ce nu poate fi opozabil erga omnes, ci doar părţilor contractante, în speţă, contestatorul nu poate invoca neaplicarea acestuia, Secretariatul General al Guvernului nefiind parte semnatară a acestui act juridic.

Raportat la solicitarea reclamantului de a-i fi acordate despăgubiri morale, ca urmare a afectării prestigiului şi demnităţii sale, prin emiterea ordinului contestat, aceasta este o simplă înşiruire de aprecieri subiective, nu sunt de natură a demonstra prejudiciul, astfel cum acesta este reglementat de lege.

Prejudiciile morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani.. In legislaţia română, nu există nici un text care să prevadă, după ce criteriu trebuie evaluat cuantumul despăgubirii pentru repararea daunelor morale, astfel încât pretenţiile reclamantului nu doar  că sunt subiective, dar şi exagerate acesta neprobând prejudiciul şi nici gravitatea întinderii lui, care să justifice despăgubiri în acest cuantum.

În sprijinul respingerii acestei cereri a reclamantului,  s-a invocat Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite, nr.XXXX/07.05.2007, pronunţată în Dosarul nr. 10/2007, prin care se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă această instanţă, prin care se stabileşte că, în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens .

Deci actul atacat de către contestator are ca temei legal Ordonanţa de urgenţă nr.3/2009 şi Decizia nr.208/2009, iar oportunitatea adoptării unor măsuri administrative bazate pe raţiuni de optimizare şi eficientizare a activităţii nu poate fi supusă controlului judecătoresc şi nici sancţionată de către instanţă, în  43 caz contrar încălcându-se flagrant principiul fundamental al separaţiei puterilor în stat. Anularea, prin hotărâre judecătorească, a Ordinului nr.125/17.02.2009 ar avea drept efect modificarea implicită a Deciziei Primului - Ministru nr.208/2009. şi obligarea la reînfiinţarea postului desfiinţat (în condiţiile în care nu mai există nici fosta structură la care contestatorul a activat, iar el nici nu îndeplineşte condiţia esenţială privind încrederea premierului, prevăzută de art.VII alin. 16 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.3/2009), deşi această decizie nu face obiectul litigiului dedus judecăţii, iar instanţa sesizată nici nu este competentă material să se pronunţe asupra acestui act de autoritate.

Ordinul a fost emis în considerarea faptului că reclamantul nu se încadrează în prevederile art.VII al.16 din ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.3/2009 privind încrederea acordată de  Primul Ministru condiţie sine qua non a angajării în corpul de control al acestuia, situaţie  confirmată prin înscrisul nr.20/2273/2009.Actul a fost emis şi potrivit dispoziţiilor art.65 şi art.73 al.1 din legea nr.53 codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, fiind astfel  îndeplinite condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege.

A fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizînd probatoriul administrat instanţa reţine următoarele: prin Ordinul nr. 129 din 17.02.2009 emis de S G al G, s-a dispus încetarea raportului de muncă al numitei Cojocaru Irina-Oana , din funcţia de consilier în Departamentul de Control al Guvernului , departament desfiinţat  prin OUG 3/2009 , care prevede înfiinţarea Corpului de Control al Primului Ministru .

În motivarea  actului contestat  s-a menţionat Decizia primului-ministru nr. 208/2009 pentru aprobarea structurii organizatorice si a statului de funcţii ale Corpului de Control al primului-ministru, luându–se în considerare faptul că, reclamanta nu se încadrează in prevederile art. VII alin. 16 din OUG nr. 3/2009 pentru modificarea si completarea unor acte normative referitoare la organizarea si funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului , fiind menţionate şi dispoziţiile art. 65, 73 alin. 1 din Codul muncii si art. 5 alin. 4 din HG nr. 405/2007.

Art. VII alin. 16 din OUG nr. 3/2009, in prevederile căruia intimata a arătat că reclamantul nu se încadrează motiv pentru care i s-au aplicat dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, stabileşte ca personalul fostului Departament de Control al Guvernului se preia in limitele numărului de posturi alocat prin decizia primului – ministru, pe baza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, a bunului sau renume si a încrederii acordate de primul – ministru, cu condiţia semnării unui angajament de loialitate, cu păstrarea drepturilor salariale aferente funcţiei de execuţie.

Prin  Decizia nr. 1039/09.07.2009  Curtea Constituţională  a constatat ca Legea de aprobare a OUG nr. 3/2009 este neconstituţionala si a opinat ca prevederea cuprinsa in art. VII alin 16 constituie premisele încheierii sau încetării unor contracte individuale de munca pe baza unor criterii aleatorii, pur subiective, deşi ceea ce trebuie sa guverneze raporturile de munca este competenta profesionala care întotdeauna poate fi evaluata pe criterii obiective.

