Încredinţare minor. Interesul superior al copilului. Situaţie în care niciunul dintre părinţi nu prezintă garanţia asigurării condiţiilor de creştere şi educare. Sesizarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 744 din 25 februarie 2011

Prin sentinţa civilă nr. 1360/29.06.2010, pronunţată de Judecătoria Gherla s-a respins cererea principală formulată de reclamanta C.V., în contradictoriu cu pârâtul G.M.; s-a admis cererea reconvenţională formulată de pârât şi, în consecinţă, minora G.G.E.I., născută la 04.05.2006, i-a fost încredinţată pârâtului spre creştere şi educare, reclamanta fiind obligată la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în cuantum de 150 lei lunar, începând cu data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii şi până la majoratul minorei; reclamanta a fost obligată la 800 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că părţile au avut o relaţie de concubinaj, din care a rezultat minora, relaţia dintre părţi fiind tensionată chiar şi în perioada în care acestea locuiau împreună, ajungându-se la diferite conflicte şi chiar la sesizarea organelor de poliţie, aspect confirmat de sentinţa civilă nr. 449/2007 a Judecătoriei Gherla.

Ansamblul probaţiunii testimoniale administrate în cauză, coroborată cu anchetele sociale efectuate şi cu anchetele psiho-sociale efectuate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, relevă faptul că în preajma tatălui minora se manifestă cu mai multă siguranţă şi relaxare, reuşind să se exprime coerent şi să răspundă întrebărilor adresate, fapt ce nu a fost evidenţiat şi atunci când a fost însoţită de mama sa, în prezenţa căreia este mai atentă la desfăşurarea evenimentelor, mai precaută şi are o atitudine mai serioasă.

Martorii au relevat faptul că locuinţa reclamantei nu are curent electric, în această locuinţă este mizerie, de foarte multe ori reclamanta fiind ajutată să meargă acasă deoarece era foarte beată şi nu putea merge singură, reclamanta consumând băuturi alcoolice chiar şi în prezenţa minorei.

Tot depoziţiile testimoniale au confirmat faptul că reclamanta consumă în mod frecvent băuturi alcoolice, nu se îngrijeşte de fetiţă, de multe ori vecinii văzând fetiţa la ora 11 noaptea în curtea blocului, îmbrăcată necorespunzător, în timp ce pârâtul are condiţii necesare pentru creşterea şi educarea minorei, în perioada în care fetiţa a fost la tatăl său, aceasta frecventând şi grădiniţă. Reclamanta ar avea obiceiul să fure din magazin, aspect ce rezultă din discuţiile purtate cu unul din vânzătorii magazinului din comună, obişnuind să cumpere bere, iar dacă este cu fetiţa, acesteia cumpărându-i ceva dulciuri. Reclamanta obişnuieşte să frecventeze barul din spatele magazinului, unde consumă frecvent bere.

Susţinerile reclamantei, cu privire la abuzurile aduse minorei de tatăl acesteia, traume fizice şi psihice, nu au fost confirmate prin probele administrate.

Având în vedere interesul superior al copilului, prin prisma probelor administrate, care în marea lor majoritate pledează pentru încredinţarea minorei tatălui său spre creştere şi educare, instanţa a apreciat că este în interesul minorei ca aceasta să fie încredinţată pârâtului spre creştere şi educare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta C.V., solicitând să-i fie încredinţată minora spre creştere şi educare.

Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 565/A/17.11.2010, pronunţată în dosar nr. xxx/235/2009, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa în întregime, în sensul admiterii cererii reclamantei şi a respingerii cererii pârâtului, cu consecinţa încredinţării minorei în favoarea reclamantei pentru creştere şi educare, concomitent cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în cuantum de ¼ din salariu, începând cu data pronunţării deciziei; intimatul a fost obligat la 300 lei cheltuieli de judecată în favoarea apelantei.

La pronunţarea acestei soluţii, Tribunalul a avut în vedere faptul că probaţiunea testimonială administrată în cauză, în ambele cicluri procesuale, a relevat că niciunul dintre părinţi nu ar prezenta garanţiile morale pentru a le fi încredinţat copilul spre creştere şi educare.

Astfel, martorii audiaţi în dosarul Judecătoriei Gherla, având ca obiect ordonanţă preşedinţială de încredinţare provizorie a copilului, au relevat faptul că fiica pârâtului, G.M., acum în vârstă de 24 de ani, le-a relatat martorilor direct că la vârsta de 13-14 ani a fost abuzată sexual de către tatăl său, pârâtul G.M.. De asemenea, martora R.A. a relatat că la vârsta de 14-15 ani pârâtul a abuzat-o sexual. Aceiaşi martoră a precizat că în luna ianuarie 2009, când reclamanta a recuperat-o pe minoră de la tatăl său, aceasta vorbea frecvent, în cuvintele sale, despre raporturile sexuale dintre tatăl său şi concubina, la care a fost martoră, revenea mereu la acest subiect, martora declarând că a fost personal de faţă când pârâtul o învăţa pe minoră să sărute cu limba.

