Depunerea notificării in termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2000

Decizie 1 din 18.01.2010


1. Depunerea notificării in termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2000

Legea nr. 10/2000

Legea nr. 10/2000; Legea nr. 247/2005; decizia ICCJ nr. 8438/2005.

Prin modificarea adusa Legii nr. 10/2001 de Legea nr. 247/2005, se reglementează un drept nou pentru depunerea notificărilor, faţă de care nu se poate reţine ca operează sancţiunea decăderii pentru nedepunerea notificării in termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

 Curtea de Apel Bacău-Seccţia civilă

Decizia nr. 1/18.01.2010

Prin sentinţa civilă nr. 1149 din 1 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. x, s-a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul B.D., s-a anulat dispoziţia nr.28729 emisă la18.08.2008 de Primarul municipiului Bacău şi a fost obligată pârâta să emită o nouă dispoziţie prin care să se propună despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 385,27 mp situat în B. şi imobilele demolate cu destinaţia „farmacie” şi „casă” de la aceeaşi adresă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a avut în vedere următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău cu nr.5608/110/2008 s-a formulat de către reclamantul B.D. contestaţie faţă de dispoziţia nr.28729/18.08.2008 emisă de Primarul municipiului Bacău în aplicarea Legii 10/2001.

S-a arătat că în mod greşit a fost respinsă ca tardivă notificarea contestatorului prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 385,27 mp din B. str. N. B. nr. 133 şi despăgubiri pentru imobilele demolate de la aceeaşi adresă. La prima cerere făcută de tatăl contestatorului la data de 01.08.1992 la Primăria municipiului Bacău nu s-a primit nici un răspuns, iar prin notificarea din 15.08.2005 a fost reiterată de către contestator cererea  făcută de autorul său, deoarece nici după apariţia Legii 10/2001 nu s-a primit nici un răspuns.

Termenul prevăzut de Legea 10/2001 este unul de decădere iar neintroducerea cererii în termen este sancţionată pe motivul principal că pasivitatea petentului ar afect climatul de securitate juridică iar în cazul de faţă nu este vorba de pasivitate ci voinţa de restituire a fost manifestată expres în mai multe rânduri. S-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi dispoziţii prin care să se dispună restituirea imobilului solicitat.

Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea contestaţiei pe motiv că notificarea a fost depusă după expirarea termenului limită prevăzut de Legea 10/2001, respectiv 14.02.2002.

Odată cu întâmpinarea a fost depusă în copie documentaţia care a stat la baza emiterii dispoziţiei.

În cauză a fost efectuată o expertiză topo-cadastru de către expert tehnic judiciar M.M., iar din analiza actelor şi lucrărilor dosarului tribunalul a reţinut că, analizând o problemă de drept similară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 8438/2005 a arătat că sintagma „prezenta lege” prevăzută de art. 21 al. 1 din Legea 10/2001 şi de la intrarea căreia în vigoare începe să curgă termenul de 6 luni pentru depunerea notificărilor se referă la Legea 247/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22.07.2005, care a modificat şi completat Legea 10/2001, termenul menţionat fiind un termen procedural, dispoziţiile referitoare la acesta aplicându-se deîndată.  Faţă de această soluţie notificarea contestatorului apare ca fiind depusă la termen, respectiv la 15.08.2005.

O soluţie contrară ar echivala cu art. 14 din CEDO  faţă de contestator, întrucât unei persoane aflate într-o situaţie similară i-a fost recunoscut acelaşi drept de către instanţa supremă, în acest sens pronunţându-se şi CEDO  prin hotărârea din cauza Beian vs. Romania.

Pe fondul cauzei tribunalul a reţinut că autorul contestatorului, B.I., a deţinut în proprietate două imobile, unul destinaţie „farmacie” iar celălalt cu destinaţie „locuinţă” şi terenul aferent în suprafaţă de 385,27 mp, situate în B.

Imobilul farmacie şi anexele au fost preluate abuziv de autorităţile statului comunist prin Decretul de naţionalizare nr. 134/02.04.1949, iar prin Decretul de expropriere nr.34/1986 a fost expropriată casa deţinută de autorul contestatorului, în suprafaţă construită de 108,2 mp.

Referitor la suprafaţa de teren  deţinută de autorul contestatorului s-a reţinut că prin actul de vânzare din 22.10.1947 acesta a achiziţionat 250 mp teren situat în Bacău, C., iar prin actul de vânzare din 1948 a dobândit în proprietate suprafaţa de 27 mp situată în B. 

În conformitate cu înscrisul intitulat „Matricola de clădiri şi terenuri” autorul contestatorului a deţinut în proprietate suprafaţa de 475 mp.

Contestatorul nu a făcut dovada preluării abuzive a terenului însă faptul că în prezent acesta este deţinut de pârâtă constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, potrivit art. 1 lit. E din  H.G. 250/2007, prezumţie nerăsturnată de către pârâtă.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert M.M. a fost identificată suprafaţa de teren din str. B. de 385,27 mp în prezent ocupată de utilităţi şi reţele edilitare.

