Anulare decizie de concediere . Plata sporului pentru orele de noapte

Deliberând asupra cauzei civile de faţă constată:

Prin cererea formulată de reclamanta ... în contradictoriu cu pârâta ...înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 10401/118/2013 se solicita  anularea Deciziei paratei nr. 85/25.11.2013;repunerea părţilor in situaţia anterioara emiterii Deciziei contestate, in sensul reintegrării reclamantei pe funcţia deţinuta anterior concedierii; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care aş fi beneficiat de la data concedierii si pana la data reintegrării efective; obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti ce mi se cuvin, reprezentând sporul de noapte in cuantum de 25% din salariul de baza pentru fiecare ora lucrata in timpul nopţii, sporul datorat pentru munca prestată in zilele de repaus săptămânal, precum si in zilele de sărbători legale aferente perioadei 12.12.2013 -13.11.2013; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

În motivare , reclamanta arată că la data de 28.11.2013, mi-a fost comunicata, prin intermediul serviciilor poştale, Decizia nr. 85/25.11.2013, emisa de societatea parata, prin care s-a dispus, in temeiul disp. art. 61 lit. a) din C. muncii, încetarea Contractului individual de munca nr. 30/12.12.2012, perfectat intre părţi.

In cuprinsul Deciziei anterior menţionate, s-a arătat ca reclamanta s-ar face vinovata de săvârşirea abaterii disciplinare constând in faptul ca ar fi procedat la „'întocmirea de contracte de amanet supraevaluate in nume propriu fără acordul şefilor ierarhici", astfel ca, in sarcina reclamantei, s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 39 al. 2 din C. muncii.

Reclamanta consideră că decizia atacata este nelegala, impunându-se~anularea sa, motivat de următoarele argumente:

Sub un prim aspect, reclamanta apreciază  că Decizia contestata nu conţine toate elementele obligatorii potrivit art. 252 al. 2 lit. b din C. muncii, fiind, astfel, lovita de nulitate.

Astfel , potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, „Sub sancţiunea nulităţi;. in decizie se cuprind in mod obligatoriu. (...) b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de munca sau contractul colectiv de munca aplicabil care au fost încălcate de salariat".

In speţa, Decizia contestata nu conţine menţiunile obligatorii potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, in sensul ca nu indica, in concret, prevederile Regulamentului intern (respectiv precizarea articolului, aliniatului sau literei dispoziţiilor regulamentare in discuţie) pretins a fi fost încălcate de către reclamantă.

In acest sens, reclamanta consideră ca menţiunile de ordin general arătate in cuprinsul Deciziei atacate referitoare la condiţiile de disciplina prevăzute in Regulamentul Intern nu sunt de natura a complini cerinţa prevăzuta de art. 252 al. 2 lit. b din C. muncii.

In sensul aspectelor anterior menţionate, se solicită a se interpreta si decizia Curţii Constituţionale nr. 319/2007, potrivit căreia textul articolului 268 al. 2 din C. muncii (art. 252 al. 2 in actuala numerotare a C. muncii) „se înscrie printre cele care au ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor de munca, a desfăşurării acestora in condiţiile de legalitate si a respectării drepturilor si îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de munca. In acelaşi timp, sunt menite sa asigure apărarea drepturilor si intereselor legitime ale salariatului, având in vedere poziţia obiectiv dominanta a angajatorului in desfăşurarea raporturilor de munca. Aplicarea sancţiunilor disciplinare si, in mod special, 'încetarea raportului de munca din voinţa unilaterala a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond si deforma riguros reglementate de legislaţia muncii, in scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului. Menţiunile si precizările pe care in mod obligatoriu trebuie sa le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rol, in primul rând, de a-l informa concret si complet pe salariat cu privire la faptele, motivele si temeiurile de drept pentru care i se aplica sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac si termenele in care are dreptul sa constate temeinicia si legalitatea masurilor dispuse din voinţa unilaterala a angajatorului".