In considerentele Deciziei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut ca dispoziţiile OUG nr. 3/2009 încalcă principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor in drepturi, câtă vreme se introduce o condiţie care se constituie intr-o derogare nejustificata de la prevederile Codului muncii, poziţionând persoanele vizate intr-o situaţie de vădită inegalitate juridica in raport cu ceilalţi angajaţi si instituie totodată o prezumţie de culpa profesionala in sarcina personalului căruia i se retrage încrederea primului – ministru sau nu i se acorda încrederea pentru reîncadrare, contrar principiului legalităţii care guvernează concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, consacrat prin art. 61 – 64 din Codul muncii.

Art. 65 din Codul muncii  defineşte noţiunea  concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului si condiţionează legalitatea si temeinicia acestei forme de încetare a raporturilor de munca de caracterul real, efectiv si serios al desfiinţării locului de munca respectiv. Acestei caracterizări a desfiinţării locului de munca ocupat de salariat i se circumscrie cerinţa ca locul de munca sa fie suprimat din structura angajatorului iar nu păstrat in organigrama acestuia sub o alta denumire, sa fie impusa de dificultăţi reale de menţinere a postului din punct de vedere economic, ori de atingerea scopului pentru care funcţia respectiva s-a înfiinţat si sa fie imposibila menţinerea postului fără pagube pentru angajator.

Concret, prin OUG nr. 3/2009 s-a desfiinţat Departamentul de Control al Guvernului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului si s-a înfiinţat Corpul de control al primului – ministru tot ca structura fără personalitate juridica aflata in subordinea primului – ministru si in coordonarea, din punct de vedere administrativ – financiar, a secretarului general al Guvernului, noua structura preluând toate reprezentările si competentele fostului Departament de Control al Guvernului stabilite prin actele normative in vigoare (art. VII din actul normativ la care s-a făcut referire).

Deşi se pretinde că se desfiinţează locul de muncă, concomitent se reînfiinţează acest loc de muncă, întrucât în structura Secretariatului General al Guvernului locul ocupat anterior de Departamentul de control al Guvernului este luat de  Corpul de Control al Primului Ministru cu aproximativ acelaşi număr de posturi, potrivit art.VII al.1,2 şi 16 din OUG nr.3/2009.

Desfiinţarea postului de  ocupat de către reclamantă in cadrul Departamentului de Control al Guvernului nu a fost efectiva din moment ce  noul organism înfiinţat a preluat toate  reprezentările  şi competentele legale ale celui vechi.

De altfel, prin declararea ca neconstituţională a legii de aprobare a OUG 3/2009, aceasta din urmă nu mai produce efecte juridice, ceea ce înseamnă că  reorganizarea instituţiei, în sensul desfiinţării Departamentului de Control şi înfiinţării Corpului de Control, reorganizare prin care s-a justificat desfiinţarea postului şi concedierea contestatorului, este considerată neconformă cu legea fundamentală, fiind dovedită lipsa realităţii şi seriozităţii desfiinţării postului, cerute de  65 CM.

Apare astfel ca inutilă analizarea atribuţiilor celor două structuri şi implicit a  competenţelor posturilor desfiinţate, în paralel cu cele nou înfiinţate, concluzia fiind aceea că încetarea raporturilor de muncă în temeiul art.65 CM a avut la bază  desfiinţarea  postului dispusă prin ordonanţa de guvern declarată neconstituţională.

Faţă de considerentele expuse, instanţa apreciază ca cererea  este întemeiata in parte si in consecinţă va dispune  anularea Ordinului nr. 129/17.02.2009, cu  reintegrarea contestatoarei in funcţia deţinută anterior emiterii actului anulat si  obligarea intimatului la plata către acesta a drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul  de la momentul concedierii si pana la data reintegrării efective, în temeiul  dispoziţiilor art. 76 si 78 din Codul muncii.

Instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor morale, întrucât nu s-a făcut dovada prejudiciului cu privire la imaginea şi prestigiul  profesional al contestatorului ,  prejudiciu  care să-l îndreptăţească pe acesta la reparaţia bănească solicitată. Din probele administrate nu rezultă măsura în care drepturile personal nepatrimoniale ale contestatorului au fost afectate, astfel că nu se pot acorda despăgubiri pentru suferinţa de ordin moral pretinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE :

Admite în parte contestaţia formulată de contestatoarea C I - O, cu domiciliul în Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul S G AL G, cu sediul în Bucureşti,.

Dispune anularea Ordinului nr.129/17.02.2009.

Obligă intimatul să reintegreze contestatoarea pe funcţia deţinută anterior concedierii.

Obligă intimatul să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi cu celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit contestatoarei începând cu data concedierii şi până la reintegrare.

Respinge capătul de cerere privind plata daunelor morale, ca neîntemeiat.

Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 12.01.2010.

 Preşedinte Judecător  Asistent Judiciar  Asistent Judiciar Grefier

Domenii speta

Spete similare