Fiind pus în situaţie ingrată de a face alegere între două situaţii negative, Tribunalul a apreciat că ester totuşi preferabilă încredinţarea copilului spre creştere şi educare mamei sale, chiar dacă uneori a fost victima neglijenţei acesteia, decât tatălui său, la care există pericolul de a fi victima abuzului sexual.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul G.M., solicitând, în temeiul art. 321 C.proc.civ. şi art. 312 alin. 5 C.proc.civ., admiterea recursului, desfiinţarea în întregime a sentinţei, cu consecinţa obligării intimatei la cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa nu a administrat probe suficiente din care să rezulte cu certitudine cele invocate de reclamantă, pronunţând sentinţa fără să intre în amănunţit în cercetarea cauzei.

Tot în motivarea recursului a fost amplu expusă starea de fapt a cauzei, întregul istoric al litigiului, circumstanţele de fapt ale litigiului, relaţiile dintre părţi, prin descrierea amănunţită a întregii perioade de timp, începând cu momentul în care părţile au intrat în concubinaj şi până în prezent, au fost reproduse exhaustiv şi detaliat depoziţiile testimoniale administrate în cauză, ancheta psiho-socială, precum şi diferitele declaraţii olografe depuse la dosarul cauzei, concluzionându-se în sensul că mama minorei nu are o conduită corespunzătoare, pe fondul consumului de alcool are căderi psihice, iar viaţa copilului este pusă în pericol.

Recursul este fondat în parte.

La termenul de judecată din data de 25.02.2011 Curtea, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs de netemeinicie, precum şi excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs prin care se critică sentinţa primei instanţe, această din urmă excepţie, fiind întemeiată pe prevederile art. 282 alin. 1 şi art. 299 alin. 1 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs conţinute în memoriul de recurs depus la dosar, Curtea constată că în cvasitotalitatea lor acestea constituie motive de netemeinicie a hotărârii recurate, vizând expunerea stării de fapt a cauzei, istoricul litigiului şi a relaţiilor tensionate dintre părţi, reaprecierea probaţiunii testimoniale şi cu înscrisuri administrate în cauză, circumscriindu-se astfel prevederilor art. 304 pct. 10 şi 11 C.proc.civ., în prezent abrogate.

Departe de a cuprinde critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine, în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probaţiunii administrate şi o expunere a relaţiilor tensionate dintre părţi.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu de instanţă la termenul de judecată din 25.02.2011, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Deşi la o primă privire s-ar părea că recursul, care în cvasitotalitatea sa cuprinde doar motive de netemeinicie, ar fi inadmisibil în totalitate, totuşi, Curtea constată că din ansamblul acestor motive de netemeinicie se desprinde ideea că trebuie avut în vedere, de către instanţă, la soluţionarea acestui recurs, interesul superior al minorei.

La această concluzie Curtea a ajuns prin observarea motivelor pentru care recurentul, prin invocarea probaţiunii administrate în cauză, solicită a-i fi încredinţată minora, şi anume, că ar fi mai bine pentru aceasta să fie încredinţată spre creştere şi educare tatălui său, întrucât conduita mamei periclitează creşterea, educarea şi dezvoltarea minorei.

Drept urmare, Curtea a apreciat că s-ar putea reţine ca eventual motiv de nelegalitate, desprins din lait motivul reprodus în ansamblul motivelor de recurs, acela al necesităţii respectării în cauză a interesului superior al minorei.

Analizând recursul din această perspectivă, Curtea reţine următoarele:

Art. 2 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, actualizată, prevede că orice reglementări adoptate în domeniu respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu, se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului, alin. 2 al aceluiaşi articol precizând că principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai acestuia, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.

În conformitate cu art. 2 alin. 3 din aceeaşi lege, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Prin urmare, în toate situaţiile în care instanţa judecătorească este chemată să dispună asupra vreunei măsuri în legătură cu un minor, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, orice decizie dispusă de instanţa de judecată trebuind să aibă în vedere cu prioritate acest interes superior al minorului.