În consecinţă  s-a impus acordarea de despăgubiri atât pentru construcţiile demolate cât şi pentru terenul aferent în suprafaţă  de 385,27 mp, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, acţiunea fiind admisă astfel cum a fost formulată.

Împotriva sentinţei civile mai sus menţionate a formulat în termen legal apel Primarul municipiului Bacău pentru următoarele motive:

Prima instanţă nu a ţinut seama de termenul expres arătat de art. 22 din Legea nr.10/2001 în care trebuiau depuse notificările, respectiv 14.02.2002, motivând greşit sentinţa pe prevederile CEDO fără să ţină cont şi de menţiunile legii interne şi a practicii unitare a ÎCCJ şi a Curţii Constituţionale.

Analizând sentinţa civilă apelată sub aspectul motivului de apel, dar şi din oficiu în temeiul art.295 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Prin dispoziţia nr.28729 din 18.08.2008 a Primarului municipiului Bacău, apelantul a respins notificarea nr. 72/15.08.2005, întrucât aceasta nu a fost depusă în termenul prevăzut de art.22 din Legea 10/2001.

Prin modificarea adusă Legii 10/2001 prin Legea nr.247/2005, se reglementează un drept nou pentru depunerea notificărilor, faţă de care nu se poate reţine că operează sancţiunea decăderii pentru nedepunerea notificării în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, aşa cum a fost prevăzut ulterior, astfel încât, instanţa de apel apreciază că notificarea reclamantului a fost formulată în termenul prevăzut de lege.

Legea nr. 247/2005 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22 iulie 2005, a modificat şi completat Legea10/2001, termenul menţionat fiind un termen procedural, dispoziţiile referitoare la aceasta aplicându-se de îndată.

În acest sens ÎCCJ prin decizia civilă nr. 8438/2005 a arătat că, sintagma „prezenta lege” prevăzută de art.21 alin.1 din Legea 10/2001 şi de la intrarea căreia în vigoare începe să curgă termenul de 6 luni, prima instanţă a apreciat judicios că, notificarea contestatorului a fost depusă în termen, respectiv la 15.08.2005.

Prin hotărârile pronunţate de CEDO în cauzele Păduraru vs. România şi Beian vs. România, s-a stabilit că jurisprudenţa divergentă a ÎCCJ constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 alin.1 din Convenţia Europeană şi este contrară principiului securităţii raporturilor juridice, rolul instanţei supreme fiind acela de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii în scopul de a evita apariţia unor divergenţe jurisprudenţiale, ceea ce ar avea ca efect crearea unui climat de incertitudine şi insecuritate juridică. Hotărârile CEDO mai sus menţionate obligă instanţa supremă să adopte o jurisprudenţă unitară, iar instanţele ierarhic inferioare să respecte dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa supremă, nu numai prin intermediul deciziilor în interesul legii, inclusiv pentru considerente de echitate având în vedere că reclamantul din prezenta cauză se află într-o situaţie similară cu cea pentru care instanţa supremă prin decizia menţionată a stabilit că notificarea a fost formulată în termen.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a apreciat judicios situaţia de fapt şi de drept în sensul că, autorul contestatorului B.I., respectiv B.D. este îndreptăţit la despăgubiri pentru imobilele pentru care a formulat notificarea mai sus precizată.

Pe fondul cauzei tribunalul a reţinut că autorul contestatorului, B.I., a deţinut în proprietate două imobile, unul destinaţie „farmacie” iar celălalt cu destinaţie „locuinţă” şi terenul aferent în suprafaţă de 385,27 mp, situate în B. .

Imobilul farmacie şi anexele au fost preluate abuziv de autorităţile statului comunist prin Decretul de naţionalizare nr. 134/02.04.1949, iar prin Decretul de expropriere nr.34/1986 a fost expropriată casa deţinută de autorul contestatorului, în suprafaţă construită de 108,2 mp.

Referitor la suprafaţa de teren  deţinută de autorul contestatorului s-a reţinut că prin actul de vânzare din 22.10.1947 acesta a achiziţionat 250 mp teren situat în B., C.F. (actuală  N. B.) nr. 153, iar prin actul de vânzare din 1948 a dobândit în proprietate suprafaţa de 27 mp situată în B..

În conformitate cu înscrisul intitulat „Matricola de clădiri şi terenuri” autorul contestatorului a deţinut în proprietate suprafaţa de 475 mp.

Contestatorul nu a făcut dovada preluării abuzive a terenului însă faptul că în prezent acesta este deţinut de pârâtă constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, potrivit art. 1 lit. E din  H.G. 250/2007, prezumţie nerăsturnată de către pârâtă.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert M.M. a fost identificată suprafaţa de teren din str. N.  de 385,27 mp în prezent ocupată de utilităţi şi reţele edilitare.

Aşa fiind, prima instanţă a dispus corect obligarea pârâtei la emiterea unei noi dispoziţii prin care să propună despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 385,27 mp situat în B. şi imobilele cu destinaţia „farmacie” şi „casă” de la aceeaşi adresă.; motiv pentru care Curte de Apel a respins apelul ca nefundat.

Domenii speta