Fata de toate aspectele anterior menţionate, câta vreme in cuprinsul Deciziei contestate nu sunt precizate, in concret, prevederile încălcate de reclamantă, cu arătarea articolului, aliniatului, literei dispoziţiilor regulamentare pe care se presupune ca le-as fi nesocotit, consideram ca aceasta a fost emisa cu încălcarea disp. art. 252 al. 2 din C. muncii, astfel ca se impune a se constata nulitatea sa.

Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 252 al. 1 din C. muncii, reclamanta a invocat prescripţia dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinara a desfacerii disciplinare a Contractului individual de munca nr. 30/12.12.2012.

Potrivit textului legal anterior menţionat, „Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisa in forma scrisa, in termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei".

Astfel, termenul de 30 de zile calendaristice, prevăzut expres de legiuitor ca termen de prescripţie, începe a curge de la data la care angajatorul a luat cunoştinţa despre săvârşirea abaterii printr-un înscris care indica persoana vinovata si care are data certa prin înregistrarea in registrul general al unităţii.

In speţa, se apreciază ca momentul subiectiv la care angajatorul a cunoscut atât săvârşirea pretinsei abateri disciplinare, cat si persoana vinovata este, cel puţin, data înregistrării in evidentele sale a Contractului de amanet nr. C0213006018, respectiv 01.08.2013.

Prin urmare, termenul de prescripţie al dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinara a desfacerii Contractului individual de munca nr. 30/12.12.2012 s-a împlinit la data de 01.09.2013.

Fata de aspectele anterior menţionate, câtă vreme sancţiunea disciplinară a fost aplicată ulterior împlinirii termenului de 30 de zile reglementat de disp. art. 252 al. 1 din C. muncii, apreciem ca Decizia pârâtei nr.85/25.11.2013 este nelegala, impunându-se anularea sa.

In măsura in care se va trece peste punctele de vedere anterior expuse, reclamanta consideră ca, in mod greşit, prin Decizia contestata, s-a reţinut ca perfectarea Contractului de amanet nr. C0213006018/01.08.2013 ar constitui abatere disciplinara grava de natura a determina încetarea raporturilor de munca în temeiul disp. art. 61 lit. a din C. muncii.

Reclamanta subliniază că perfectarea unor contracte de amanet între angajator şi salariaţi reprezenta o uzanţă în cadrul societăţii pârâte (ce are acest obiect principal de activitate), menită a determina creşterea gradului de implicare al angajaţilor in activitatea societăţii, prin crearea unor avantaje de ordin financiar.

Se mai susţine că acest Contract de amanet nu a fost semnat de reclamantă, în numele şi pe seama societăţii pârâte, pentru a se putea reţine neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor şi atribuţiilor ce îi reveneau potrivit fişei postului, contractului individual de muncă, regulamentului intern sau altor norme legale.

Contractul de amanet s-a semnat între societatea pârâtă reprezentată printr-un alt salariat cu atribuţii în acest sens si reclamantă, în nume propriu.

Mai mult, actul juridic in discuţie a fost înregistrat in evidentele societăţii parate de la momentul încheierii sale, fiind cunoscut, încă de la acea dată, organelor de conducere ale societăţii şi nefiind contestat de aceasta pana la momentul iniţierii procedurii desfacerii disciplinare a raporturilor de munca, nici cu privire la consimţământul paratei privind perfectarea sa si nici cu privire la clauzele contractuale stipulate in cuprinsul sau.

Reclamanta subliniază că şi-a executat întocmai obligaţiile pe care şi le-am asumat faţă de pârâtă prin semnarea Contractului de amanet nr. C0213006018/01.08.2013.

Raportat la aceste aspecte, apreciază reclamanta  că, în mod greşit, s-a reţinut, în sarcina subsemnatei, săvârşirea abaterii disciplinare constând în „întocmirea de contracte de amanet supraevaluate in nume propriu fără acordul şefilor ierarhici" şi, pe cale de consecinţă, că, în mod eronat, am fost sancţionată disciplinar prin desfacerea contractului individual de muncă pentru săvârşirea acestei presupuse abateri.