Raportând acest principiu, al interesului superior al minorului, la starea de fapt stabilită în cauză de primele două instanţe, Curtea constată că interesul superior al minorei este acela de a fi pusă la adăpost de amândoi părinţii săi, având în vedere că niciunul dintre aceşti nu sunt demni de a le fi încredinţată minora spre creştere şi educare, amândouă părţile făcându-se nedemne de apelativele „mamă” şi „tată”, nici reclamanta şi nici pârâtul neprezentând garanţii morale pentru a putea să le fie încredinţată fetiţa spre creştere şi educare.

Nu este permis nici unuia dintre părinţi să pună pe prim plan relaţiile tensionate dintre ei şi să permită ca acestea să se repercuteze negativ asupra dezvoltării psihice, fizice şi afective normale a minorei, după cum nu este permis nici unuia dintre părinţi să pericliteze în vreun fel dezvoltarea fizică, psihică, emoţională, normala creştere şi educare, ori integritatea fizică şi psihică a propriului copil, sau, să afecteze dreptul la o viaţă normală a minorului.

Este adevărat că art. 14 din Legea nr. 272/2004, republicată, prevede drepturile copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior, dar nu este mai puţin adevărat că în speţă este în interesul superior al minorei să fie pusă la adăpost de atitudinea necorespunzătoare şi abuzivă a ambilor părinţi, mama făcându-se vinovată prin neglijenţa constantă, continuă şi perpetuă, pe fondul consumului excesiv şi zilnic de alcool, manifestată faţă de minoră, iar tatăl făcându-se vinovat de comportament obscen manifestat în prezenţa minorei şi totodată, în privinţa acestuia din urmă existând pericolul ca minora să fie victima unui abuz sexual, aşa cum şi o altă fiică a recurentului a fost abuzată sexual de către acesta.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 274/2004, care are ca obiect protecţia şi promovarea drepturilor copilului, rezultă faptul că orice copil minor are dreptul de a se bucura de toate drepturile şi libertăţile civile reglementate în capitolul II secţiunea 1 din această lege, după cum, are dreptul, prevăzut de art. 30 alin. 1 din aceiaşi lege, de a creşte alături de părinţii săi.

Însă, aceste drepturi ale minorului trebuie coroborate, şi sunt în strânsă legătură cu obligaţiile impuse părinţilor atât de legislaţia în vigoare, cât şi de regulile de morală şi de bun simţ, respectiv cu obligaţia părinţilor – impusă de art. 30 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 -, de a-i asigura copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 272/2004.

 Art. 31 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, republicată, prevede că ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor, alin. 2 al aceluiaşi articol impunându-se părinţilor obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile părinteşti doar în interesul superior al copilului, prin asigurarea bunăstării materiale şi spirituale a copilului, în special, prin îngrijirea acestuia, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale.

În conformitate cu art. 32 din aceiaşi lege, copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală , spirituală, morală şi socială, iar pentru îndeplinirea şi realizarea acestui scop părinţii sunt obligaţi să supravegheze copilul, să coopereze cu acesta şi să-i respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea, să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta, să ia în considerare opinia copilului, să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului, să coopereze cu persoanele fizice şi juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării, şi formării profesionale a copilului.

Curtea constată, prin raportare la starea de fapt reţinută de primele două instanţe, pe baza amplei probaţiuni administrate în cauză, că atât recurentul, cât şi intimata se fac vinovaţi în mod deliberat şi intenţionat de nerespectarea obligaţiilor ce le revin, în temeiul Legii nr. 272/2004, pentru creştere minorei de asemenea manieră încât să se asigure respectarea drepturilor ce îi revin şi în principal a dreptului la o viaţă normală şi la demnitate umană.

Drept urmare, Curtea, prin prisma art. 38 din Legea nr. 272/2004, republicată, apreciază că la acest moment nu este în interesul superior al minorei să rămână nici în grija mamei, nici în grija tatălui, impunându-se, deci, sesizarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie Socială Cluj pentru luarea, în privinţa minorei a unor măsuri de protecţie specială dintre cele reglementate de art. 55 şi urm. din Legea nr. 272/2004, republicată.

Aşa fiind, Curtea constată că se impune respingerea ambelor cereri de încredinţare a minorei în favoarea unuia ori altuia dintre părinţi, spre creştere şi educare, atât a cererii reclamantei, din dosar nr. xxx/235/2009 al Judecătoriei Gherla, cât şi a cererii formulate de reclamantul G.M. în dosar nr. yyy/328/2009 al Judecătoriei Turda, conexat la dosarul nr. xxx/235/2009 al Judecătoriei Gherla, ca urmare a declinării de competenţă dispusă de Judecătoria Turda prin sentinţa civilă nr. 4498/28.10.2009.

Pe cale de consecinţă, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 312 alin. 1 şi 3 C.proc.civ., Curtea va admite în parte recursul, conform dispozitivului prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare