Divorţ cu element de extraneitate. Determinarea instanţei competente.

Divorţ cu element de extraneitate. Determinarea instanţei competente.

Legea nr. 105/1992, art. 20, art. 22

Potrivit art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii diferite sunt supuse legii domiciliului lor comun.

În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.

Dacă legea străină astfel determinată nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă –  complet specializat de familie şi minori,

decizia nr. 1618/F din 19 septembrie 2006

Curtea a respins ca neîntemeiate recursurile declarate de petenţii R. D. S. şi R.  O. împotriva deciziei civile nr. 528 din 15 iunie pronunţată de Tribunalul Timiş.

Instanţa de recurs a reţinut că Judecătoria Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 8782 din 11 octombrie 2005 a admis excepţia de necompetenţă a instanţelor române şi a respins în consecinţă acţiunea de divorţ formulată de petenţii R. D. S. şi R. O.

Instanţa de fond a reţinut că petenta are cetăţenie germană, că petentul avea domiciliul în Germania, iar ultimul domiciliu comun al acestora, aşa cum au arătat în acţiunea de divorţ, a fost în Germania.

Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992, astfel că a apreciat că acţiunea nu este de competenţa instanţelor române şi se impune a fi respinsă.

Tribunalul Timiş a confirmat această soluţie, respingând apelul declarat de petenţi prin decizia civilă nr. 528 din 15 iunie 2006.

Instanţa de apel a avut în vedere aceleaşi dispoziţii legale, după care se determină competenţa instanţelor când divorţul conţine un element de extraneitate, precum şi faptul că în speţă părţile nu au dovedit că legea germană nu permite divorţul sau îl permite în condiţii deosebit de restrictive.

Curtea, ca instanţă de recurs, a apreciat că se impune respingerea recursului declarat de părţi împotriva deciziei tribunalului, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., raportat la cele ale art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992.

Astfel, potrivit art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii diferite sunt supuse legii domiciliului lor comun.

În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.

Dacă legea străină astfel determinată nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român.

Câtă vreme în cauză părţile nu au dovedit că legea germană nu permite divorţul sau îl permite în condiţii restrictive, Curtea a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 105/1992.

1

Domenii speta

Spete similare