Pentru lămurirea completă a situaţiei de fapt, reclamanta susţine  că presupusa abatere disciplinară reţinută în sarcina sa nu a reprezentat decât un pretext găsit de pârâtă pentru încetarea raporturilor de muncă dintre părţi ,

arătând  că, la data de 13.11.2013, a asistat la un comportament total necorespunzător al organelor de conducere ale societăţii faţă de alţi salariaţi, context în care i s-a solicitat a semna o decizie de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părţilor.

Faţă de refuzul explicit de a da curs acestei solicitări, conducerea societăţii i-a interzis, începând cu data de 13.11.2013, accesul în incinta societăţii.

Incidentele produse la data menţionată i-au afectat puternic starea de sănătate a reclamantei , astfel că, urmare unei cereri scrise adresate pârâtei, la data de 25.11.2013, aceasta s-a  prezentat la sediul acesteia în vederea ridicării adeverinţei necesare eliberării certificatului de concediu medical.

Cu această ocazie, i s-a cerut a răspunde întrebărilor comisiei constituite pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile, solicitare căreia nu i-a dat curs, motivat de faptul că se prezentasem la sediul social în cu totul alt scop.

Ulterior, a fost emisă Decizia contestată prin care s-a reţinut, în sarcina reclamantei, o abatere disciplinară inexistentă şi care nu reprezintă altceva decât o modalitate nelegală în care pârâta a provocat încetarea raporturilor de muncă cu un salariat pe care l-a considerat indezirabil.

Fata de toate aspectele anterior menţionate, reclamanta apreciază ca măsura dispusa de parata apare ca fiind una nelegala, abuziva, impunându-se, astfel, anularea sa.

Ca efect al anularii actului contestat, se apreciază ca se impune repunerea pârtilor in situaţia anterioara acestuia, in sensul reintegrării reclamantei pe funcţia deţinuta anterior emiterii actului atacat.

Urmare anularii deciziei contestate, reclamanta se consideră îndreptăţită a pretinde obligarea paratei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii si pana la data reintegrării efective.

În ceea ce priveşte capătul 4 de cerere se arată că potrivit art. J „Salarizare" pct. 2 lit. a din Contractul individual de munca nr.30/12.12.2012, „Alte elemente constitutive: a) sporuri: spor de noapte - 25% din salariul

de baza pentru fiecare ora lucrata in timpul nopţii. Se considera munca de noapte munca prestata in intervalul orar 22:00 - 06:00".

Reclamanta arată că deşi a  prestat ore de munca in regim de munca de noapte (programul de lucru fiind 24h/48h), nu a beneficiat niciodată de plata sporului arătat in prevederile contractuale mai sus menţionate, astfel ca solicită obligarea paratei la plata sumelor cuvenite cu acest titlu, aferente perioadei 12.12.2012 -13.11.2013.

Se mai susţine că potrivit art. J „Salarizare" pct. 3 din Contractul anterior menţionat, „orele suplimentare prestate in afara programului normal de lucru sau in zilele in care nu se lucrează ori in zilele de sărbători se compensează cu ore libere plătite, conform contractului colectiv de munca aplicabil sau Legii nr. 53/2003 - Codul muncii".

In raport de dispoziţiile contractuale citate, coroborate cu cele ale art. 137 al. 3 şi cele ale art. 142 al. 2 din C. muncii, având în vedere că pârâta nu a compensat prin ore libere plătite munca prestată în zilele de repaus săptămânal şi în cele de sărbători legale, solicitam obligarea acesteia la plata sporului cuvenit pentru munca prestată în zilele arătate, in perioada 12.12.2012-13.11.2013.

 Acţiunea a fost întemeiată in drept, art. 252 al. 5 din C. muncii.

Cererii i-au fost anexate , in copie certificata cu originalul pentru conformitate, următoarele înscrisuri : Decizia nr. 85/25.11.2013;Contractul individual de munca nr. 30/12.12.2012;Fişa postului reclamantei;Sesizarea adresată ITM Constanţa la data de 14.11.2013; Decizia pârâtei nr. 76/13.11.2013;Proces - verbal nr. 155/25.11.2013;Decizia pârâtei nr.84/25.11.2013;Adeverinţa nr. 158/27.11.2013; Adeverinţă medicală din data de 28.11.2013;înscrisuri cu caracter medical;  Invitaţia la şedinţa de informare privind avantajele medierii comunicata reclamantei ...; Invitaţia la şedinţa de informare privind avantajele medierii comunicata paratei ...; /  Procesul - verbal privind şedinţa de informare asupra avantajelor medierii;

în termen legal , pârâta a depus întâmpinare prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin neparcurgerea procedurii prealabile a medierii , iar pe fondul cauzei respingerea cererii .

În motivare , se arată referitor la excepţia nulităţii absolute că fapta reclamantei încalcă prevederile art.39 alin.2 din codul muncii , prevederile Regulamentului intern al societăţii referitoare la obligaţiile ce revin salariaţilor în sensul respectării disciplinei la locul de muncă , prevederi din fişa postului referitoare la obligaţia de a nu efectua operaţiuni de amanet în interes propriu , precum şi prevederi din contractul individual de muncă.

Pârâta precizează că , întrucât reclamanta a refuzat să răspundă la întrebările comisiei de disciplină , cercetarea disciplinară nu s-a putut realiza din vina acesteia .

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material , pârâta susţine că administratorul societăţii a luat cunoştinţă de fapta reclamantei la data de 31.10.2013 , iar decizia contestată a fost emisă în data de 25.11.2013 , invocându-se totodată şi dispoziţiile art.252 alin.1 din codul muncii.

Pe fondul cauzei , pârâta susţine că potrivit fişei postului reclamanta avea obligaţia de a nu efectua operaţiuni de amanet în interes propriu.

În ceea ce priveşte solicitarea referitoare la plata sporului de noapte , a sporului datorat pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal şi în zilele de sărbători legale aferente perioadei 12.12.2012-13.11.2013 , pârâta susţine că au fost plătite sporuri de 1% din salariul de bază brut  pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal şi 25% pentru orele prestate în timpul nopţii.

În cursul judecăţii a fost administrată proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul părţilor , proba cu expertiza contabilă şi proba testimonială .

La termenul din 2 aprilie 2014 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca nefondată.

Analizând materialul probator administrat în cauză instanţa reţine următoarele:

Reclamanta ... a fost salariată a societăţii pârâte ... în funcţia de amanetar conform contractului individual de muncă nr.30/12.12.2013.

Prin decizia nr.85/25.11.2013 a încetat contractul individual de muncă nr.30/12.12.2012 începând cu data de 25.11.2013 în temeiul art.58 coroborat cu art.61 lit.a din legea nr.53/2003 codul muncii reţinându-se ca abatere disciplinară săvârşită de reclamantă întocmirea de contracte de amanet supraevaluate în nume propriu fără acordul şefilor ierarhici , iar administratorul a luat cunoştinţă despre aceasta la data de 31.10.2013 prin referatul nr.143/13.11.2013.

Temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică a fost indicat ca fiind prevederile art.39 alin2 din legea nr.53/2003 şi din Regulamentul Intern .

Procedând la analiza  legalităţii actului decizional contestat, prin prisma criticilor formulate de reclamantă şi raportat la disp. art. 252 din Codul muncii, care reglementează conținutul obligatoriu al unei decizii de sancţionare, se constata ca decizia nr. 342/13.12.2013 nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art.252 alin.2 din codul muncii (2)Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

a)descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b)precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

c)motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

d)temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

e)termenul în care sancţiunea poate fi contestată;

f)instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Este adevărat că decizia contestată cuprinde rubrica Temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică fiind indicate dispoziţiile art.39 alin2 din legea nr.53/2003 şi din Regulamentul Intern , însă instanţa apreciază că referirea generică la prevederile art.39 alin.2 din codul muncii care se referă la obligaţiile salariatului –şi la Regulamentul Intern făcută de angajator în cuprinsul deciziilor nu satisface cerinţa impusă de textul de lege atât timp cât nu se arată în concret acre anume obligaţii , respectiv dispoziţii au fost încălcate şi faţă de faptul că termenul folosit de legiuitor în conţinutul art.252 alin.2 lit.b este precizarea prevederilor ceea ce înseamnă indicarea sau determinare în mod precis , clar a acestora. Precizarea art.39 alin.2 din codul muncii nu poate fi reţinută ca suplinind această cerinţă atât timp cât textul legal se referă la prevederi din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat şi nu la dispoziţiile cu caracter general ale codului muncii.

Dat fiind caracterul imperativ şi de ordine publică al acestor prevederi legale, din interpretarea lor gramaticală, logică şi sistematică reiese că, dacă dispoziţia de sancţionare disciplinară nu întruneşte fie şi doar una dintre condiţiile prevăzute de art.252 din Codul muncii, ea este lovită de nulitate absolută în integralitatea sa.

Astfel, întrucât nu respectă condiţiile de formă pe care le legea le impune prin dispoziţii cu caracter de ordine publică, prevăzute tocmai din acest motiv sub sancţiunea nulităţii absolute, instanţa apreciază că decizia contestată este nelegală urmând a fi desfiinţată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de aplica sancţiunea instanţa urmează a o respinge având în vedere dispozitivul deciziei nr.16/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care a fost admis recursul în interesul legii tatuându-se că  În interpretarea şi aplicarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă astfel că la data de 13.11.2013 a fost înregistrat referatul nr.143 prin care se aducea la cunoştinţă fapta care constituie abatere disciplinară , iar decizia a fost emisă la data de 25.11.2013.

Chiar dacă s-ar aprecia că nu aceasta este data raportului final , instanţa reţine că dreptul de a aplica sancţiunea disciplinară nu este prescris având în vedere dispoziţiile tezei finale a alineatului 1 art-252 potrivit căruia Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei .

Fapta ce ar constitui abatere disciplinară a fost săvârşită la 1.08.2013 , iar decizia a fost emisă înăuntru termenului de 6 luni , respectiv la data de 25.11.2013.

 Dincolo de aceste aspecte, raportat la temeinicia deciziei contestate, instanţa reţine disp. art.247 din Codul muncii potrivit cărora angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Abaterea disciplinară este o faptă în legătura cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Fapta calificată de angajator drept abatere disciplinară a fost întocmirea de contracte de amanet supraevaluate în nume propriu fără acordul şefilor ierarhici , iar administratorul a luat cunoştinţă despre aceasta la data de 31.10.2013 prin referatul nr.143/13.11.2013.

În acest sens a fost depus contractul de amanet încheiat de către reclamantă în calitate amanetant cu societatea pârâta în calitate de amanetar , contract nr.C0213006018/1.08.2013.

Din răspunsul la interogatoriu rezultă că reclamanta ar fi încălcat dispoziţiile art.9 alin.2 pct.5 din Capitolul III al regulamentului

Potrivit acestui text salariatul avea obligaţia să cunoască şi să respecte dispoziţiile , deciziile şi notele interne ale ... .Necunoaşterea conţinutului acestora nu constituie temei pentru absolvirea salariaţilor de responsabilităţile ce le revin…”

Din declaraţia martorei audiate a rezultat că aceasta a încheiat contractul de amanet cu reclamanta şi că aceasta era o practică a societăţii pârâte aspect confirmat şi de pârâtă prin răspunsul la interogatoriul la întrebarea 4 care la întrebarea „Este real că , în mod uzual , în cadrul societăţii dumneavoastră se perfectau contracte de amanet cu salariaţii la cererea acestora „ a răspuns „Da ,dar în anumite condiţii care nu au fost respectate de reclamantă” , fără a se indica acele condiţii nerespectate.

În ceea ce priveşte emailul prin care se comunica salariaţilor că nu le este permis să îşi facă personal contracte de amante, pârâta , ţinută de sarcina probei ,conform art.272 codul muncii , nu a făcut dovada că acesta a fost luat la cunoştinţă de reclamantă . Totodată prin acelaşi email se aducea la cunoştinţă că „dacă salariaţii sunt în postura de a avea nevoie de un împrumut este absolut ca altă colegă să facă contractul”, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul contractului nr. C0213006018/1.08.2013 semnat de către martora ....

Astfel, apreciind că angajatorul a comis un abuz de drept, decizia nr. 85 din 25.11.2013 de încetare a contractului individual de muncă fiind netemeinică şi nelegală, în conformitate cu disp. art.252 din Codul muncii, instanţa va dispune anularea acesteia.

Corespunzător soluţiei de anulare a deciziei contestate, instanţa va dispune, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare ca efect al nulităţii, obligarea pârâtei la reintegrarea reclamantei pe funcţia deţinută anterior emiterii actului atacat , respectiv cea de amanetar şi la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate , majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la data reintegrării .

În ceea ce priveşte cererea de obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti ce i se cuvin reclamantei , reprezentând sporul de noapte in cuantum de 25% din salariul de baza pentru fiecare ora lucrata in timpul nopţii, sporul datorat pentru munca prestată in zilele de repaus săptămânal, precum si in zilele de sărbători legale , instanţa urmează a-l admite în parte  având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă potrivit căruia expertul a identificat un număr de 1676 ore prestate în regim normal pentru care a avut dreptul la 7.753 lei brut , activitate reprezentând ore suplimentare  148 ore pentru care a avut dreptul la suma de 1.451 lei brut , activitate reprezentând ore de noapte  în sumă totală de 600 ore pentru care a avut dreptul la suma de 696 lei brut , spor repaus săptămânal în valoare de 88 lei brut.

Expertul a identificat suma de 222 lei reprezentând drepturile băneşti aferente perioadei 1.11.-25.11.2013 pentru care nu se face dovada că ar fi fost plătite reclamantei.

Având în vedere limitele învestiri instanţei cel de al patrulea capăt de cerere se referindu-se la plata sporului de noapte , a sporului datorat pentru munca prestată in zilele de repaus săptămânal, precum si in zilele de sărbători legale aferente perioadei 12.12.2013-13.11.2013 , instanţa urmează a obliga pârâta la plata sumei de 113 lei brut , reprezentând contravaloare spor ore suplimentare(76 lei), ore noapte(29 lei) ore lucrate în zile de repaus săptămânal (8 lei) aşa cum acestea au fost cuantificate de expertul judiciar pentru perioada 1-25.11.2013. Deşi perioada excede perioadei solicitate de reclamantă , instanţa constată că sporurile se încadrează în  perioada solicitată , respectiv 1.11.2013-13.11.2013 având în vedere că prin decizia nr-76/13.11.2013 s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei .

Pentru aceste considerente , instanţa urmează a admite în parte acţiunea , va anula decizia nr. nr. 85 din 25.11.2013 de încetare a contractului individual de muncă , va dispune obligarea pârâtei la reintegrarea reclamantei pe funcţia avută anterior concedierii , amanetar, va obliga pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate , majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la data reintegrării , va obliga pârâta la plata sumei de 113 lei brut cu titlu de sporuri de noapte , sporul datorat pentru munca prestată in zilele de repaus săptămânal, precum si in zilele de sărbători legale pentru perioada 1.11.2013-12.11.2013 .

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 NCPC, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată, având în vedere faptul că aceasta din urmă se află în ipoteza prevăzută de textul de lege, aceea de a fi pierdut procesul.

Drept urmare, pârâta urmează să fie obligată la plata către reclamantă a sumei de 1600 lei reprezentând cheltuieli de judecată reduse, în limita pretenţiilor admise conform art.453 alin.2 c.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare